ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1991/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 4944 din 13 septembrie 2000 a Tribunalului București, secția comercială, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul F.P.S. București (în prezent A.V.A.S. București), împotriva pârâtei SC N.R. SA București, care a fost obligată să plătească reclamantei suma de 348.752.677 lei, dividende pentru anul 1996 și 270.628.275 lei, daune moratorii calculate la nivelul dobânzilor bonificate de B.R.D. la depozitele constituite de persoanele juridice pe termen de un an. Apelul declarat, împotriva susmenționatei sentințe, de pârâta SC N.R. SA București, a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 426 din 14 martie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V a comercială.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, la fel ca instanța de fond, că temeiul de drept al acțiunii îl constituie Legea nr. 31/1990, pentru primul capăt de cerere referitor la plata dividendelor în sumă de 348.752.677 lei și, respectiv, art. 43 C. com. pentru cel de al doilea capăt de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor moratorii, constând din dobânda comercială, calculate, raportat la întârzierea în plată a dividendelor care trebuiau achitate de la data la care acționarii societății au hotărât în A.G.A. valoarea și distribuirea acestora.

Cum, pe de o parte, pârâta nu s-a conformat obligației de a achita dividendele nici până la data stabilită de reclamantă, 30 septembrie 1997, iar pe de altă parte nu a depus o variantă de calcul a daunelor moratorii pe care le-ar datora, în opinia sa, pentru plata cu întârziere a dividendelor, instanțele au apreciat că pretențiile reclamantei sunt întemeiate în totalitate și au hotărât în consecință. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta SC N.R. SA, care recunoaște prin motivele scrise că datorează dividendele în sumă de 348.752.677 lei, precizând, însă, că susținerile sale prezentate sub forma criticilor vizează numai partea din hotărârea atacată, referitoare la menținerea sentinței, prin care a fost admis și capătul de cerere privind obligarea sa la plata daunelor moratorii, în sumă de 270.628.275 lei, pe care nu le datorează.

În dezvoltarea motivelor de casare, pârâta arată, în esență, că atâta timp cât nici legea și nici părțile nu au stabilit pe cale convențională un termen limită până la care să fie achitate dividendele, nu există temei pentru acordarea dobânzilor solicitate cu titlu de daune moratorii, chiar dacă art. 43 C. com. prevede că „datoriile comerciale curg de drept de la data când devin exigibile”, întrucât, în cauză, nu s-a făcut dovada datei exigibilității obligației, în raport de care să se poată porni la stabilirea întârzierii reale a plății dividendelor și, implicit, la cuantificarea dobânzii datorate pentru îndeplinirea cu întârziere a acestei obligații.

Mai susține pârâta că, în perioada ulterioară anului 1996, pentru care se datorau dobânzile, singurul act normativ care stabilea dobânda legală era Decretul nr. 311/1954 și, ca atare, dacă în pofida celor arătate, referitoare la lipsa datei exigibilității creanței, instanțele considerau că totuși datorează dobânzi, acestea nu puteau, în lipsa unui temei legal, să fie acordate, decât cu totul, în subsidiar, la nivelul dobânzii legale din acea perioadă de 6% pe an, și în nici un caz la nivelul dobânzii practicată de B.R.D. la depozitele constituite de persoanele juridice pe termen de un an, pentru care nu există nici un temei legal și, ca atare, greșit a fost obligată la plata sumei de 270.628.275 lei, cu titlu de daune interese.

În sfârșit, mai susține pârâta că, reclamantul nu a probat existența unor contracte de depozit privind dividendele, pentru a demonstra că, în realitate, prin neachitarea acestor sume a fost împiedicat să constituie astfel de depozite și, deci, că implicit a fost prejudiciat cu dobânda corespunzătoare, aceasta în afara faptului că, potrivit art. 9 din O.U.G. nr. 88/1997, reclamantul în calitate de instituție publică implicată are obligația ca veniturile deținute sub forma dividendelor să le vireze la bugetul de stat și nu să le constituie în depozite pentru a încasa dobânda practicată de diferite bănci, în speță B.R.D. În consecință, pârâta solicită admiterea recursului, casarea parțială a hotărârilor și înlăturarea obligării sale de la plata daunelor moratorii în sumă de 270.628.275 lei.

Recursul pârâtei este fondat. Potrivit art. 43 C. com., „datoriile comerciale, lichide și plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua de când devin exigibile, text incident în principiu, în speță, întrucât plata dividendelor constituie o operațiune comercială. Dar, pentru a fi aplicabile aceste dispoziții legale, este necesar, așa cum rezultă chiar din textul legal precitat, să fie stabilită data scadenței obligației și, implicit, nivelul dobânzii. Or, în condițiile în care nici legea și nici părțile nu a stabilit pe cale convențională elementele la care s-a făcut referire mai sus, se constată că nu poate fi angajată răspunderea pârâtei pentru neîndeplinirea unei obligații comerciale, care nu a devenit exigibilă și care nu poate conduce la aplicarea unor dobânzi al căror nivel nu a fost stabilit printr-una din modalitățile expuse mai sus.

În acest context, se apreciază că reclamantei nu i se putea acorda (așa cum reține pârâta în subsidiar) nici daunele interese, constând din dobânda de 6% pe an prevăzută de Decretul nr. 311/1954, în vigoare în perioada de referință, în lipsa unei precizări de acțiune în acest sens. Pe de altă parte, chiar reclamantul recunoaște prin acțiune că veniturile obținute din privatizare (deci inclusiv dividendele) le varsă la bugetul de stat, ceea ce înseamnă că acestea nu sunt destinate constituirii unor depozite, pentru a pretinde că a fost prejudiciat cu dobânda pe care i-ar fi acordat-o banca pe perioada cât pârâta a întârziat plata dividendelor. Față de cele arătate, se constată că, în mod greșit, instanțele au apreciat că există temei legal pentru acordarea daunelor interese și au dispus și respectiv menținut obligarea pârâtei la plata sumei de 270.625.275 lei cu acest titlu.

Așa fiind, urmează a se admite recursul pârâtei, a se modifica decizia atacată, a se admite apelul aceleiași părți și a se schimba în parte sentința primei instanțe, în sensul că înlătură obligarea pârâtei SC N.R. SA la plata sumei de 270.628.275 lei, cu titlu de daune interese.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de pârâta SC N.R. SA București, prin lichidator SC R.C. SRL București, împotriva deciziei nr. 426 din 14 martie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București, secția V a comercială. Modifică decizia atacată, în sensul că admite apelul aceleiași părți și schimbă în parte sentința 4944 din 13 septembrie 2000 a Tribunalului București, în sensul că înlătură obligarea pârâtei la plata sumei de 270.628.275 lei, cu titlu de daune moratorii. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 3 iunie 2004.