ÎCCJ, Decizia nr. 301/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 1 septembrie 2000, reclamantul Fondul Proprietății de Stat București a chemat în judecată S.C. R. S.A. Pitești, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să oblige pârâta să-i plătească acestuia 1.451.054.023 lei reprezentând daune interese moratorii pentru plata cu întârziere a dividendelor datorate acționarului F.P.S. pentru exercițiul financiar 1996, calculate la nivelul dobânzilor bonificate de B.R.D. la depozitele constituite de persoanele juridice pe termen de un an.

În motivarea cererii, reclamantul a invocat calitatea acestuia de acționar al societății pârâte din care decurge dreptul la încasarea dividendelor, proporțional cu cota de participare la capitalul social, aprobarea bilanțului contabil și a contului de profit și pierderi aferentele exercițiului financiar 1996 de către adunarea generală a acționarilor societății pârâte și achitarea cu întârziere de către aceasta din urmă, numai la 1 noiembrie 1999, a dividendelor datorate. Prin sentința nr. 1141/C din 15 decembrie 2000, Tribunalul Argeș, secția comercială, a admis acțiunea așa cum a fost formulată. S-a reținut că dreptul reclamantului la plata dividendelor decurge din calitatea sa de acționar.

Întrucât litigiul dedus judecății are natură comercială, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 43 C. com. Apărările pârâtei au fost înlăturate, reținându-se că lipsa de lichidități invocată nu are caracter exonerator de răspundere, iar nivelul dobânzii propuse de către aceeași parte nu este aplicabil, în cauză nefiind în discuție fonduri rezultate din operațiuni de privatizare. Împotriva hotărârii primei instanțe, pârâta a declarat apel invocând următoarele motive: - instanța de fond a lipsit de efecte juridice clauzele contractului de privatizare a S.C. R. S.A.; - prejudiciul, condiție esențială a acordării daunelor moratorii, este inexistent; - instanța de fond a înlăturat apărările pârâtei privind nivelul dobânzii, fără a justifica temeiul legal al soluției adoptate.

Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 251/A-C din 23 aprilie 2001, a admis apelul declarat de către pârâtă și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că nu s-a contestat calitatea de acționar a reclamantului, aprobarea bilanțului contabil pe anul 1996 și dreptul acestuia la dividendele aferente acestui exercițiu financiar. Reclamantul a pierdut calitatea de acționar majoritar la societatea pârâtă la data de 15 decembrie 1997 când, prin contractul nr. 1471, a vândut acțiunile investitorului T.R.A.E.F. Prin acest contract, cumpărătorul s-a obligat să plătească, într-un „termen rezonabil” dividendele aferente anului 1996. Față de această mențiune, reclamantul nu mai poate susține că are o creanță exigibilă, atât timp cât sintagma „termen rezonabil” nu a fost precizată.

În atare situație, chiar dacă raportul juridic are caracter comercial, potrivit art. 1 C. com. ,unde legea comercială nu dispune se aplică dispozițiile Codului civil care prevede, la art. 1024, că termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului, iar dacă nu rezultă din stipulație sau din circumstanțe este primit și în favoarea creditorului. Prin urmare, în speță, se impunea ca reclamantul să uzeze de dispozițiile art. 1079 alin. (3) C. civ. și să notifice pârâtei termenul până la care trebuie să plătească dividendele. De altfel, reclamantul a notificat pe pârâtă, însă numai la data de 21 iunie 2000, ulterior îndeplinirii de către aceasta a obligației de plată a dividendelor.

În consecință, potrivit principiului reglementat de art. 108 alin. ultim C. proc. civ., se constată că în mod greșit instanța de fond a înlăturat apărările pârâtei, astfel încât prima critică se dovedește a fi întemeiată, făcând inutilă examinarea celorlalte motive de apel, ce au caracter subsidiar.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanta Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului București (fost F.P.S.) a declarat recurs, susținând că hotărârea este netemeinică și nelegală pentru următoarele motive: - instanța de apel a depășit cadrul procesual stabilit de către reclamant, încălcând astfel principiul disponibilității, cu referire la împrejurarea că investitorul nu a fost chemat în judecată; - instanța de apel a respins acțiunea, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, fără a observa că în cauză sunt două raporturi juridice distincte, având cauze diferite; - în mod greșit s-a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 43 C. com.

Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 417 din 25 ianuarie 2002, a respins recursul, ca nefondat, cu motivarea că în mod corect s-a reținut de către instanța de apel că dintr-un drept pur și simplu, dreptul de creanță al reclamantei s-a transformat într-un drept afectat de o modalitate, cu referire la exigibilitatea într-un termen rezonabil. Împotriva ultimelor două hotărâri pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, invocând motivul de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că, în raport de dispozițiile art. 111 din Legea nr. 31/1990, republicată, nu este necesară stabilirea unui termen privitor la plata dividendelor, după momentul în care se cunoaște cuantumul acestora.

Obligația societății comerciale pârâte, privatizată potrivit contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 1471 din 15 decembrie 1997, de a plăti dividende acționarilor, a devenit scadentă la data aprobării bilanțului contabil, dar nu mai târziu de 3 luni de la data încheierii exercițiului financiar pe anul respectiv. Prin urmare, este greșită aprecierea instanțelor de reformare privitoare la imposibilitatea reținerii întârzierii în executarea obligației contractuale în lipsa precizării înțelesului sintagmei „termen rezonabil”. Pe de altă parte, introducerea acestei clauze nu are semnificația dată de instanța de recurs, aceasta privind doar protejarea creanței. În concluzie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și menținerea hotărârii instanței de fond.

Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Este adevărat că în raport de dispozițiile art. 67 alin. (2) și art. 94 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, cu referire la art. 1491 C. civ., fiecare acționar are vocație la profitul realizat de societatea comercială. Această repartizare apare ca fiind indispensabilă existenței unei societăți comerciale al cărei unic scop, evidențiat și de atributul „comercială” este obținerea de profit. De la data aprobării de către adunarea generală a acționarilor a bilanțului contabil și contului de profit și pierderi aferent anului calendaristic anterior se naște dreptul de creanță al acționarilor la încasarea dividendelor în cuantumul rezultând din imputarea asupra profitului net a cotei de participare la formarea capitalului social.

Ca atare, orice acționar, ca titular al dreptului de creanță menționat, este îndreptățit să pretindă societății comerciale, în calitate de debitor, îndeplinirea obligației corelative de plată a dividendelor datorate. În raport de dispozițiile art. 1088 C. civ. și art. 43 C. com., cu referire la art. 1073 C. civ., neîndeplinirea de către societatea comercială a obligației de plată a dividendelor, la data scadenței, dă dreptul acționarului la dezdăunare, sub forma daunelor moratorii, corespunzătoare perioadei de întârziere a plății. Așadar, acordarea daunelor moratorii este supusă îndeplinirii cumulative a două condiții: exigibilitatea creanței și întârzierea executării obligației de plată. În cauză, prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni s-a stabilit, de comun acord, în raport cu reclamanta, plata dividendelor cuvenite acesteia „într-un termen rezonabil”, fără ca părțile contractante să definească această sintagmă.

Așadar, în cauză, obligația pură și simplă de plată a dividendelor, născută la data aprobării bilanțului contabil aferent anului 1996 de către adunarea generală a acționarilor societății comerciale pârâte, cu acordul titularului dreptului corelativ de creanță, a devenit o obligație afectată de un termen suspensiv. Or, o astfel de obligație devine exigibilă numai din momentul împlinirii termenului. Așa fiind, cum părțile nu au precizat expres ce înțeleg prin „termenul rezonabil” privitor la plata dividendelor, iar reclamanta, în calitate de creditoare, nu a uzat de dispozițiile art. 1079 alin. (3) C. civ., creanța în litigiu nu a devenit exigibilă. Așadar, neexistând obligație de plată scadentă, nu există nici întârziere în onorarea obligației de plată, așa încât plata dividendelor, efectuată la data de 1 noiembrie 1999, apare ca fiind o plată făcută în termenul convenit de părți.

Ca atare, nefiind îndeplinite condițiile acordării daunelor moratorii, în mod judicios instanța de apel a înlăturat obligația pârâtei de plată a acestora, iar instanța de recurs a menținut decizia pronunțată de instanța de control judiciar, așa încât criticile formulate prin recursul în anulare, cu referire la aceste din urmă două hotărâri, apar ca fiind neîntemeiate și, în consecință, deciziile atacate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 251/A-C din 23 aprilie 2001 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, și deciziei nr. 417 din 25 ianuarie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică azi, 6 octombrie 2003.