ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1376/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: În urma rejudecării cauzei, după casare, prin sentința nr. 155/CA - P.I. din 1 octombrie 2007, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios, administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor -A.N.A.F., D.R.V. Cluj și A.N.V., prin care se solicita anularea actului administrativ-fiscal - procesul-verbal de control din 4 noiembrie 2005, privind stabilirea în sarcina societății a plății taxelor vamale, dobânzi și penalități în cuantum de 653.359 RON aferente importului de mașini și utilaje de preparare a cărnii, precum și a deciziei din 16 februarie 2006 prin care s-a respins contestația reclamantei împotriva procesului-verbal menționat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că societatea reclamantă a importat din Ungaria o serie de mașini și utilaje pentru prepararea cărnii, beneficiind de scutire de la plata obligațiilor vamale în conformitate cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii.

A mai reținut instanța de fond că la controlul ulterior s-a constatat că nu a fost îndeplinită nici una dintre condițiile impuse de textul legal menționat, pentru scutirea de plata taxelor vamale, respectiv ca bunurile să fie folosite exclusiv pentru dezvoltarea activităților proprii de producție și servicii și să fie achiziționate din surse proprii, astfel încât nu se pot reține susținerile reclamantei cu privire la nelegalitatea actului de control, câtă vreme chiar reclamanta recunoaște că bunurile importate au fost improprii desfășurării unei activități de producție de natura celei indicate prin declarația vamală de import, chiar de la momentul introducerii lor în tară. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC A.I.

SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fără a indica expres vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Prin conținutul cererii de recurs, societatea recurentă reiterează, în esență, susținerile formulate cu ocazia judecării cauzei la instanța de fond arătând următoarele: Din interpretarea dispozițiilor legale aplicabile în cauză respectiv art. 22 din Legea nr. 133/1999, precum și cele ale Normelor Metodologice de aplicare a legii menționate, aprobate prin H.G.

nr. 244/2001, rezultă că neutilizarea bunurilor importate și pentru care societatea a beneficiat de scutirea de la plata taxelor nu echivalează cu schimbarea destinației, activitatea de producție presupunând un anumit interval de timp pentru pregătirea desfășurării ei; Din actele depuse la dosar rezultă că societatea reclamantă a demarat procedurile necesare autorizării și desfășurării activității de producție pentru care au fost achiziționate mașinile și utilajele, cumpărând chiar și un imobil în acest scop, dar, din cauza conjuncturii economice, operațiunea nu a mai putut fi finalizată din lipsa resurselor financiare; bunurile importate au rămas însă în patrimoniul societății, cu titlu de proprietate, fiind afectate aceleiași destinații inițiale; Societatea reclamantă este proprietara bunurilor importate, chiar dacă prețul nu a fost achitat integral, acest aspect neavând relevanță atâta vreme cât avansul a fost achitat din surse proprii, iar părțile contractuale au convenit să nu fie stabilit un termen limită pentru plata integrală a prețului, având în vedere că cele două societăți au același patron; În ceea ce privește originea bunurilor importate, în mod greșit instanța de fond a apreciat că aceasta are relevanță pentru aplicarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 133/1999,

în realitate pentru scutirea de la plata taxelor vamale și a T.V.A.-ului fiind necesară doar îndeplinirea condițiilor privitoare la destinația bunurilor și achitarea lor. Recursul este nefondat. Analizând actele dosarului, criticile recurentei, prin prisma dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. și a prevederilor legale incidente în materie și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a legii, nefiind dat în cauză nici un motiv care să impună casarea sau modificarea acesteia, concluzie întemeiată pe argumentele în continuare arătate.

La data importului bunurilor în discuție de la o societate comercială din Ungaria, respectiv în anul 2000, reclamanta a beneficiat de scutire de la plata obligațiilor vamale în conformitate cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 133/1999, actualizată, privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii. Pentru acordarea acestor facilități, proveniența bunurilor nu prezintă nicio relevanță cum de altfel au apreciat și autoritățile vamale la data aprobării solicitării formulată de reclamantă, din această perspectivă criticile acesteia fiind justificate. Esențial este însă, pentru justa soluționare a cauzei, aspectul referitor la neutilizarea bunurilor importate, urmând a se stabili dacă în ipoteza în care acestea nu au fost puse în exploatare pentru realizarea și dezvoltarea activității de producție sunt incidente dispozițiile art. 144 alin. (1) lit. b) și c) din Legea n. 141/1997 privind C. vam.

al României în baza cărora a fost stabilită, la controlul ulterior în urma căruia a fost întocmit procesul-verbal din 4 noiembrie 2005, obligația reclamantei de a achita taxele vamale și accesoriile aferente. Potrivit art. 22 din Legea nr. 133/1999, „întreprinderile mici și mijlocii sunt scutite de plata taxelor vamale pentru mașinile, instalațiile, echipamentele industriale, … care se exportă în vederea dezvoltării activității proprii de producție și servicii și se achită din fondurile proprii sau din credite obținute de la bănci românești și străine”. Rezultă din aceste prevederile legale, coroborate cu cele ale art. 1-4 din Legea nr. 133/1999, că facilitățile create au ca scop, pe de o parte, stimularea înființării și, pe de altă parte, dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, în vederea dezvoltării activităților de producție și servicii.

Prin urmare, pentru aplicarea prevederilor art. 2 din Legea nr. 133/1999, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiții impuse de legiuitor, hotărâtoare fiind împrejurarea dacă utilajele, mașinile, etc., importate au fost folosite la înființarea/dezvoltarea unei activități de producție. Este real faptul că acest act normativ nu a instituit un termen, cu valoarea unei condiții rezolutorii a scutirii acordate, pentru punerea în funcțiune a utilajelor și mașinilor importate, dar susținerile recurentei în sensul că într-o atare situație nu este posibilă revocarea acesteia pentru neutilizarea lor efectivă nu pot fi reținute, realizarea scopului legii presupunând indiscutabil îndeplinirea cerinței referitoare la folosirea lor pentru înființarea/dezvoltarea unei activități de producție întru-un termen rezonabil.

În speță, perioada cuprinsă între data acordării facilităților (decembrie 2000) și data controlului ulterior (noiembrie 2005), când s-a constatat că bunurile nu au fost folosite pentru dezvoltarea activității proprii, fiind demontate și stocate, nu poate fi considerată rezonabilă pentru asigurarea realizării scopului legii, reprezentantul reclamantei precizând, de altfel, la acest termen de judecată, că nici ulterior controlului acestea nu au fost puse în exploatare, iar după data de 1 ianuarie 2007 utilizarea lor conform respectivului scop nu mai este posibilă, întrucât nu îndeplinesc condițiile tehnice impuse de normele europene.

Or, această situație este consecința directă a efectuării importului și solicitării acordării facilităților în discuție la o dată la care reclamanta nu avea asigurate condițiile minime necesare înființării/dezvoltării unei activități de producție și, respectiv, punerii în exploatare a bunurilor importate, simpla „dorință” de dezvoltare a propriei activități nefiind suficientă pentru realizarea scopului legii, astfel încât susținerile acesteia referitoare la schimbarea în timp a conjuncturii pieței, a prevederilor legislative și a normelor instituite în domeniul respectiv de activitate nu sunt de natură a impune adoptarea unei alte soluții în cauză.

Modificarea hotărârii atacate nu se impune nici din perspectiva alinierii la jurisprudența instanței supreme din această materie, prin toate deciziile indicate de recurentă în acest sens reținându-se o stare de fapt diferită, în situațiile respective bunurile importate fiind folosite la înființarea/dezvoltarea unei activități de producție. În consecință, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC A.I. SRL, împotriva sentinței civile nr. 155/CA - P.I. din 1 octombrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2008.