ÎCCJ, Decizia nr. 302/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 30 mai 2000, reclamantul Fondul Proprietății de Stat București a chemat în judecată S.C. G. S.A. Pitești, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, pârâta să fie obligată să plătească acestuia suma de 265.065.146 lei compusă din 191.581.967 lei dividende aferente exercițiului financiar 1998 și 73.483.179 lei daune interese moratorii calculate la nivelul taxei de scont a B.N.R. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâta este o societate comercială pe acțiuni la care a fost acționar în numele statului. Dreptul său la plata dividendelor decurge din această calitate, conform Legii nr. 31/1990, republicată, și O.U.G.

nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999. În acest sens, reclamantul a invocat dispozițiile art. 67 alin. (2), art. 122 alin. (3) și art. 111 lit. a) din Legea nr. 31/1990, republicată, și art. 4 3 din O.U.G. nr. 88/1997. În speță, prin procesul verbal al adunării generale a acționarilor din 5 aprilie 1999 a fost aprobat bilanțul contabil pentru exercițiul financiar al anului 1998, din care rezultă suma cuvenită cu titlu de dividende acționarului Fondul Proprietății de Stat, respectiv 217.046.000 lei, din care, scăzându-se impozitul aferent și sumele cuvenite reprezentanților F.P.S. în A.G.A., a rămas de plată suma de 191.581.967 lei. Deși a solicitat plata dividendelor, în mai multe rânduri, pârâta nu s-a conformat acestei obligații.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, arătând că profitul net realizat în anul 1998 este provenit în totalitate din vânzarea de active. Potrivit art. 26 din O.U.G. nr. 88/1997 aceste sume trebuie repartizate integral la surse proprii de finanțare și nu ca dividende sau alte destinații. Totodată, adunarea generală a acționarilor din 30 martie 2000 a anulat repartizarea profitului aferent anului 1998, pe dividende și la fondul de participare, aprobate în adunarea generală a acționarilor din data de 5 aprilie 1999 și a hotărât repartizarea acestuia, în mod corect, la surse proprii de finanțare, conform reglementărilor legale în vigoare. În cauză a fost efectuată o expertiză contabilă având ca obiective stabilirea sursei profitului și dacă s-au plătit dividende în 1998. Prin sentința nr. 925/C din 13 noiembrie 2000, Tribunalul Argeș, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin raportul de expertiză contabilă s-a concluzionat că profitul pe anul 1998 a provenit din vânzarea de active. Sumele încasate din vânzarea de active trebuie repartizate la fondul de dezvoltare. Repartizarea acestor sume pentru plata dividendelor nu are bază legală. Adunarea generală din 5 aprilie 1999 a stabilit dividende pentru anul 1998. Pentru acest an nu au fost plătite dividende nici unui alt acționar. Adunarea generală a acționarilor din 30 martie 2000, a constatat că dividendele pe anul 1998 au fost stabilite cu încălcarea legii. Ca urmare, hotărârea menționată a fost anulată. La adoptarea acestei hotărâri reclamantul a participat, în calitate de acționar, așa cum rezultă din cuprinsul procesului verbal.

Împotriva hotărârii adunării generale a acționarilor din 30 martie 2000 nu s-au formulat acțiuni în anulare. Împotriva hotărârii primei instanțe reclamanta Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului București (fost F.P.S.) a declarat apel invocând următoarele motive: - instanța de fond s-a pronunțat luând în considerare împrejurări de fapt și de drept care nu făceau obiectul cauzei deduse judecății; - instanța de fond s-a substituit voinței sociale a acționarilor care în data de 5 aprilie 1999 au aprobat bilanțul contabil și contul de profit și pierderi aferent anului 1998; - instanța de fond s-a pronunțat cu încălcarea dispozițiilor art. 131 din Legea nr. 31/1990.

Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 218/A-C din 9 aprilie 2001, a respins apelul, ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a apreciat că, în mod corect, prima instanță a dispus efectuarea unei expertize contabile în vederea stabilirii sursei profitului realizat în 1998. Repartizarea sumelor rezultate din vânzarea de active la surse proprii de finanțare este corespunzătoare dispozițiilor art. 26 din O.U.G. nr. 88/1997. Pe de altă parte, în raport de dispozițiile art. 67 din Legea nr. 31/1990, republicată, în mod corect s-a reținut că nu pot fi distribuite dividende, care nu-și au sursa într-un profit real. În contra acestei din urmă hotărâri, reclamanta a declarat recurs, reiterând motivele apelului și invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 473 din 29 ianuarie 2002 a respins recursul, ca nefondat, cu motivarea că în recurs nu au fost aduse critici noi, cu privire la care instanța de apel, în mod judicios, a apreciat că sunt neîntemeiate. Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, invocând motivul de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că hotărârile judecătorești criticate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. Reclamanta a avut calitatea de acționar al societății comerciale pârâte, astfel că potrivit art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, este îndreptățită la încasarea de dividende proporțional cu cota de participare la capitalul social vărsat.

Distribuirea dividendelor a fost decisă de adunarea generală a acționarilor, în temeiul art. 111 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 31/1990, republicată. Obligativitatea acestei hotărâri rezultă din dispozițiile art. 131 alin. (1) din același act normativ. În cauză, nu s-a cerut anularea acestei hotărâri în condițiile procedurii speciale prevăzute de art. 131 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. Susținerile în sensul anulării hotărârii adunării generale a acționarilor din 5 aprilie 1999 prin hotărârea din 30 martie 2000, sunt eronate și în contradicție cu prevederile legale menționate. Pe de altă parte, hotărârea adunării generale a acționarilor din 30 martie 2000 nu produce efecte, în raport de dispozițiile art. 130 din Legea nr. 31/1990, ca urmare a nepublicării acesteia în Monitorul Oficial al României.

De altfel, instanța nici nu ar fi putut examina valabilitatea primei hotărâri a adunării generale a acționarilor, nefiind investită cu o cerere în acest sens, în condițiile art. 131 din Legea nr. 31/1990, republicată. În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate și admiterea cererii, așa cum a fost formulată. Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ. „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale”.

Investită cu o cerere privind obligarea pârâtei la plata de dividende și daune moratorii și în raport de apărarea acesteia din urmă că profitul aferent anului 1998 provine din vânzarea de active și, ca atare, nu poate fi repartizat ca dividende cuvenite acționarilor, prima instanță a dispus efectuarea unei expertize, ale cărei concluzii confirmă susținerile pârâtei. Or, potrivit art. 67 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, nu se vor putea distribui dividende decât din beneficiile reale. Totodată, prin alin. (4) al aceluiași articol s-a stabilit că dividendele plătite contrar dispoziției menționate se vor restitui. Pe de altă parte, potrivit art. 26 din O.U.G.

nr. 88/1997, sumele rezultate din vânzarea activelor societății la care statul este acționar majoritar vor fi utilizate numai pentru rambursarea datoriilor, efectuarea de investiții, finanțarea activităților cuprinse în obiectul de activitate, și efectuarea cheltuielilor legate de îndeplinirea obligațiilor legale de conformare la cerințele de protecție a mediului. Așadar, față de interdicția stabilită prin art. 67 alin. (3) din Legea nr. 31/990, republicată, și în raport de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în mod legal prima instanță a dispus proba cu expertiză.

Cum prin expertiza contabilă efectuată în cauză s-a stabilit că profitul net realizat în anul 1998 de societatea pârâtă provine din vânzarea de active, în raport de stabilirea imperativă a destinației fondurilor realizate din vânzarea de active de către societățile comerciale la care statul este acționar majoritar, coroborat cu interdicția reglementată prin art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, prima instanță, respingând acțiunea reclamantei, a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. În consecință, hotărârea primei instanțe, menținută în apel și recurs, nu este susceptibilă de critică, așa încât recursul în anulare apare ca fiind nefondat. Pe de altă parte, prin art. 131 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, a fost reglementat principiul obligativității, în raport cu acționarii, a hotărârilor adunării generale a acționarilor „luate în limitele legii”.

Așadar, hotărârea adunării generale a acționarilor societății pârâte din 30 martie 2000, la care reclamanta, în calitate de acționar, a participat, „luată în limitele legii”, este obligatorie și pentru acționarul Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului. A decide altfel ar însemna că adunarea generală a acționarilor poate lua hotărâri contrare legii și că acestea au regimul juridic stabilit pentru hotărârile „luate în limitele legii”. Totodată, aceasta ar însemna negarea dreptului acționarilor, întruniți în adunare generală legal constituită, de a da expresie voinței societare în sensul conformării dispozițiilor legale, adoptând hotărâri legale și retractând hotărârile nelegale, cât timp acestea nu au produs efecte și, ca atare, nu au intrat sub incidența normelor legale sancționatoare.

Este de reținut, sub acest aspect, că nu trebuiesc confundate dreptul societății comerciale, așa cum s-a arătat, cu dreptul acționarilor de a ataca, în condițiile art. 131 din Legea nr. 31/1990, hotărârile nelegale ale adunării generale a acționarilor, față de faptul că în discuție sunt drepturi diferite, având ca titulari entități juridice ce nu se confundă. Așa fiind, se constată că și sub acest aspect, criticile formulate prin recursul în anulare sunt neîntemeiate. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței nr. 925/C din 13 noiembrie 2000 a Tribunalului Argeș, secția comercială și de contencios administrativ, deciziei nr. 218/A-C din 9 aprilie 2001 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, și deciziei nr. 473 din 29 ianuarie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică azi, 6 octombrie 2003.