ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3203/2005

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VI-a comercială, sub nr. 3402/2003, reclamanții SC F.D. SRL și SC E.D. SRL au chemat în judecată pe pârâții D.N. și D.E.C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la încetarea faptelor de concurență neloială constând în deturnarea clientelei și obligarea acestora la plata de daune în cuantum de 50.000 dolari S.U.A. Prin cererea reconvențională înregistrată la data de 16 aprilie 2003, pârâții – reclamanți au solicitat obligarea pârâtei SC F.D. SRL la plata dividendelor neachitate de 1.052.022.342 lei și a dobânzii aferente și obligarea pârâtei SC E.D.

SRL la plata sumei de 219.787.786 lei dividende, 10.000.000 lei chirie și a dobânzii legale aferente. Prin încheierea din 10 iunie 2003, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a disjuns cererea reconvențională, cu motivarea că pretențiile din cererea reconvențională nu își au izvorul în același raport juridic ca și acțiunea principală, formându-se dosar nr. 11322/2003. Prin sentința comercială nr. 12960 din 21 octombrie 2003, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția prematurității acțiunii și, în consecință, a respins acțiunea ca prematur formulată, tribunalul reținând că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 720 5 alin. (1) C. proc. civ., întrucât pretențiile solicitate nu derivă din același raport juridic ca și pretențiile din acțiunea principală.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, apel înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, sub nr. 109 din 21 ianuarie 2004. În motivarea apelului declarat, apelanții au arătat că în mod greșit prima instanță a respins acțiunea ca prematur formulată, în condițiile în care până la judecarea apelului, a fost îndeplinită procedura concilierii directe, debitorul refuzând să participe la conciliere. Apelanții au completat motivele de apel, învederând că, în speță, nici nu trebuie îndeplinită procedura concilierii, atâta timp cât nu este vorba despre o acțiune în pretenții, ci este o acțiune având ca obiect o obligație de a da. În plus, faptul că s-a depus cererea reconvențională care a fost primită de intimată, acoperă procedura concilierii directe, comunicarea cererii valorând notificare.

Apelanții au invocat și dispozițiile art. 6 pct. 1 din C.E.D.O.; care consacră principiul accesului la un tribunal și art. 1 din Protocolul care consacră principiul „întârzierii la plată”. Intimatele au depus întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 246 din 28 mai 2004, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții D.N. și D.E.C., împotriva sentinței comerciale nr. 12960/2003 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, în contradictoriu cu intimatele SC E.D. SRL și SC F.D. SRL. Art. 720 1 alin. (1) C. proc. civ., instituie o procedură prealabilă a concilierii directe, procedură care este obligatorie, conform textului de lege citat, în procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani și care se realizează mai înainte de introducerea cererii de chemare în judecată.

Din interpretarea logico – juridică și literală acestui text de lege, Curtea reține că aplicabilitatea procedurii concilierii directe vizează toate cererile patrimoniale, cu alți termeni toate acțiunile evaluabile în bani. Susținerea apelanților în sensul că cererea acestora de obligare a intimatelor la achitarea dividendelor și a dobânzilor aferente nu este o acțiune în pretenții, deoarece este o obligație legală de a da, nu poate fi primită de instanța de judecată fiind o contradictio in terminis, atât timp că obligațiile de a da, au ca obiect remiterea unei sume de bani sau transmiterea unui drept real, iar litigiile care vizează neexecutarea unei atare obligații sunt fără îndoială litigii patrimoniale sau acțiune în pretenții” cum sunt denumite uzual în practica instanțelor judecătorești.

Ca atare, acțiunea reclamanților fiind o acțiune patrimonială intră în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 720 1 și următoarele C. proc. civ. În ceea ce privește susținerea apelanților în sensul că în speță s-a făcut procedura concilierii directe înainte de sesizarea instanței de apel, Curtea a reținut că nici acest motiv nu poate fi reținut atâta timp cât legea are în vedere concilierea directă făcută înainte de promovarea cererii de chemare în judecată, cu alte cuvinte sesizarea instanței, iar nu înainte de promovarea căii de atac, fie și devolutivă. Această interpretare este dată de însăși noțiunea de procedură prealabilă, care sugerează ideea unei concilieri mai înainte de promovarea acțiunii în justiție.

Curtea a reținut ca superfluă și susținerea privind acoperirea procedurii concilierii directe, prin simpla comunicare în proces a cererii, întrucât normele din art. 720 1 și următoarele C. proc. civ., sunt imperative, reglementând în mod concis condițiile de fond și formă ale procedurii concilierii directe. Cât privește invocarea art. 6 din C.E.D.O., Curtea a reținut că prin respingerea acțiunii apelanților, întrucât nu îndeplinește condițiile de fond impuse de legea specială nu se încalcă accesul la un tribunal reglementat de normele europene, atâta timp cât accesul la tribunal nu se poate face decât cu respectarea condițiilor de formă pentru promovarea acțiunii în justiție, cu alte cuvinte respectarea normei procedurale reglementată de legea statului în care se judecă acțiunea.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat recurs reclamanții D.N. și D.E.C. Prin motivele de recurs se critică ambele hotărâri sub următoarele aspecte: Astfel, se arată că instanțele au schimbat atât natura, cât și înțelesul cererii reconvenționale, calificând-o ca acțiune în pretenții deși în fapt acțiunea are ca obiect „obligația de a da”, dispunând disjungerea acesteia de judecarea cererii principale. Se arată că sumele datorate cu titlul de dividende au devenit exigibile la data încheierii bilanțului contabil, 30 martie 2001, astfel că acestea trebuiau plătite fără nici o altă formalitate. Al doilea motiv de recurs se referă la faptul că ambele instanțe au pronunțat hotărâri nelegale urmare greșite aplicări a legii, respectiv a dispozițiilor art. 720 1 C. proc.

civ. Astfel, se susține că în cauză nu era obligatorie procedura prealabilă a concilierii directe, în condițiile în care pârâții – reclamanți au formulat o cerere reconvențională în cauză (cerere disjunsă). În al doilea rând se arată că dacă se constată că această procedură obligatorie aceasta s-a efectuat atât prin notificările transmise reclamantelor pârâte, cât și prin procedura efectiv efectuată anterior soluționării apelului declarat în cauză. Se solicită admiterea recursului, modificarea hotărârilor și pe fond admiterea cererii reconvenționale astfel cum a fost formulată. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Pârâtele legal citate nu s-au prezentat în instanță pentru a-și face eventualele apărări.

Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat. Potrivit art. 720 1 C. proc. civ., în procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani, reclamantul va încerca soluționarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte. În sensul art. 720 5 alin. (1) C. proc. civ., procedura prealabilă obligatorie nu vizează și cererile reconvenționale. În același text de lege se prevede că dacă pârâtul are pretenții împotriva reclamantului derivând din același raport juridic, el poate face cerere reconvențională. Rezultă că cererea reconvențională are un caracter facultativ, pârâtul putând valorifica pretențiile sale pe această cale, dar va putea acționa și pe calea unei cereri separate, introduse la instanța competentă potrivit dispozițiilor generale.

De asemenea, cererea reconvențională trebuie să îndeplinească cerințele prevăzute de lege pentru cererea de chenare în judecată. Textul de lege prevede că pretențiile pârâtului trebuie să derive din același raport juridic (conținutul raportului juridic fiind alcătuit din drepturile și obligațiile părților raportului respectiv). Legea însă nu cere existența unei conexități între obligațiile părților raportului juridic, respectiv ele pot proveni din cauze diferite. În cauză, prin acțiunea principală s-a cerut să se dispună obligarea recurenților la încetarea faptelor de concurență neloială și obligarea acestora la daune, în cuantum de 50.000 dolari S.U.A. Prin cererea reconvențională, recurenții au solicitat obligarea intimatelor la plata dividendelor neachitate, dobândă legală și chirie.

Prin formularea cererii reconvenționale se tinde, practic, la o compensație judiciară a obligațiilor părților care provin din cauze diferite. Având în vedere aceste considerente se constată că pretențiile recurenților derivă din același raport juridic cu cel invocat de intimați, având legătură cu pretențiile solicitate de aceștia. Pe cale de consecință, în cauză nu era obligatorie procedura prealabilă privind concilierea directă reglementată de art. 720 1 C. proc. civ. Având în vedere că în cauză procesul s-a soluționat fără a se intra în cercetarea fondului, constatându-se greșit că acțiunea recurenților este prematură, Înalta Curte, conform art. 312 C. proc. civ. cu referire la art. 313 C. proc.

civ., va admite recursul formulat, va casa ambele hotărâri și va trimite cauza la Tribunalul București pentru rejudecarea cauzei în fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții D.N. și D.E.C., împotriva deciziei nr. 246 din 28 mai 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială. Casează decizia atacată și sentința nr. 12960 din 21 octombrie 2003 a Tribunalului București, secția a VI-a și trimite cauza la Tribunalul București, secția a VI-a, pentru rejudecare în fond. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 27 mai 2005.