ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1088/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 6 decembrie 2005, reclamanta SC R.I. SRL a solicitat anularea deciziei nr. 103 din 6 iunie 2005 emisă de A.N.A.F. în soluționarea contestației formulată împotriva actului de control din 18 aprilie 2005 încheiat de D.R.V.C. – S.S.V. În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că nu datorează drepturile de import în sumă de 6.219.411.526 lei, la care a fost obligată prin actul de control, întrucât bunurile importate sunt scutite de la plata acestor drepturi în baza Legii nr. 133/1999 și prin înstrăinarea lor nu le-a fost schimbată destinația, de utilaje pentru extragerea blocurilor de marmură din carieră.

Curtea de Apel Cluj a anulat acțiunea ca netimbrată prin sentința civilă nr. 15 din 12 ianuarie 2006, dar hotărârea a fost casată prin decizia nr. 2120 din 7 iulie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a admis recursul reclamantei și constatând că s-a plătit taxa judiciară de timbru, a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. În fond după casare, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea prin sentința civilă nr. 422 din 18 octombrie 2006. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta nu mai poate beneficia de scutirea de plata taxelor vamale în baza Legii nr. 133/1999 pentru utilajele importate în perioada 21 ianuarie – 6 august 2002, întrucât a procedat la înstrăinarea acestora și astfel, nu a respectat destinația bunurilor importate.

Instanța de fond a considerat că operațiunea de înstrăinare nu a fost interzisă, dar prin realizarea ei, a fost deturnat scopul pentru care bunurile au fost importate și anume, utilizarea lor pentru activitatea proprie a întreprinderii importatoare. Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii ca nelegală și netemeinică. În primul motiv de recurs, reclamanta a susținut că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea gravă a dreptului său la apărare, pentru că a fost respinsă cererea de amânare a avocatului său, deși aceasta era temeinic motivată și a fost formulată pentru primul termen de judecată. Prin cel de-al doilea motiv de recurs a fost criticată soluția dată pe fondul cauzei, cu motivarea că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 133/1999, care nu condiționează facilitatea fiscală de menținerea dreptului de proprietate asupra bunurilor.

Recurenta a invocat drept argument acordarea facilității fiscale și pentru bunurile achitate din credite bancare și a susținut că nu a schimbat destinația utilajelor importate, care sunt afectate în totalitate dezvoltării propriei activități. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente: Instanța de fond a soluționat cauza cu respectarea dreptului la apărare al recurentei-reclamante, constatându-se că a fost respinsă întemeiat cererea de amânare formulată la primul termen de judecată de către avocatul acesteia. În încheierea din ședința publică de la 11 octombrie 2006, s-a reținut că pricina a fost înregistrată spre rejudecare la instanța de fond la data de 31 august 2006 și că reclamanta a primit citația la 8 septembrie 2006, dată de la care a avut suficient timp să depună acte în probațiune.

În consecință, instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 156 C. proc. civ., prin respingerea cererii de amânare și de repunere pe rol a cauzei, iar pentru a se da posibilitate recurentei-reclamante să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 18 octombrie 2006. Critica formulată pe fondul cauzei este de asemenea neîntemeiată, constatându-se că soluția instanței de fond este conformă prevederilor Legii nr. 133/1999 și ale H.G. nr. 244/2001. Conform acestor dispoziții legale, la schimbarea destinației bunurilor importate cu scutire de la plata taxelor vamale, întreprinderile mici și mijlocii sunt obligate să îndeplinească formalitățile legale privind importul bunurilor și să achite drepturile de import.

Facilitățile fiscale acordate prin Legea nr. 133/1999 au avut ca scop dezvoltarea activităților proprii de producție ale întreprinderilor mici și mijlocii, astfel încât nu se poate reține îndeplinirea acestei condiții în cazul vânzării bunurilor importate, chiar dacă acestea au rămas în continuare în folosința și în posesia recurentei-reclamante, ca urmare a convenției încheiate cu noul proprietar. În recurs au fost invocate neîntemeiat dispozițiile art. 22 din Legea nr. 133/1999, care au prevăzut aceeași facilitate pentru utilajele achitate cu fonduri din credite bancare, dat fiind că și în acest caz proprietarul bunurilor este întreprinderea importatoare, iar recurenta-reclamantă nu a mai îndeplinit această condiție după vânzarea utilajelor importate.

În consecință, nefiind motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC R.I. SRL, județul Cluj, împotriva sentinței civile nr. 422 din 18 octombrie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2007.