ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1991/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 4944 din

13 septembrie 2000 a Tribunalului București, secția comercială, s-a admis

acțiunea formulată de reclamantul F.P.S. București (în prezent A.V.A.S.

București), împotriva pârâtei SC N.R. SA București, care a fost obligată să

plătească reclamantei suma de 348.752.677 lei, dividende pentru anul 1996 și

270.628.275 lei, daune moratorii calculate la nivelul dobânzilor bonificate de

B.R.D. la depozitele constituite de persoanele juridice pe termen de un an.

Apelul declarat, împotriva

susmenționatei sentințe, de pârâta SC N.R. SA București, a fost respins, ca

nefondat, prin decizia nr. 426 din 14 martie 2001, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V a comercială.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, la fel ca instanța de fond, că temeiul

de drept al acțiunii îl constituie Legea nr. 31/1990, pentru primul capăt de

cerere referitor la plata dividendelor în sumă de 348.752.677 lei și, respectiv,

art. 43 C. com. pentru cel de al doilea capăt de cerere privind obligarea

pârâtei la plata daunelor moratorii, constând din dobânda comercială,

calculate, raportat la întârzierea în plată a dividendelor care trebuiau

achitate de la data la care acționarii societății au hotărât în A.G.A. valoarea

și distribuirea acestora.

Cum, pe de o parte, pârâta

nu s-a conformat obligației de a achita dividendele nici până la data stabilită

de reclamantă, 30 septembrie 1997, iar pe de altă parte nu a depus o variantă

de calcul a daunelor moratorii pe care le-ar datora, în opinia sa, pentru plata

cu întârziere a dividendelor, instanțele au apreciat că pretențiile reclamantei

sunt întemeiate în totalitate și au hotărât în consecință.

Împotriva deciziei instanței

de apel a declarat recurs pârâta SC N.R. SA, care recunoaște prin motivele

scrise că datorează dividendele în sumă de 348.752.677 lei, precizând, însă, că

susținerile sale prezentate sub forma criticilor vizează numai partea din

hotărârea atacată, referitoare la menținerea sentinței, prin care a fost admis

și capătul de cerere privind obligarea sa la plata daunelor moratorii, în sumă

de 270.628.275 lei, pe care nu le datorează.

În dezvoltarea motivelor de

casare, pârâta arată, în esență, că atâta timp cât nici legea și nici părțile

nu au stabilit pe cale convențională un termen limită până la care să fie

achitate dividendele, nu există temei pentru acordarea dobânzilor solicitate cu

titlu de daune moratorii, chiar dacă art. 43 C. com. prevede că „datoriile

comerciale curg de drept de la data când devin exigibile”, întrucât, în cauză,

nu s-a făcut dovada datei exigibilității obligației, în raport de care să se

poată porni la stabilirea întârzierii reale a plății dividendelor și, implicit,

la cuantificarea dobânzii datorate pentru îndeplinirea cu întârziere a acestei

obligații.

Mai susține pârâta că, în

perioada ulterioară anului 1996, pentru care se datorau dobânzile, singurul act

normativ care stabilea dobânda legală era Decretul nr. 311/1954 și, ca atare,

dacă în pofida celor arătate, referitoare la lipsa datei exigibilității

creanței, instanțele considerau că totuși datorează dobânzi, acestea nu puteau,

în lipsa unui temei legal, să fie acordate, decât cu totul, în subsidiar, la

nivelul dobânzii legale din acea perioadă de 6% pe an, și în nici un caz la

nivelul dobânzii practicată de B.R.D. la depozitele constituite de persoanele

juridice pe termen de un an, pentru care nu există nici un temei legal și, ca

atare, greșit a fost obligată la plata sumei de 270.628.275 lei, cu titlu de

daune interese.

În sfârșit, mai susține

pârâta că, reclamantul nu a probat existența unor contracte de depozit privind

dividendele, pentru a demonstra că, în realitate, prin neachitarea acestor sume

a fost împiedicat să constituie astfel de depozite și, deci, că implicit a fost

prejudiciat cu dobânda corespunzătoare, aceasta în afara faptului că, potrivit art.

9 din O.U.G. nr. 88/1997, reclamantul în calitate de instituție publică

implicată are obligația ca veniturile deținute sub forma dividendelor să le

vireze la bugetul de stat și nu să le constituie în depozite pentru a încasa

dobânda practicată de diferite bănci, în speță B.R.D.

În consecință, pârâta

solicită admiterea recursului, casarea parțială a hotărârilor și înlăturarea

obligării sale de la plata daunelor moratorii în sumă de 270.628.275 lei.

Recursul pârâtei este

fondat.

Potrivit art. 43 C. com., „datoriile

comerciale, lichide și plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua de

când devin exigibile, text incident în principiu, în speță, întrucât plata

dividendelor constituie o operațiune comercială.

Dar, pentru a fi aplicabile

aceste dispoziții legale, este necesar, așa cum rezultă chiar din textul legal

precitat, să fie stabilită data scadenței obligației și, implicit, nivelul

dobânzii.

Or, în condițiile în care

nici legea și nici părțile nu a stabilit pe cale convențională elementele la

care s-a făcut referire mai sus, se constată că nu poate fi angajată

răspunderea pârâtei pentru neîndeplinirea unei obligații comerciale, care nu a

devenit exigibilă și care nu poate conduce la aplicarea unor dobânzi al căror

nivel nu a fost stabilit printr-una din modalitățile expuse mai sus.

În acest context, se

apreciază că reclamantei nu i se putea acorda (așa cum reține pârâta în

subsidiar) nici daunele interese, constând din dobânda de 6% pe an prevăzută de

Decretul nr. 311/1954, în vigoare în perioada de referință, în lipsa unei

precizări de acțiune în acest sens.

Pe de altă parte, chiar

reclamantul recunoaște prin acțiune că veniturile obținute din privatizare

(deci inclusiv dividendele) le varsă la bugetul de stat, ceea ce înseamnă că

acestea nu sunt destinate constituirii unor depozite, pentru a pretinde că a

fost prejudiciat cu dobânda pe care i-ar fi acordat-o banca pe perioada cât

pârâta a întârziat plata dividendelor.

Față de cele arătate, se

constată că, în mod greșit, instanțele au apreciat că există temei legal pentru

acordarea daunelor interese și au dispus și respectiv menținut obligarea

pârâtei la plata sumei de 270.625.275 lei cu acest titlu.

Așa fiind, urmează a se

admite recursul pârâtei, a se modifica decizia atacată, a se admite apelul

aceleiași părți și a se schimba în parte sentința primei instanțe, în sensul că

înlătură obligarea pârâtei SC N.R. SA la plata sumei de 270.628.275 lei, cu

titlu de daune interese.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul declarat de pârâta

SC N.R. SA București, prin lichidator SC R.C. SRL București, împotriva deciziei

nr. 426 din 14 martie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București, secția V a comercială.

Modifică decizia atacată, în sensul

că admite apelul aceleiași părți și schimbă în parte sentința 4944 din 13

septembrie 2000 a Tribunalului București, în sensul că înlătură obligarea

pârâtei la plata sumei de 270.628.275 lei, cu titlu de daune moratorii.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi, 3 iunie 2004.