ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4228/2003

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Cluj sub nr. 2325/2000 la data de 17 martie 2000 reclamantul F.P.S. București a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A. Turda, instanța de judecată să pronunțe o hotărâre prin care să dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 1.046.780.136 lei, din care 576.537.230 lei dividende pentru exercițiul financiar al anului 1996 și 470.243.460 lei daune-interese calculate la nivelul dobânzilor bonificate de B.R.D. la depozitele constituite de persoanele juridice pe termen de un an. În susținerea pretențiilor deduse judecății reclamantul invocă faptul că, în calitatea sa de acționar la societatea pârâtă, era îndrituit a încasa dividendele aferente anului 1996 iar, pentru plata cu întârziere a acestora, avea dreptul a calcula și percepe daune-interese moratorii potrivit dispozițiilor art. 43 C. com.

Prin sentința nr. 960 din 16 mai 2000 secția comercială și de contencios administrativ a Tribunalului Cluj a admis în parte acțiunea comercială înaintată de reclamantul F.P.S. București și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 570.805.836 lei cu titlu de dividende și a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor moratorii. Pentru a hotărî astfel, prima instanță reține că pârâta nu a achitat reclamantei dividendele aferente anului 1996 în sumă de 570.805.836 lei, conform art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată. În ce privește capătul de cerere având ca obiect daunele-interese moratorii, prima instanță reține că prin adresa nr. 302 din 4 iulie 1997 F.P.S.

București a comunicat filialelor teritoriale hotărârea Consiliului său de Administrație prin care nu se mai percep majorări de întârziere pentru neplata în termen a dividendelor datorate reclamantului, astfel că, de la această dată nu se mai calculează penalități la dividendele restante. De asemenea, prima instanță consideră că, prin Legea nr. 31/1990 republicată, nu s-a stabilit un termen de plată a dividendelor cuvenite acționarilor iar între părți nu s-a stabilit un astfel de termen așa încât, dobânzile se cuvin reclamantului numai din ziua cererii de chemare în judecată, însă un astfel de capăt de cerere nu a fost formulat. Împotriva hotărârii primei instanțe a declarat apel reclamantul F.P.S.

București invocând faptul că plata dividendelor fiind o obligație comercială, neexecutarea acesteia conferă dreptul reclamantului la dobânzile comerciale prevăzute de art. 43 C. com., iar, potrivit art. 370 C. com., în raporturile comerciale se percep dobânzi specifice activității comerciale. Prin decizia nr. 938 din 11 octombrie 2000 secția comercială și de contencios administrativ a Curții de Apel Cluj, apelul reclamantului F.P.S. București a fost admis în parte, cu obligarea pârâtei S.C. E. S.A. Turda la plata și a dobânzii egală cu taxa oficială a scontului de la BNR calculată pentru dividendele în sumă de 570.805.836 lei, începând cu 1 octombrie 1997 și până la plata integrală a sumei, restul dispozițiilor sentinței apelată menținându-se.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel reține că pârâta ca și instanța de fond fac o confuzie între penalitățile de întârziere pe care reclamantul a renunțat să le perceapă începând cu data de 21 aprilie 1997 și dobânda comercială prevăzută de art. 43 C. com., dobânda comercială putând fi cerută numai la nivelul ratei scontului BNR și nu la nivelul altor dobânzi practicate de alte bănci, aceasta fiind însăși practica judiciară până la intrarea în vigoare a O.G. nr. 9/2000. Instanța de apel mai reține că reclamantul nu a făcut dovada că sumele încasate cu titlu de dividende erau destinate a fi păstrate la B.R.D. pe termen de un an și că, mai mult, reclamantul F.P.S. are obligația de a vira dividendele la bugetul statului, acestea constituind venituri bugetare.

De asemenea, instanța de apel consideră că dividendele fiind parte din profit sunt purtătoare de dobânzi ca orice obligație comercială. Împotriva deciziei pronunțate în apel au declarat recurs reclamanta A.P.A.P.S. București și pârâta S.C. E. S.A. Turda. Reclamanta A.P.A.P.S. a susținut că în mod greșit instanța de apel nu a acordat suma de 470.243.460 lei cu titlu de daune moratorii la nivelul dobânzilor acordate de B.R.D. la depozitele constituite de persoanele juridice pe termen de un an deoarece F.P.S. își derulează fondurile prin B.R.D. și în cauză nu sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 9/2000 privind dobânda legală pentru că nu are efect retroactiv. Pârâta S.C. E. S.A. a susținut că nu datorează dobânzile pretinse de reclamant deoarece în ședința C.A.

al F.P.S. din 21 aprilie 1997 s-a hotărât ca, începând de la acea dată să nu se mai încaseze penalități la dividendele restante așa încât, față de această renunțare la penalități, pârâta nu datorează nici dobânzi comerciale conform art. 43 C. com. Pârâta a mai susținut că instanța de apel a dat reclamantei mai mult decât a cerut, respectiv că reclamanta a pretins dobânzi până la 13 decembrie 1997 și nu până la plata efectivă a dividendelor. Prin decizia nr. 2390 din 2 aprilie 2002 secția comercială a Curții Supreme de Justiție a admis ambele recursuri, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel Cluj. Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs reține că atât prin acțiunea introductivă cât și prin apel F.P.S.

a cerut dobânzi pe perioada 1 octombrie 1997 – 13 decembrie 1999 calculate pentru suma de 596.537.130 lei din care s-au efectuat unele plăți la 30 aprilie 1997, 5 mai 1998 și 7 mai 1998 astfel că într-adevăr instanța de apel a dat mai mult decât s-a cerut. Instanța de recurs consideră că dividendele datorate sunt purtătoare de dobânzi comerciale conform art. 43 C. com., însă nu la nivelul dobânzilor acordate de B.R.D. la depozite pe termen de un an, deoarece F.P.S. trebuie să verse sumele încasate la bugetul statului și nu să le păstreze în depozite bancare pe termen și nici la nivelul taxei de scont a BNR, ci la nivelul dobânzii medii la vedere acordată la depozitele bancare ale persoanelor juridice.

Instanța de recurs mai reține ca fiind neîntemeiată susținerea pârâtei în sensul că nu datorează dobânzile pretinse deoarece hotărârea C.A. al F.P.S. din 21 aprilie 1997 se referă la penalități și la majorări de întârziere, nicidecum la dobânzile comerciale datorate. În rejudecare, secția comercială și de contencios administrativ, a Curții de Apel Cluj prin decizia nr. 46 din 10 octombrie 2002 a admis în parte apelul reclamantei A.P.A.P.S. București în sensul obligării pârâtei S.C. E. S.A. și la plata dobânzilor egale cu rata oficială a scontului BNR, calculate asupra următoarelor sume reprezentând dividende: 596.537.130 lei pe perioada 1 octombrie 1997 – 30 aprilie 1998, 586.537.130 lei pe perioada 1 mai 1998 - 5 mai 1998, 581.537.130 lei pe perioada 6 mai 1998 - 7 mai 1998, 576.537.130 lei pe perioada 8 mai 1998 – 14 aprilie 1999 și 570.805.836 lei pe perioada 15 mai 1999 – 13 decembrie 1999. Restul dispozițiilor sentinței au fost menținute.

Apelul pârâtei S.C. E. S.A. Turda a fost respins. Pentru a hotărî astfel, în rejudecare, Curtea de Apel Cluj reține că prin acțiune reclamanta A.P.A.P.S. a solicitat și obligarea pârâtei la plata unor daune interese moratorii calculate la nivelul dobânzilor bonificate de B.R.D. la depozitele constituite de persoanele juridice pe termen de un an. Această dobândă se poate percepe numai la nivelul ratei oficiale a scontului BNR, conform art. 3 din O.G. nr. 9/2000 chiar dacă perioada pentru care se solicită dobânzi este anterioară acestui act normativ. Chiar înaintea acestei reglementări, dobânda ce se acorda în practică, conform art. 43 C. com. era și la nivelul oficial al scontului și dobânda din contul curent al creditorului.

Instanța, în rejudecare, reține că perioada de calcul a dobânzilor solicitate prin acțiune de către reclamantă este 1 octombrie 1998 – 13 decembrie 1999. Curtea de Apel Cluj, în rejudecare, în ce privește apelul pârâtei, reține că reclamanta a renunțat începând cu 21 aprilie 1997 la perceperea penalităților de întârziere dar nu și la dobânzi, la care este îndreptățită reclamanta în temeiul art. 43 C. com. Împotriva deciziei nr. 46 din 10 octombrie 2002 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, au declarat recurs pârâta S.C. E. S.A. Turda și reclamanta A.P.A.P.S. București. - 1. Recursul pârâtei S.C. E. S.A .Turda este întemeiat pe motivele prevăzute de pct. 9 și 6 din art. 304 C. proc.

civ. Recurenta pârâtă invocă încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și ale art. 34 din Legea nr. 56/1993 de către instanța de apel prin hotărârea pe care a pronunțat-o. Recurenta pârâtă arată că, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru rejudecarea fondului și de asemenea că, potrivit art. 34 din Legea nr. 56/1993, în caz de casare cu trimitere, soluțiile pronunțate de Curtea Supremă de Justiție sunt obligatorii dacă în urma rejudecării nu se schimbă situația de fapt. Recurenta pârâtă mai arată că secția comercială a Curții Supreme de Justiție prin decizia nr. 2390 din 2 aprilie 2002 a stabilit că sumele datorate cu titlu de dividende sunt purtătoare de dobânzi comerciale conform art. 43 C. com., însă nu la nivelul dobânzilor acordate de B.R.D.

la depozit pe termen de un an, deoarece F.P.S. trebuie să vireze sumele încasate la bugetul statului și nu să le păstreze în depozite bancare pe termen și nici la nivelul taxei de scont BNR, ci la nivelul dobânzii medii la vedere acordată la depozitele bancare ale persoanelor juridice. Recurenta pârâtă apreciază că în mod greșit, în rejudecare, instanța de apel a obligat pârâta la plata de daune interese constând în taxa scontului în sumă de 472.037.392 lei, pârâta calculând dobânzile în cuantum de 138.692.944 lei pe perioada în litigiu – 1 octombrie 1997 – 13 decembrie 1999 – la nivelul dobânzii medii la vedere acordată de bănci la disponibilitățile persoanelor juridice, efectuând media procentelor dobânzilor la vedere acordate persoanelor juridice de către B.R.D.

și B.C.R. Recurenta pârâtă mai apreciază că nu datorează reclamantei nici dobânda de la B.R.D. întrucât aceasta din urmă nu a făcut dovada legăturii de cauzalitate între neplata dividendelor și daunele pretinse la nivelul dobânzilor practicate de B.R.D. la depozitele pe termen de un an. Recurenta pârâtă susține în continuare că, în rejudecare, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității întrucât a acordat reclamantei pe perioada 8 aprilie 1999 – 14 mai 1999 dobânzi mai mari decât a pretins aceasta prin calculul său, atât prin procentele dobânzilor cât și prin sumele nete de dobânzi din aplicarea procentelor respective, deci mai mult decât a cerut pentru această perioadă.

Recurenta pârâtă arată că pentru perioada 8 aprilie 1999 – 13 decembrie 1999 reclamanta a calculat dobânda de 10% în sumă de 39.492.793 lei iar instanța i-a acordat taxa scontului care este de 35%, care pentru perioada sus-menționată este de 137.034.856 lei, rezultând o diferență acordată în plus în sumă de 97.542.063 lei. Recurenta pârâtă consideră că dobânzile datorate sunt în sumă de 6.724.555 lei pentru perioada 1 noiembrie 1999 – 13 decembrie 1999, în cauză neaplicându-se dobânzile prevăzute de art. 43 C. com. întrucât reclamanta prin hotărârea C.A. de la 21 aprilie 1997 a renunțat la majorările de întârziere pentru neplata în termen a dividendelor datorate. - 2. Recursul reclamantei A.P.A.P.S.

București este întemeiat pe motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta reclamantă critică decizia pronunțată în rejudecare având în vedere faptul că legiuitorul a statuat ca A.P.A.P.S. să-și desfășoare activitatea pe principii comerciale în conformitate cu dispozițiile art. 2 teza 2 din H.G. nr. 678/2001 reprezentând Regulamentul de organizare și funcționare al instituției sus-menționată, considerând că s-a instituit obligativitatea ca A.P.A.P.S. să participe la raporturi juridice comerciale cărora li se aplică legislația comercială. Recurenta reclamantă arată că beneficiile care îi revin în calitatea de acționar în numele Statului se supun legislației comerciale atât prin voința legiuitorului cât și prin coroborarea cu dispozițiile Legii nr. 31/1990 republicată.

În opinia recurentei reclamantă plata cu întârziere a dividendelor produce creditorului un prejudiciu, iar, față de prevederile art. 43 C. com. potrivit cărora „dobânda curge de drept”, creditorul are disponibilitatea să-și cuantifice prejudiciul în funcție de orice dobândă comercială, fapt concretizat de A.P.A.P.S. prin calculul daunelor interese la nivelul dobânzilor bonificate de B.R.D. unde reclamanta avea depozitele constituite de persoanele juridice pe termen de un an. Recurenta reclamantă mai arată că întrucât obligația de plată a dividendelor a luat naștere anterior intrării în vigoare a O.G. nr. 9/2000, nu se poate admite retroactivitatea acestui act normativ. De asemenea, recurenta reclamantă învederează faptul că, potrivit doctrinei și practicii, prejudiciul se va recupera la nivelul taxei de scont a BNR.

În continuare, recurenta reclamantă arată că, având în vedere că obligația de plată a beneficiilor către acționari constând în dividende este reglementată de Legea nr. 31/1990 republicată, întârzierea în executarea acestei obligații revine a fi stabilită de creditor, reclamanta evaluând prejudiciul pentru perioada 1 octombrie 1997 – 13 decembrie 1999 la nivelul dobânzilor bonificate de B.R.D., întrucât pe această perioadă recurenta a avut conturi deschise la banca sus-evocată. În consecință, recurenta reclamantă A.P.A.P.S. solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurată în sensul admiterii apelului, cu obligarea pârâtei la plata daunelor-interese moratorii pentru neplata în termen a dividendelor aferente exercițiului financiar al anului 1996, calculate la nivelul dobânzilor bonificate de B.R.D.

la depozitele constituite de persoanele juridice pe termen de un an. Recurenta reclamantă solicită instanței de recurs ca, în situația în care aceasta din urmă constată că daunele moratorii se calculează în funcție de dobânda de referință a BNR, instanța investită cu soluționarea recursului să pronunțe o decizie prin care să dispună acordarea daunelor moratorii în cuantumul calculat potrivit dobânzii de referință a BNR, acesta reprezentând un alt criteriu de calcul al daunelor moratorii în opinia recurentei A.P.A.P.S. Recursurile declarate de pârâta S.C. E. S.A. Turda și de reclamanta A.P.A.P.S. București sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Este de reținut că prezenta cauză a ajuns pe rolul secției comerciale a Curții Supreme de Justiție, în calea de atac a recursului exercitat împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, ca instanță de trimitere.

Așadar, cu privire la decizia atacată cu recurs, criticile pot privi exclusiv modul în care instanța de trimitere, în cel de al doilea ciclu procesual, a rejudecat apelurile declarate de părți, în limitele stabilite de instanța de casare, în primul ciclu procesual. Astfel, potrivit art. 315 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 117 din O.U.G. nr. 138/2000 “în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”. Totodată, prin art. 34 din Legea nr. 56/1993 republicată, cu modificările ulterioare, s-a stabilit că “în caz de casare cu trimitere, soluțiile pronunțate în drept de Curtea Supremă de Justiție sunt obligatorii, dacă în urma rejudecării nu se schimbă situația de fapt”.

Așadar, normele legale menționate au stabilit regula potrivit căreia instanța de trimitere este ținută, în rejudecarea cauzei după casare, de problemele de drept dezlegate de instanța de recurs, cărora trebuie să se conformeze. Pe de altă parte, limitele rejudecării sunt determinate de împrejurările care au determinat casarea și de felul acesteia, așa cum se desprinde din considerentele deciziei pronunțate în recurs. Este adevărat că aceleași dispoziții legale menționate statuează asupra independenței instanței de trimitere cu privire la stabilirea stării de fapt. În cauză, instanța de recurs a casat parțial decizia pronunțată în apel, în primul ciclu procesual. La rejudecare, instanța de apel nu a stabilit o altă situație de fapt.

Ca atare, aceasta era ținută de problemele de drept dezlegate de către instanța de casare, în primul ciclu procesual, potrivit normelor legale menționate și cărora, de altfel, s-a conformat. Or, atât reclamanta cât și pârâta, prin recursurile declarate împotriva acestei din urmă hotărâri, nu formulează critici cu privire la modul de soluționare a apelurilor, de către instanța de trimitere, în raport de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și art. 34 din Legea nr. 56/1993 republicată ci repun în discuție împrejurări de fapt și probleme de drept, așa cum acestea au fost arătate, care, nefăcând obiectul casării parțiale, au intrat în puterea autorității de lucru judecat. Ca atare, acestea nu pot face obiectul rejudecării.

Este în acest sens de reținut că, în raport de dispozițiile art. 129 din Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, legea procesuală civilă, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac, așa încât controlul judiciar al hotărârilor judecătorești nu poate excede cadrului și limitelor legal stabilite. De altfel, aceleași critici au fost examinate de către instanța de recurs, în primul ciclu procesual, constatându-se că sunt neîntemeiate, motive pentru care casarea a privit numai incidența art. 43 C. com. și baza de calcul a dobânzilor datorate, în raport de plățile parțiale efectuate de pârâtă. În consecință, pentru considerentele ce preced, constatând că motivele invocate de recurente sunt neîntemeiate, Curtea va respinge recursurile, ca nefondate.

Așa fiind, Curtea

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâta S.C. E. S.A. Turda împotriva deciziei nr. 46 din 10 octombrie 2002 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Respinge recursul declarat de reclamanta A.P.A.P.S. București împotriva aceleiași decizii, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 5 noiembrie 2003.