ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4228/2003

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4228/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

la Tribunalul Cluj sub nr. 2325/2000 la data de 17 martie 2000 reclamantul F.P.S.

București a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A. Turda,

instanța de judecată să pronunțe o hotărâre prin care să dispună obligarea

pârâtei la plata sumei totale de 1.046.780.136 lei, din care 576.537.230 lei

dividende pentru exercițiul financiar al anului 1996 și 470.243.460 lei

daune-interese calculate la nivelul dobânzilor bonificate de B.R.D. la

depozitele constituite de persoanele juridice pe termen de un an.

În susținerea pretențiilor deduse judecății

reclamantul invocă faptul că, în calitatea sa de acționar la societatea pârâtă,

era îndrituit a încasa dividendele aferente anului 1996 iar, pentru plata cu

întârziere a acestora, avea dreptul a calcula și percepe daune-interese

moratorii potrivit dispozițiilor art. 43 C. com.

Prin sentința nr. 960 din 16 mai 2000 secția

comercială și de contencios administrativ a Tribunalului Cluj a admis în parte

acțiunea comercială înaintată de reclamantul F.P.S. București și a obligat

pârâta la plata către reclamant a sumei de 570.805.836 lei cu titlu de dividende

și a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor

moratorii.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță reține că

pârâta nu a achitat reclamantei dividendele aferente anului 1996 în sumă de

570.805.836 lei, conform art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată.

În ce privește capătul de cerere având ca obiect

daunele-interese moratorii, prima instanță reține că prin adresa nr. 302 din 4

iulie 1997 F.P.S. București a comunicat filialelor teritoriale hotărârea

Consiliului său de Administrație prin care nu se mai percep majorări de

întârziere pentru neplata în termen a dividendelor datorate reclamantului,

astfel că, de la această dată nu se mai calculează penalități la dividendele

restante.

De asemenea, prima instanță consideră că, prin

Legea nr. 31/1990 republicată, nu s-a stabilit un termen de plată a

dividendelor cuvenite acționarilor iar între părți nu s-a stabilit un astfel de

termen așa încât, dobânzile se cuvin reclamantului numai din ziua cererii de

chemare în judecată, însă un astfel de capăt de cerere nu a fost formulat.

Împotriva hotărârii primei instanțe a declarat

apel reclamantul F.P.S. București invocând faptul că plata dividendelor fiind o

obligație comercială, neexecutarea acesteia conferă dreptul reclamantului la

dobânzile comerciale prevăzute de art. 43 C. com., iar, potrivit art. 370 C.

com., în raporturile comerciale se percep dobânzi specifice activității

comerciale.

Prin decizia nr. 938 din 11 octombrie 2000 secția

comercială și de contencios administrativ a Curții de Apel Cluj, apelul

reclamantului F.P.S. București a fost admis în parte, cu obligarea pârâtei S.C.

E. S.A. Turda la plata și a dobânzii egală cu taxa oficială a scontului de la

BNR calculată pentru dividendele în sumă de 570.805.836 lei, începând cu 1

octombrie 1997 și până la plata integrală a sumei, restul dispozițiilor

sentinței apelată menținându-se.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel reține

că pârâta ca și instanța de fond fac o confuzie între penalitățile de

întârziere pe care reclamantul a renunțat să le perceapă începând cu data de 21

aprilie 1997 și dobânda comercială prevăzută de art. 43 C. com., dobânda

comercială putând fi cerută numai la nivelul ratei scontului BNR și nu la

nivelul altor dobânzi practicate de alte bănci, aceasta fiind însăși practica

judiciară până la intrarea în vigoare a O.G. nr. 9/2000.

Instanța de apel mai reține că reclamantul nu a

făcut dovada că sumele încasate cu titlu de dividende erau destinate a fi

păstrate la B.R.D. pe termen de un an și că, mai mult, reclamantul F.P.S. are

obligația de a vira dividendele la bugetul statului, acestea constituind

venituri bugetare.

De asemenea, instanța de apel consideră că

dividendele fiind parte din profit sunt purtătoare de dobânzi ca orice

obligație comercială.

Împotriva deciziei pronunțate în apel au

declarat recurs reclamanta A.P.A.P.S. București și pârâta S.C. E. S.A. Turda.

Reclamanta A.P.A.P.S. a susținut că în mod

greșit instanța de apel nu a acordat suma de 470.243.460 lei cu titlu de daune

moratorii la nivelul dobânzilor acordate de B.R.D. la depozitele constituite de

persoanele juridice pe termen de un an deoarece F.P.S. își derulează fondurile

prin B.R.D. și în cauză nu sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 9/2000 privind

dobânda legală pentru că nu are efect retroactiv.

Pârâta S.C. E. S.A. a susținut că nu datorează

dobânzile pretinse de reclamant deoarece în ședința C.A. al F.P.S. din 21

aprilie 1997 s-a hotărât ca, începând de la acea dată să nu se mai încaseze

penalități la dividendele restante așa încât, față de această renunțare la

penalități, pârâta nu datorează nici dobânzi comerciale conform art. 43 C. com.

Pârâta a mai susținut că instanța de apel a dat reclamantei mai mult decât a

cerut, respectiv că reclamanta a pretins dobânzi până la 13 decembrie 1997 și

nu până la plata efectivă a dividendelor.

Prin decizia nr. 2390 din 2 aprilie 2002 secția comercială

a Curții Supreme de Justiție a admis ambele recursuri, a casat decizia recurată

și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel Cluj.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs

reține că atât prin acțiunea introductivă cât și prin apel F.P.S. a cerut

dobânzi pe perioada 1 octombrie 1997 – 13 decembrie 1999 calculate pentru suma

de 596.537.130 lei din care s-au efectuat unele plăți la 30 aprilie 1997, 5 mai

1998 și 7 mai 1998 astfel că într-adevăr instanța de apel a dat mai mult decât

s-a cerut.

Instanța de recurs consideră că dividendele

datorate sunt purtătoare de dobânzi comerciale conform art. 43 C. com., însă nu

la nivelul dobânzilor acordate de B.R.D. la depozite pe termen de un an,

deoarece F.P.S. trebuie să verse sumele încasate la bugetul statului și nu să

le păstreze în depozite bancare pe termen și nici la nivelul taxei de scont a

BNR, ci la nivelul dobânzii medii la vedere acordată la depozitele bancare ale

persoanelor juridice.

Instanța de recurs mai reține ca fiind

neîntemeiată susținerea pârâtei în sensul că nu datorează dobânzile pretinse

deoarece hotărârea C.A. al F.P.S. din 21 aprilie 1997 se referă la penalități

și la majorări de întârziere, nicidecum la dobânzile comerciale datorate.

În rejudecare, secția comercială și de

contencios administrativ, a Curții de Apel Cluj prin decizia nr. 46 din 10

octombrie 2002 a admis în parte apelul reclamantei A.P.A.P.S. București în

sensul obligării pârâtei S.C. E. S.A. și la plata dobânzilor egale cu rata

oficială a scontului BNR, calculate asupra următoarelor sume reprezentând

dividende:

596.537.130 lei pe perioada 1 octombrie 1997 – 30 aprilie 1998,

586.537.130 lei pe perioada 1 mai 1998 - 5 mai 1998,

581.537.130 lei pe perioada 6 mai 1998 - 7 mai 1998,

576.537.130 lei pe perioada 8 mai 1998 – 14 aprilie 1999 și

570.805.836 lei pe perioada 15 mai 1999 – 13 decembrie 1999.

Restul dispozițiilor sentinței au fost

menținute.

Apelul pârâtei S.C. E. S.A. Turda a fost

respins.

Pentru a hotărî astfel, în rejudecare, Curtea de

Apel Cluj reține că prin acțiune reclamanta A.P.A.P.S. a solicitat și obligarea

pârâtei la plata unor daune interese moratorii calculate la nivelul dobânzilor

bonificate de B.R.D. la depozitele constituite de persoanele juridice pe termen

de un an.

Această dobândă se poate percepe numai la nivelul

ratei oficiale a scontului BNR, conform art. 3 din O.G. nr. 9/2000 chiar dacă

perioada pentru care se solicită dobânzi este anterioară acestui act normativ.

Chiar înaintea acestei reglementări, dobânda ce se acorda în practică, conform

art. 43 C. com. era și la nivelul oficial al scontului și dobânda din contul

curent al creditorului.

Instanța, în rejudecare, reține că perioada de

calcul a dobânzilor solicitate prin acțiune de către reclamantă este 1

octombrie 1998 – 13 decembrie 1999.

Curtea de Apel Cluj, în rejudecare, în ce

privește apelul pârâtei, reține că reclamanta a renunțat începând cu 21 aprilie

1997 la perceperea penalităților de întârziere dar nu și la dobânzi, la care

este îndreptățită reclamanta în temeiul art. 43 C. com.

Împotriva deciziei nr. 46 din 10 octombrie 2002

a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, au

declarat recurs pârâta S.C. E. S.A. Turda și reclamanta A.P.A.P.S. București.

- 1. Recursul pârâtei S.C. E. S.A .Turda este

întemeiat pe motivele prevăzute de pct. 9 și 6 din art. 304 C. proc. civ.

Recurenta pârâtă invocă încălcarea prevederilor

art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și ale art. 34 din Legea nr. 56/1993 de către

instanța de apel prin hotărârea pe care a pronunțat-o.

Recurenta pârâtă arată că, potrivit art. 315

alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de

drept dezlegate sunt obligatorii pentru rejudecarea fondului și de asemenea că,

potrivit art. 34 din Legea nr. 56/1993, în caz de casare cu trimitere,

soluțiile pronunțate de Curtea Supremă de Justiție sunt obligatorii dacă în

urma rejudecării nu se schimbă situația de fapt.

Recurenta pârâtă mai arată că secția comercială

a Curții Supreme de Justiție prin decizia nr. 2390 din 2 aprilie 2002 a

stabilit că sumele datorate cu titlu de dividende sunt purtătoare de dobânzi

comerciale conform art. 43 C. com., însă nu la nivelul dobânzilor acordate de B.R.D.

la depozit pe termen de un an, deoarece F.P.S. trebuie să vireze sumele

încasate la bugetul statului și nu să le păstreze în depozite bancare pe termen

și nici la nivelul taxei de scont BNR, ci la nivelul dobânzii medii la vedere

acordată la depozitele bancare ale persoanelor juridice.

Recurenta pârâtă apreciază că în mod greșit, în rejudecare,

instanța de apel a obligat pârâta la plata de daune interese constând în taxa

scontului în sumă de 472.037.392 lei, pârâta calculând dobânzile în cuantum de

138.692.944 lei pe perioada în litigiu – 1 octombrie 1997 – 13 decembrie 1999 –

la nivelul dobânzii medii la vedere acordată de bănci la disponibilitățile

persoanelor juridice, efectuând media procentelor dobânzilor la vedere acordate

persoanelor juridice de către B.R.D. și B.C.R.

Recurenta pârâtă mai apreciază că nu datorează

reclamantei nici dobânda de la B.R.D. întrucât aceasta din urmă nu a făcut

dovada legăturii de cauzalitate între neplata dividendelor și daunele pretinse

la nivelul dobânzilor practicate de B.R.D. la depozitele pe termen de un an.

Recurenta pârâtă susține în continuare că, în

rejudecare, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității întrucât a

acordat reclamantei pe perioada 8 aprilie 1999 – 14 mai 1999 dobânzi mai mari

decât a pretins aceasta prin calculul său, atât prin procentele dobânzilor cât

și prin sumele nete de dobânzi din aplicarea procentelor respective, deci mai

mult decât a cerut pentru această perioadă.

Recurenta pârâtă arată că pentru perioada 8

aprilie 1999 – 13 decembrie 1999 reclamanta a calculat dobânda de 10% în sumă

de 39.492.793 lei iar instanța i-a acordat taxa scontului care este de 35%,

care pentru perioada sus-menționată este de 137.034.856 lei, rezultând o

diferență acordată în plus în sumă de 97.542.063 lei.

Recurenta pârâtă consideră că dobânzile datorate

sunt în sumă de 6.724.555 lei pentru perioada 1 noiembrie 1999 – 13 decembrie

1999, în cauză neaplicându-se dobânzile prevăzute de art. 43 C. com. întrucât

reclamanta prin hotărârea C.A. de la 21 aprilie 1997 a renunțat la majorările

de întârziere pentru neplata în termen a dividendelor datorate.

- 2. Recursul reclamantei A.P.A.P.S. București este

întemeiat pe motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta reclamantă critică decizia pronunțată

în rejudecare având în vedere faptul că legiuitorul a statuat ca A.P.A.P.S.

să-și desfășoare activitatea pe principii comerciale în conformitate cu

dispozițiile art. 2 teza 2 din H.G. nr. 678/2001 reprezentând Regulamentul de

organizare și funcționare al instituției sus-menționată, considerând că s-a

instituit obligativitatea ca A.P.A.P.S. să participe la raporturi juridice

comerciale cărora li se aplică legislația comercială.

Recurenta reclamantă arată că beneficiile care

îi revin în calitatea de acționar în numele Statului se supun legislației

comerciale atât prin voința legiuitorului cât și prin coroborarea cu

dispozițiile Legii nr. 31/1990 republicată.

În opinia recurentei reclamantă plata cu

întârziere a dividendelor produce creditorului un prejudiciu, iar, față de

prevederile art. 43 C. com. potrivit cărora „dobânda curge de drept”,

creditorul are disponibilitatea să-și cuantifice prejudiciul în funcție de

orice dobândă comercială, fapt concretizat de A.P.A.P.S. prin calculul daunelor

interese la nivelul dobânzilor bonificate de B.R.D. unde reclamanta avea depozitele

constituite de persoanele juridice pe termen de un an.

Recurenta reclamantă mai arată că întrucât

obligația de plată a dividendelor a luat naștere anterior intrării în vigoare a

O.G. nr. 9/2000, nu se poate admite retroactivitatea acestui act normativ.

De asemenea, recurenta reclamantă învederează

faptul că, potrivit doctrinei și practicii, prejudiciul se va recupera la

nivelul taxei de scont a BNR.

În continuare, recurenta reclamantă arată că,

având în vedere că obligația de plată a beneficiilor către acționari constând

în dividende este reglementată de Legea nr. 31/1990 republicată, întârzierea în

executarea acestei obligații revine a fi stabilită de creditor, reclamanta

evaluând prejudiciul pentru perioada 1 octombrie 1997 – 13 decembrie 1999 la

nivelul dobânzilor bonificate de B.R.D., întrucât pe această perioadă recurenta

a avut conturi deschise la banca sus-evocată.

În consecință, recurenta reclamantă A.P.A.P.S.

solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurată în

sensul admiterii apelului, cu obligarea pârâtei la plata daunelor-interese

moratorii pentru neplata în termen a dividendelor aferente exercițiului financiar

al anului 1996, calculate la nivelul dobânzilor bonificate de B.R.D. la

depozitele constituite de persoanele juridice pe termen de un an.

Recurenta reclamantă solicită instanței de

recurs ca, în situația în care aceasta din urmă constată că daunele moratorii

se calculează în funcție de dobânda de referință a BNR, instanța investită cu

soluționarea recursului să pronunțe o decizie prin care să dispună acordarea

daunelor moratorii în cuantumul calculat potrivit dobânzii de referință a BNR,

acesta reprezentând un alt criteriu de calcul al daunelor moratorii în opinia

recurentei A.P.A.P.S.

Recursurile declarate de pârâta S.C. E. S.A. Turda

și de reclamanta A.P.A.P.S. București sunt nefondate pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare.

Este

de reținut că prezenta cauză a ajuns pe rolul secției comerciale a Curții

Supreme de Justiție, în calea de atac a recursului exercitat împotriva deciziei

pronunțate de instanța de apel, ca instanță de trimitere.

Așadar,

cu privire la decizia atacată cu recurs, criticile pot privi exclusiv modul în

care instanța de trimitere, în cel de al doilea ciclu procesual, a rejudecat

apelurile declarate de părți, în limitele stabilite de instanța de casare, în

primul ciclu procesual.

Astfel, potrivit art. 315 C. proc. civ., astfel

cum a fost modificat prin art. 1 pct. 117 din O.U.G. nr. 138/2000 “în caz de

casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate,

precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului”.

Totodată, prin art. 34 din Legea nr. 56/1993

republicată, cu modificările ulterioare, s-a stabilit că “în caz de casare cu

trimitere, soluțiile pronunțate în drept de Curtea Supremă de Justiție sunt

obligatorii, dacă în urma rejudecării nu se schimbă situația de fapt”.

Așadar, normele legale menționate au stabilit

regula potrivit căreia instanța de trimitere este ținută, în rejudecarea cauzei

după casare, de problemele de drept dezlegate de instanța de recurs, cărora

trebuie să se conformeze.

Pe de altă parte, limitele rejudecării sunt

determinate de împrejurările care au determinat casarea și de felul acesteia,

așa cum se desprinde din considerentele deciziei pronunțate în recurs.

Este adevărat că aceleași dispoziții legale

menționate statuează asupra independenței instanței de trimitere cu privire la

stabilirea stării de fapt.

În cauză, instanța de recurs a casat parțial

decizia pronunțată în apel, în primul ciclu procesual.

La rejudecare, instanța de apel nu a stabilit o

altă situație de fapt.

Ca atare, aceasta era ținută de problemele de

drept dezlegate de către instanța de casare, în primul ciclu procesual,

potrivit normelor legale menționate și cărora, de altfel, s-a conformat.

Or, atât reclamanta cât și pârâta, prin

recursurile declarate împotriva acestei din urmă hotărâri, nu formulează

critici cu privire la modul de soluționare a apelurilor, de către instanța de

trimitere, în raport de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și art. 34

din Legea nr. 56/1993 republicată ci repun în discuție împrejurări de fapt și

probleme de drept, așa cum acestea au fost arătate, care, nefăcând obiectul

casării parțiale, au intrat în puterea autorității de lucru judecat.

Ca atare, acestea nu pot face obiectul

rejudecării.

Este în acest sens de reținut că, în raport de

dispozițiile art. 129 din Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/2003,

legea procesuală civilă, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor

de atac, așa încât controlul judiciar al hotărârilor judecătorești nu poate

excede cadrului și limitelor legal stabilite.

De altfel, aceleași critici au fost examinate de

către instanța de recurs, în primul ciclu procesual, constatându-se că sunt

neîntemeiate, motive pentru care casarea a privit numai incidența art. 43 C.

com. și baza de calcul a dobânzilor datorate, în raport de plățile parțiale

efectuate de pârâtă.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

constatând că motivele invocate de recurente sunt neîntemeiate, Curtea va

respinge recursurile, ca nefondate.

Așa fiind, Curtea

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâta

S.C. E. S.A. Turda împotriva deciziei nr. 46 din 10 octombrie 2002 a Curții de

Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de reclamanta A.P.A.P.S.

București împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 5

noiembrie 2003.