ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 627/2006

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 627/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 11

septembrie 2003, reclamanta SC R.R. SRL Lugoj a solicitat anularea deciziei nr.

290 din 29 august 2003, emisă de Ministerul Finanțelor Publice și a

procesului-verbal de control nr. 14296 din 23 iunie 2003, întocmit de Direcția

Regională Vamală Timiș, pentru suma de 13.922.062.731 lei, reprezentând taxe

vamale, T.V.A. și dobânzi aferente celor două taxe.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că actele administrative contestate au fost emise cu încălcarea

prevederilor O.G. nr. 70/1997, în sensul că a fost fără temei verificată

aceeași perioadă și cu privire la aceleași obligații fiscale care au făcut

obiectul controlului finalizat prin Nota nr. 338 din 1 noiembrie 2000.

Pe fondul cauzei, reclamanta a

susținut că nu datorează drepturile de import stabilite de pârâți, pentru că

importurile avute în vedere au beneficiat de facilitățile vamale prevăzute de

art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 92/1997, pentru aportul în natură la capitalul

social. În acest sens, reclamanta a precizat că, deși aportul în natură a fost

constituit dintr-o hală industrială, importul s-a efectuat prin mai multe

operațiuni pentru subansamble, ceea ce nu schimbă natura bunurilor importate,

cum eronat au considerat pârâții, stabilind că au fost importate mărfuri pentru

care se datorează taxe vamale.

Prin sentința civilă nr. 288 din 18

mai 2004, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins acțiunea, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a considerat că sunt neîntemeiate motivele de nelegalitate invocate în

acțiune, atât în privința condițiilor de formă, cât și în privința fondului

actelor deduse judecății.

Instanța de fond a constatat că

pârâții au respectat dispozițiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 141/1997,

întrucât controlul efectuat este un control vamal ulterior și a vizat alte

obiective, decât cele avute în vedere la întocmirea Notei nr. 338/2000.

Pe fondul cauzei, s-a considerat că

reclamanta nu beneficiază de facilitățile prevăzute de art. 13 lit. a) din

O.U.G. nr. 92/1997, cu motivarea că bunurile nu au fost importate sub formă de

componente ale unei hale industriale sau linii de producție, ca un tot unitar,

fiind bunuri de sine stătătoare, dintre care unele au în mod evident o altă

destinație, decât aceea de componente ale unui mijloc fix.

Împotriva acestei sentințe, a

declarat recurs, reclamanta SC R.R. SRL Lugoj, solicitând casarea hotărârii în

baza art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și pe fond, admiterea acțiunii și

anularea actelor de control contestate.

Recurenta a susținut că instanța de

fond a respins nemotivat argumentele sale privind încălcarea de către intimați,

a O.G. nr. 70/1997 și a preluat punctul de vedere exprimat de aceștia, fără a

analiza conținutul Notei nr. 338 din 1 noiembrie 2000, care a fost întocmită

pentru aceleași operațiuni de import.

Referitor la fondul litigiului,

recurenta a arătat că instanța de fond a respins greșit acțiunea sa, asimilând

importurile de bunuri încorporate în hala industrială, cu importurile de

mărfuri.

Recurenta a precizat că destinația

și regimul vamal aplicabil bunurilor importate au fost dovedite cu documentele

prezentate organelor vamale și au fost confirmate prin raportul de expertiză

efectuat în cauză, ale cărui concluzii au fost înlăturate nejustificat. În

drept, recurenta a susținut că bunurile importate reprezintă mijloace fixe

amortizabile, conform prevederilor impuse de Legea nr. 15/1994 și de

Regulamentul de aplicare a Legii nr. 82/1991, motiv pentru care încadrarea

tarifară s-a efectuat corect la data importului, prin aplicarea Regulii

generale nr. 2 din Convenția Internațională privind Sistemul armonizat de

denumire și codificare a mărfurilor și prin acordarea facilităților prevăzute

de art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 92/1997.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și 304

1

C. proc.

civ., Curtea va admite prezentul recurs, pentru următoarele considerente:

În perioada 26 iunie - 11 septembrie

1998, recurenta a efectuat operațiuni de import definitiv pentru bunuri,

reprezentând aportul în natură al investitorului nerezident la capitalul social

al societății și care au fost exceptate de la plata taxelor vamale și a T.V.A.,

conform art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor

directe.

O parte din aceste bunuri a constat

în mașini și utilaje de producție, specifice activității desfășurată de

recurentă pentru fabricarea încălțămintei și înregistrate în evidența

contabilă, ca mijloace fixe amortizabile.

Celelalte bunuri importate au fost

componente de construcții și materiale necesare realizării unei hale

industriale cu structură din metal, evidențiată contabil la data aprovizionării

elementelor, în contul nr. 231 „Imobilizări corporale în curs”.

Cu ocazia vămuirii bunurilor, pe

baza actelor autentificate de constituire a aportului în natură și a facturilor

întocmite detaliat pe categorii de bunuri, organele vamale au constatat că sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 13 din O.U.G. nr. 92/1997 și au exceptat

importurile, de la plata taxelor vamale și a T.V.A. aferente.

În procedura controlului vamal

ulterior, s-a considerat, însă, că aceste facilități au fost greșit acordate și

prin actele administrative contestate în prezenta cauză a fost stabilită obligația

recurentei de a plăti drepturile de import în sumă totală de 13.922.062.731

lei, reprezentând taxe vamale, T.V.A. și dobânzile aferente.

Instanța de fond a constatat corect

că actele respective au fost întocmite cu respectarea dispozițiilor legale care

reglementează controlul fiscal.

Controlul vamal ulterior a fost

efectuat în baza art. 13 alin. (1) lit. d) și art. 61 alin. (3) din Legea nr.

141/1997 și în consecință, deși a vizat importurile din aceeași perioadă pentru

care s-a întocmit actul de control nr. 338 din 1 noiembrie 2002, nu a

reprezentat o reverificare, în sensul prevăzut de art. 17 alin. (1) din O.G.

nr. 70/1997, aprobată prin Legea nr. 64/1999.

Din acest motiv, nu poate fi primită

apărarea recurentei că importurile efectuate între 26 iunie și 11 septembrie

1998 au fost nelegal supuse unui nou control față de Nota nr. 338 din 1

noiembrie 2000, în care s-a constatat pentru aceeași perioadă că nu datorează

drepturi de import.

De altfel, la dosarul cauzei nu a

fost depusă această notă și referirea la cuprinsul său într-un proces-verbal

ulterior, încheiat de autoritatea vamală, nu este suficientă, pentru a se

stabili dacă între actul respectiv și procesul-verbal nr. 14296 din 23 iunie

2003 există identitate cu privire la obiectivele controlului, la operațiunile

de import și la obligațiile fiscale verificate.

Motivele de nelegalitate invocate de

recurentă pe fondul pricinii au fost, însă, greșit respinse de instanța de fond

și hotărârea pronunțată în cauză este nelegală și netemeinică.

În mod necontestat, bunurile mobile

importate în perioada 26 iunie - 11 septembrie 1998 au reprezentat obiectul

aportului în natură al investitorului nerezident la majorarea capitalului

social al societății recurente și exceptarea lor de la plata taxelor vamale și

a T.V.A. a fost constatată de organele vamale, la data fiecărei operațiuni de

import.

Schimbarea încadrării tarifare și

respectiv, a regimului vamal, nu a fost justificată de intimați pe date

suplimentare sau necunoscute la data vămuirii, fiind motivată exclusiv pe

calificarea dată bunurilor, în sensul că au fost considerate mărfuri, și nu

active corporale aferente capitalului imobilizat.

În hotărârea atacată, au fost

preluate argumentele de fapt din actele de control, cu toate că acestea sunt în

contradicție cu situația dovedită prin probele administrate și cu dispozițiile

legale pe care s-au întemeiat actele respective.

În cazul aportului în natură la

capitalul social al societății, O.U.G. nr. 92/1997 a prevăzut în art. 13 lit.

a) și b) că este exceptat de la plata taxelor vamale și a T.V.A., importul de

bunuri mobile necesare realizării obiectului de activitate sau de echipamente

tehnologice - mașini și utilaje, constituind active amortizabile, conform Legii

nr. 15/1994.

Mașinile și utilajele de producție

importate de recurentă îndeplinesc condițiile cumulative prevăzute de art. 3

alin. (2) din Legea nr. 15/1994, republicată și art. 1 lit. a) din H.G. nr.

94/1998, în definirea activelor imobilizate corporale, întrucât au durată

normală de utilizare mai mare de 1 an și o valoare de intrare mai mare de

1.000.000 lei, suma stabilită prin H.G. nr. 105/1997 pentru perioada supusă

controlului.

Aceste bunuri (mașini de formare, de

presare, de copiere, de îndoit fețe încălțăminte, de ascuțit, de tighelit, de

prins cleme, de catarame, de fabricat încălțăminte) sunt specifice activității

desfășurate de recurentă în industria pielăriei, încălțămintei, de accesorii și

se regăsesc în fluxul tehnologic pentru obținerea produsului finit.

Celelalte bunuri importate de recurentă

au fost părți componente pentru construcții și materiale înglobate în mijlocul

fix hala de producție, dată în folosință în aprilie 1999.

Și aceste bunuri îndeplinesc

criteriile de definire a mijloacelor fixe prevăzute în Legea nr. 15/1994 și în

Regulamentul de aplicare a Legii nr. 82/1991, aprobat prin H.G. nr. 704/1993,

potrivit cărora, pentru obiectele care sunt folosite în loturi, seturi sau

formează un singur corp, la încadrarea lor ca mijloace fixe se are în vedere

valoarea întregului corp, lot sau set.

Hala de producție, ca un complex de

obiecte care formează un singur corp funcțional, a fost înregistrată după

recepția finală în contul 212.1 Clădiri, corespunzător mijloacelor fixe, cod de

clasificare 1.1.1 Clădiri industriale și are destinația de spațiu de producție.

Intimații nu au contestat destinația

finală și caracteristicile bunurilor din cele două categorii menționate

anterior, confirmate și prin expertiza de specialitate efectuată în cauză, dar

au susținut că actele lor au fost legal întocmite față de faptul că materialele

și componentele de construcții au fost eronat declarate la vămuire, ca mobile

amortizabile, deși au o funcțiune independentă și unele sunt chiar consumabile.

Considerând întemeiată această

susținere, instanța de fond nu a analizat celelalte probe din dosar, cu privire

la înregistrarea contabilă și modul de utilizare ale bunurilor importate, care

corespund reglementării legale referitoare la bunurile mobile amortizabile.

Instanța de fond nu a avut în vedere

că această apărare nu a fost invocată și cu privire la mașinile și utilajele de

producție importate care, având o funcțiune de sine stătătoare și îndeplinind

condițiile legale pentru a fi considerate mijloace fixe, sunt exceptate de la

plata taxelor vamale și a T.V.A., conform art. 13 lit. b) din O.U.G. nr.

92/1997.

În ceea ce privește componentele de

construcții importate, se reține că nu au fost utilizate ca stocuri de mărfuri,

materii prime sau materiale consumabile, fiind înglobate în hala de producție,

ca un tot unitar, încadrat în categoria mijloacelor fixe.

Aceste elemente de construcții

importate reprezintă, de asemenea, bunuri corporale amortizabile, conform

Regulii generale nr. 2 din Convenția Internațională privind Sistemul armonizat

de denumire și codificare a mărfurilor, care prevede că articolele prezentate

pentru vămuire în stare demontată sau nemontată se încadrează în aceeași

poziție tarifară, cu articolul montat, complet sau finit.

La data importului, componentele au

fost încadrate la codul fiecăreia, și nu la codul mijlocului fix în care urmau

să fie integrate, dar această eroare din declarațiile vamale de import nu a

fost determinantă în stabilirea regimului vamal al bunurilor, întrucât organele

vamale au acordat facilitatea întregii documentații de import prezentată de

recurentă.

Astfel, la aplicarea dispozițiilor

art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 92/1997, s-a avut în vedere că hala industrială,

ca obiect al aportului în natură, nu poate fi importată decât sub forma

părților componente, destinate asamblării.

Prin utilizarea și destinația lor

finală, elementele de construcții importate de recurentă se încadrează în

categoria bunurilor mobile amortizabile și în consecință, importul lor este

exceptat de la plata taxelor vamale și a T.V.A., conform art. 13 lit. a) din

O.U.G. nr. 92/1997.

Intimații au susținut neîntemeiat că

aceste prevederi legale nu sunt aplicabile în cazul unei hale industriale, care

este un bun imobil.

Din raportul de expertiză efectuat

în cauză rezultă că această hală, datorită conceptului său modular, poate fi

demontată, transportată și remontată, fiind o construcție specială, în sensul

prevăzut de H.G. nr. 266/1994, care include în această categorie, atât bunuri

imobile, cât și bunuri mobile.

Prin înscrisurile depuse la dosar,

coroborate cu expertiza de specialitate, ale cărei concluzii nu au fost corect

analizate de instanța de fond, recurenta a dovedit atât dreptul său recunoscut

de art. 13 din O.U.G. nr. 92/1997, cât și vătămarea adusă acestuia, prin actele

întocmite de intimați.

În consecință, Curtea va admite

prezentul recurs, va casa hotărârea atacată și constatând că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990, va admite acțiunea

și va anula decizia nr. 290 din 29 august 2003 și procesul-verbal nr. 14296 din

23 iunie 2003, cu privire la suma de 13.922.062.731 lei, reprezentând taxe

vamale, T.V.A. și dobânzi aferente taxelor vamale și T.V.A.

Curtea nu va acorda cheltuielile de

judecată solicitate de recurentă, pentru că nu a precizat cuantumul lor și în

dosarul instanței de fond sau în prezentul recurs nu a dovedit suportarea lor

prin depunerea înscrisurilor originale. În măsura în care vor fi prezentate

asemenea dovezi, recurenta are posibilitatea să solicite cheltuielile de

judecată pe calea unei acțiuni separate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC R.R.

SRL Lugoj, împotriva sentinței civile nr. 288 din 18 mai 2004 a Curții de Apel

Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și în fond,

admite acțiunea.

Anulează decizia 290 din 29 august

2003, a Ministerului Finanțelor Publice și procesul-verbal nr. 14296 din 23

iunie 2003, încheiat de Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara, cu

privire la suma de 13.922.062.731 lei, reprezentând taxe vamale, T.V.A. și

dobânzi la taxele vamale și T.V.A.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 22 februarie 2006.