ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1088/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 6 decembrie 2005, reclamanta SC R.I. SRL a solicitat anularea deciziei nr.

103 din 6 iunie 2005 emisă de A.N.A.F. în soluționarea contestației formulată

împotriva actului de control din 18 aprilie 2005 încheiat de D.R.V.C. – S.S.V.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a susținut că nu datorează drepturile de import în sumă de

6.219.411.526 lei, la care a fost obligată prin actul de control, întrucât

bunurile importate sunt scutite de la plata acestor drepturi în baza Legii nr.

133/1999 și prin înstrăinarea lor nu le-a fost schimbată destinația, de utilaje

pentru extragerea blocurilor de marmură din carieră.

Curtea de Apel Cluj a anulat

acțiunea ca netimbrată prin sentința civilă nr. 15 din 12 ianuarie 2006, dar

hotărârea a fost casată prin decizia nr. 2120 din 7 iulie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a admis recursul reclamantei și constatând că s-a

plătit taxa judiciară de timbru, a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.

În fond după casare, Curtea

de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a

respins acțiunea prin sentința civilă nr. 422 din 18 octombrie 2006.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că reclamanta nu mai poate beneficia de scutirea de

plata taxelor vamale în baza Legii nr. 133/1999 pentru utilajele importate în

perioada 21 ianuarie – 6 august 2002, întrucât a procedat la înstrăinarea

acestora și astfel, nu a respectat destinația bunurilor importate. Instanța de

fond a considerat că operațiunea de înstrăinare nu a fost interzisă, dar prin

realizarea ei, a fost deturnat scopul pentru care bunurile au fost importate și

anume, utilizarea lor pentru activitatea proprie a întreprinderii importatoare.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii ca nelegală și

netemeinică.

În primul motiv de recurs,

reclamanta a susținut că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu

încălcarea gravă a dreptului său la apărare, pentru că a fost respinsă cererea

de amânare a avocatului său, deși aceasta era temeinic motivată și a fost

formulată pentru primul termen de judecată.

Prin cel de-al doilea motiv

de recurs a fost criticată soluția dată pe fondul cauzei, cu motivarea că

instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 133/1999, care nu

condiționează facilitatea fiscală de menținerea dreptului de proprietate asupra

bunurilor. Recurenta a invocat drept argument acordarea facilității fiscale și

pentru bunurile achitate din credite bancare și a susținut că nu a schimbat

destinația utilajelor importate, care sunt afectate în totalitate dezvoltării

propriei activități.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele

considerente:

Instanța de fond a

soluționat cauza cu respectarea dreptului la apărare al recurentei-reclamante,

constatându-se că a fost respinsă întemeiat cererea de amânare formulată la

primul termen de judecată de către avocatul acesteia.

În încheierea din ședința

publică de la 11 octombrie 2006, s-a reținut că pricina a fost înregistrată

spre rejudecare la instanța de fond la data de 31 august 2006 și că reclamanta

a primit citația la 8 septembrie 2006, dată de la care a avut suficient timp să

depună acte în probațiune.

În consecință, instanța de

fond a aplicat corect dispozițiile art. 156 C. proc. civ., prin respingerea cererii de amânare și de repunere pe rol a cauzei, iar pentru a se da posibilitate

recurentei-reclamante să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 18

octombrie 2006.

Critica formulată pe fondul

cauzei este de asemenea neîntemeiată, constatându-se că soluția instanței de

fond este conformă prevederilor Legii nr. 133/1999 și ale H.G. nr. 244/2001.

Conform acestor dispoziții

legale, la schimbarea destinației bunurilor importate cu scutire de la plata

taxelor vamale, întreprinderile mici și mijlocii sunt obligate să îndeplinească

formalitățile legale privind importul bunurilor și să achite drepturile de

import.

Facilitățile fiscale

acordate prin Legea nr. 133/1999 au avut ca scop dezvoltarea activităților

proprii de producție ale întreprinderilor mici și mijlocii, astfel încât nu se

poate reține îndeplinirea acestei condiții în cazul vânzării bunurilor

importate, chiar dacă acestea au rămas în continuare în folosința și în posesia

recurentei-reclamante, ca urmare a convenției încheiate cu noul proprietar.

În recurs au fost invocate

neîntemeiat dispozițiile art. 22 din Legea nr. 133/1999, care au prevăzut

aceeași facilitate pentru utilajele achitate cu fonduri din credite bancare,

dat fiind că și în acest caz proprietarul bunurilor este întreprinderea

importatoare, iar recurenta-reclamantă nu a mai îndeplinit această condiție

după vânzarea utilajelor importate.

În consecință, nefiind

motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, Înalta Curte va

respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC R.I. SRL, județul Cluj, împotriva sentinței civile nr. 422 din 18

octombrie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2007.