ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8724/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8724/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului civil

de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la Tribunalul Mehedinți la 15 februarie 2008, reclamantul L.G. a

chemat în judecată pe pârâții B.S.T., B.E., J.I., J.T., G.D., G.M. și G.G. pentru

a fi obligați să-i lase în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul

situat în Drobeta Turnu-Severin.

Prin sentința civilă nr.

1440 din 10 octombrie 2006, Tribunalul Mehedinți a constatat că imobilul

revendicat a fost preluat de stat prin naționalizare, în mod abuziv, fără

titlu, fapt ce determină situația juridică prin care proprietarul L.G. și

continuatorul acestuia reclamantul L.G. este proprietarul neposesor, acesta

nepierzându-și dreptul de proprietate, astfel că, începând cu anul 1945 este

proprietar asupra terenului prin cumpărare, din anul 1946 proprietarul

construcției prin edificare, iar din anul 1950 a pierdut posesia imobilului prin naționalizare abuzivă.

În baza contractului de

vânzare-cumpărare nr. 225 din 24 iunie 1999, pârâții B.S.T. și B.E., care aveau

calitate de chiriași la acel moment, au obținut dreptul de proprietate asupra

unui apartament din imobilul revendicat, compus din două camere, având în

folosință pe durata existenței construcției suprafața de teren de 50 mp.

Dreptul de proprietate

asupra cotei-indivize pentru terenul de sub construcție a fost obținut prin Ordinul

Prefectului nr. 160/F/2001, cu aplicarea art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 88 din 31 martie 1987, J.I. și J.T., chiriași la acel

moment au obținut dreptul de proprietate asupra unui apartament cu patru camere,

din același imobil revendicat și folosința pe durata existenței construcției

asupra terenului în suprafață de 120 mp, iar prin Ordinul Prefectului nr. 161/F/2001

au dobândit dreptul de proprietate pentru terenul respectiv.

Pârâtul G.T. a obținut

dreptul de proprietate asupra unui apartament compus din două camere din

imobilul revendicat, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 36 din 4 martie

1997, în calitate de chiriaș la acea dată și dreptul de folosință pe durata

existenței construcției asupra terenului de 96 mp, iar prin Ordinul Prefectului

nr. 507/F/2000 a dobândit dreptul de proprietate pentru terenul de 116,83 mp

moștenitorul acestuia, pârâtul G.T.D.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 45 din 10 martie 1997, pârâții G.G. și G.M. în calitate

de chiriași au dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament din același

imobil și dreptul de folosință pe durata existenței construcției pentru 140 mp.

Prin Ordinul Prefectului

nr. 32/F/2000, pârâții au devenit proprietarii terenului în suprafață de 257,61

mp, ordin ce a fost anulat prin decizia nr. 1091/R din 13 septembrie 2007 a Tribunalului

Mehedinți.

Reclamantul și-a

întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. raportat la art. 25 alin.

(1) din Legea nr. 7/1996, republicată, susținând că dreptul său de proprietate

constituit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 173 din 12

martie 1945 și prin edificarea construcției în anul 1946, este preferat

dreptului de proprietate dobândit de către pârâți prin contractele de

vânzare-cumpărare menționate mai sus.

Prin întâmpinarea

formulată de pârâți s-a solicitat respingerea acțiunii.

Aceștia au susținut că

situația juridică a imobilelor cu destinație de locuință trecute în

proprietatea statului după 6 martie 1945 a fost și este reglementată de legi speciale, astfel că nu mai este posibilă revendicarea acestora pe calea

acțiunii de drept comun.

S-a mai precizat că

reclamantul a uzat de legile speciale, dispunându-se acordarea de despăgubiri

bănești pentru o parte din imobil, iar pentru altă parte s-a dispus restituirea

în natură.

De asemenea, au

menționat că după emiterea hotărârii nr. 60 din 3 iunie 1996 de către Comisia

județeană de aplicare a Legii nr. 112/1995, hotărâre ce a fost comunicată

reclamantului și necontestată, s-au vândut de către RA L. Drobeta Turnu-Severin

apartamentele deținute cu chirie pârâților, în baza cererilor formulate de

către aceștia.

La 15 august 2002,

reclamantul a solicitat constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate între RA L. Drobeta-Turnu-Severin și pârâți, iar, prin sentința

civilă nr. 7342/2002, Judecătoria Drobeta Turnu-Severin a respins acțiunea reclamantului,

soluție menținută de Tribunalul Mehedinți și Curtea de Apel Craiova,

reținându-se în mod definitiv și irevocabil, cu putere de lucru judecat că

actele de vânzare-cumpărare au la bază buna-credință a pârâților și sunt pe

deplin valabile, conforme cu dispozițiile legale în vigoare la data încheierii

lor.

Prin sentința civilă nr.

72 din 8 aprilie 2008, Tribunalul Mehedinți a respins ca nefondată acțiunea

reclamantului L.G. în contradictoriu cu pârâții B.S.T., B.E., J.I., J.T., G.D.,

G.M. și G.G.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a avut în vedere probatoriul administrat și a

procedat la compararea titlurilor deținute de părțile din proces, a dat

preferință titlurilor pârâților și eficiență teoriei principiului aparenței în

drept.

Instanța de fond a făcut

trimitere la cauza Raicu vs. România, în virtutea căreia a statuat că, titlul

de proprietate al subdobânditorului de bună-credință constituit în baza Legii

nr. 112/1995 și validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă și

executorie este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO.

Ca urmare a apelului

declarat de reclamant, prin decizia nr. 283 din 17 septembrie 2008, Curtea de

Apel Craiova, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat împotriva

sentinței nr. 72 din 8 aprilie 2008 a Tribunalului Mehedinți.

S-a reținut în esență

că, reclamantul L.G. a inițiat prezentul demers judiciar în contradictoriu cu

pârâții pentru revendicarea imobilului situat în Drobeta Turnu-Severin.

Imobilul din litigiu a

fost dobândit de autorul reclamantului cu actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 173 din 12 martie 1945, iar prin Decretul-lege nr. 92/1950

a fost naționalizat.

După apariția Legii nr. 112/1995

reclamantul în calitate de moștenitor legal a uzat de procedura legală

instituită de această lege, finalizată prin emiterea hotărârii nr. 60/1999

emisă de Comisia Județeană Mehedinți pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, prin

care s-a aprobat acordarea despăgubirilor către reclamant pentru imobilul

naționalizat, cuantumul acestora fiind stabilit prin hotărârea nr. 557/1999 a

Comisiei Județene Mehedinți de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Întrucât hotărârile

emise în temeiul Legii nr. 112/1995 nu au fost contestate de reclamantul

moștenitor, imobilul construcție din litigiu a fost înstrăinat prin contractele

de vânzare-cumpărare anexate cauzei către pârâți, iar pentru terenul de sub

construcție au fost emise ordine ale prefectului în conformitate cu art. 36 din

Legea nr. 18/1991.

Reclamantul a solicitat anularea

contractelor de vânzare-cumpărare exhibate de pârâți, acțiunea fiind respinsă

prin sentința civilă nr. 7342/2002 a Judecătoriei Drobeta Turnu-Severin,

definitivă și irevocabilă, ceea ce înseamnă că ele au rămas în ființă,

continuând să-și producă efectele.

Instanța de fond a

procedat la compararea titlurilor de proprietate ale părților litigante.

Reclamantul-apelant a

prezentat drept titlu actul de vânzare-cumpărare autentificat de grefa

Tribunalului Mehedinți sub nr. 172 din 12 martie 1945, prin care autorul său a

dobândit imobilul litigios, constituit din teren, cu dimensiunile de 23,60 m și 71,50 m și o construcție edificată în anul 1946 în baza autorizărilor necesare, imobil

naționalizat prin Decretul-lege nr. 92/1950.

Reclamantul a contestat

actul de naționalizare, iar prin sentința civilă nr. 1440/2006 a Tribunalului

Mehedinți, definitivă și irevocabilă s-a constatat că imobilul revendicat a

fost preluat de stat prin naționalizare, în mod abuziv și fără titlu.

Pârâții au exhibat drept

titluri de proprietate contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu RA L.

Drobeta Turnu-Severin, consolidate prin respingerea acțiunii în anulare, cu

reținerea bunei-credințe a lor la data încheierii respectivelor contracte.

Comparând titlurile de

proprietate prezentate de părțile din litigiu, instanța de fond a dat

preferință titlurilor pârâților, apreciind că sunt mai bine caracterizate prin

prisma principiului validității aparenței în drept -

error communis facit

ius

(eroarea comună este creatoare de drept).

S-a arătat că acest

principiu sugerează observarea următoarelor condiții: eroarea comună nu este o

eroare universală, dar ea trebuie să fie o eroare colectivă, apreciată după un

criteriu calitativ, în sensul că orice om prudent și diligent aflat în aceeași

situație, ar fi convins de aparențe; victima persuasiunii trebuie să fie de

bună-credință (eroarea colectivă să se realizeze și ca eroare individuală a celui

neștiutor); eroarea privește atât eroarea de fapt, cât și eroarea de drept.

În consecință, s-a

reținut că toate criticile apelantului-reclamant referitoare la omisiunea

instanței de fond privind compararea titlurilor, precum și motivarea soluției

pe teoria aparenței în drept sunt neîntemeiate și trebuie înlăturate.

Neîntemeiată s-a reținut

și critica invocată de reclamant, privind omisiunea instanței de fond de a se

pronunța asupra petitului formulat, respectiv acțiunea în revendicare, critică

ce a fost înlăturată.

Acțiunea a fost

promovată de reclamant la 15 februarie 2008, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, iar jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție este în

sensul respingerii acțiunii în revendicare, promovate după apariția legii

speciale, fie reținându-se numai buna-credință a cumpărătorilor, fie apreciind

ca aplicabilă aparența în drept, întrucât reclamantul are la îndemână legea

specială de reparație.

Această problemă a fost

tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33 din 9 iunie

2008, prin care s-a arătat că „în acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în

vigoare a Legii nr.10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești,

Secțiile Unite decid:

Concursul dintre legea

specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului „

specialia generalibus derogant

”, chiar dacă acesta nu este

prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și CEDO,

Convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cazul unei

acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel,

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice”.

Legea nr. 10/2001 derogă

de la dreptul comun, respectiv de la prevederile art. 480 și art. 481 C. civ. și

prevede o procedură specială prin care pot fi revendicate imobilele preluate în

mod abuziv în perioada de referință, procedură care presupune parcurgerea fazei

prealabile obligatorii, ce se declanșează odată cu înregistrarea notificării,

finalizate printr-o dispoziție ce poate fi contestată în justiție.

Apelantul a valorificat

această lege, a parcurs procedura prealabilă în ceea ce privește bunul

litigios, finalizată prin emiterea dispoziției nr. 1909 din 19 septembrie 2005

de către Primarul municipiului Drobeta Turnu-Severin.

Prin această dispoziție

a fost respinsă cererea de restituire a imobilului, iar pentru acest imobil

(teren în suprafață de 544 mp și construcții) s-a propus acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent.

Prin aceeași dispoziție

s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 285,93 mp teren

ocupat de chiriași, din care 96,14 mp construcții. Reclamantul a uzat și de

faza judiciară, contestând dispoziția, iar prin sentința civilă nr. 1440 din 10octombrie

2006 a Tribunalului Mehedinți, definitivă și irevocabilă a fost anulată decizia

nr. 103 din 28 februarie 2005 emisă de SC D.F.E.E.E. SA, s-a constatat că

terenul în suprafață de 962 mp ce face parte din totalul terenului de 1687 mp a

fost preluat abuziv cu încălcarea art. I și art. II din Decretul-lege nr. 92/1950,

a fost obligată această pârâtă să emită decizie (dispoziție) motivată privind

restituirea către reclamant în natură a suprafeței de 962 mp, situată în

Drobeta Turnu-Severin.

Deci,

reclamantul-apelant a beneficiat de restituirea parțială în natură a imobilului

litigios, astfel că prin hotărâre judecătorească trebuie să i se emită

dispoziție de restituire pentru suprafața de 962 mp, iar prin dispoziția nr. 1909/2005

a Primăriei Drobeta Turnu-Severin i s-a restituit suprafața de 285,93 mp teren

pentru diferența de teren nerestituită, iar pentru construcții va primi

despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001.

Critica privind

interpretarea și aplicarea greșită a jurisprudenței CEDO s-a reținut ca

neîntemeiată, cu mențiunea că acest aspect nu schimbă soluția pronunțată de

către instanța de fond.

În ceea ce privește

cauza Raicu vs. România la care a făcut trimitere instanța de fond, s-a reținut

că nu are aplicabilitate în speță, deoarece circumstanțele cauzei sunt diferite.

Obiectul acțiunii în

acea cauză îl reprezintă revendicarea unui apartament, înstrăinat de către stat

în condițiile Legii nr. 112/1995, însă vânzarea este anulată în urma promovării

unui recurs în anulare, Curtea Supremă de Justiție reținând în anul 2003

reaua-credință a părților la încheierea vânzării.

În cauza dedusă

judecății, contractele de vânzare-cumpărare ale apartamentelor deținute de

chiriași sunt menținute.

O cauză asemănătoare

celei în discuție, soluționată de CEDO este cauza Păduraru vs. România.

În acea speță, a fost

dezbătută problema dreptului de proprietate privind un imobil naționalizat fără

titlu, admisibilitatea acțiunii în revendicare înainte și după înstrăinarea de

către stat a apartamentelor deținute de chiriași, refuzul autorităților de a

restitui apartamentele înstrăinate datorită bunei-credințe a cumpărătorilor,

posibilitatea proprietarului de a promova o acțiune în revendicare după

respingerea acțiunii în anulare a contractelor de vânzare-cumpărare și

posibilitățile oferite proprietarilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

lege care prevede exclusiv posibilitatea unei restituiri prin echivalent.

Concluziile Curții au

fost în sensul că aceasta nu are obligația să definească noțiunea de

„bună-credință” în dreptul român și nici să analizeze buna-credință a

cumpărătorilor, întrucât nu are obligația de a se substitui instanțelor

interne.

S-a mai reținut că, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 există posibilitatea unei restituiri

prin echivalent, prin jocul combinat al art. 18 lit. d) și art. 46 alin. (2)

din lege, că nu mai este permisă promovarea unei acțiuni în revendicare grefată

pe dreptul comun și că dacă s-ar promova o asemenea acțiune, șansele de reușită

ar fi minime datorită jurisprudenței instanței supreme.

De asemenea, s-a arătat

că schimbarea imprevizibilă a jurisprudenței are ca efect privarea

proprietarului de a redobândi posesia asupra apartamentelor vândute foștilor

chiriași.

Curtea a constatat că

statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și

coerență în fața chestiunii de interes general, care o constituie restituirea

sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretului de

naționalizare.

S-a mai reținut că, statul

nu și-a îndeplinit obligația de a asigura proprietarului exercitarea efectivă a

dreptului său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, încălcând „justul” echilibru ce trebuie să existe între cerințele interesului

public și imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea

bunurilor sale.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul L.G., care, invocând art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 480 C.

civ., art. 20 și art. 44 din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

A susținut că instanța

de apel greșit a reținut faptul că, după apariția Legii nr. 112/1995 recurentul

beneficiind de procedura instituită de această lege, finalizată de Comisia

județeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 Mehedinți prin hotărârea nr. 60/1999,

a stabilit acordarea de despăgubiri și cuantumul lor și că hotărârile emise în

temeiul Legii nr. 112/1995 nu au fost contestate de reclamantul-moștenitor, imobilul

construcție din litigiu a fost înstrăinat prin contractele de vânzare-cumpărare

depuse la dosar de către pârâți, iar pentru terenul de sub construcție au fost

emise ordine de Prefectură în conformitate cu art. 36 din Legea nr. 18/1991”.

Susține recurentul că o

asemenea poziție nu putea fi reținută, pentru că la momentul apariției celor

două hotărâri emise în baza legii de la acea dată (1999), apartamentele erau

deja cumpărate de către intimați.

În același sens,

menționează că la acea dată foștii proprietari puteau revendica imobilele numai

dacă erau libere sau locuiau în ele în calitate de chiriași.

De asemenea, se susține

că instanța a ignorat împrejurarea că niciunul dintre cumpărători nu a fost de

bună-credință, în condițiile în care nu era soluționată cererea lui adresată

Comisiei instituite în baza Legii nr. 112/1995, cât și faptul că Normele

respectivei legi obligau vânzătorul și cumpărătorul să constate valabilitatea

titlului statului, aspect nedovedit.

Un al doilea motiv de

recurs vizează nepronunțarea instanței de fond pe aspectul acordării unui drept

preferențial titlului recurentului, instanța reținând că s-a procedat la

„compararea” titlurilor de proprietate prezentate de către părți, dând

preferință titlurilor pârâților și apreciind că este mai bine caracterizat prin

prisma principiului validității aparenței în drept „

error communis facit

ius”,

prin motivarea dată se substituie instanței de fond, reținând astfel ca

neîntemeiate susținerile reclamantului pe această temă.

Recurentul pretinde că

prin invocarea aplicării teoriei aparenței în drept în cazul dobândirii

dreptului de proprietate de către intimații din prezenta cauză, instanța s-a

aflat în eroare raportat la petitul acțiunii, considerând că această teorie

s-ar fi putut aplica numai în cazul solicitării constatării valabilității

actelor de cumpărare.

În al treilea rând,

recurentul învederează că instanța de apel a invocat o decizie a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, nemotivată și nepublicată în Monitorul Oficial, care nu

poate fi pusă în aplicare și, prevalându-se de prevederile art. 44 din

Constituție și ale art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, apără un drept de proprietate dobândit de la un

neproprietar, cu un preț subvenționat de stat, pentru a-i favoriza pe intimați,

cu încălcarea dreptului reclamantului, care trebuie să lupte în continuare

pentru a primi despăgubiri de la stat.

Recurentul susține că,

chiar și în raport cu decizia Înaltei Curți trebuie să se dea prioritate CEDO

și nu legii speciale, el fiind privat de dreptul său de proprietate și că acest

drept este mai consolidat în raport de titlul exhibat, în timp ce intimații au

cumpărat de la stat respectivul imobil.

Recurentul a arătat că a

promovat această acțiune chiar și în condițiile în care a fost respinsă

acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, care au

avut ca temei juridic art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În cadrul acelei

acțiuni nu s-au putut discuta chestiuni legate de dreptul de proprietate,

analiza fiind supusă doar bunei sau relei-credințe a dobânditorilor.

Analizând recursul, în

limita criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat, în opinie majoritară.

Demersul judiciar a fost

inițiat de reclamantul L.G. în contradictoriu cu pârâții B.S.T., B.E., J.I., J.T.,

G.D., G.G. și G.M. pentru revendicarea imobilului situat în Drobeta

Turnu-Severin.

Acest imobil a fost

dobândit de autorul reclamantului în baza actului de vânzare-cumpărare,

autentificat de grefa Tribunalului Mehedinți sub nr. 173 din 12 martie 1945 și

prin Decretul-lege nr. 92/1950 a fost naționalizat. Reclamantul, în calitate de

moștenitor legal, după apariția Legii nr. 112/1995 a uzat de procedura specială

instituită de această lege, care s-a finalizat prin emiterea hotărârii nr. 60/1999

emisă de Comisia județeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 Mehedinți, prin

care s-a aprobat acordarea despăgubirilor pentru imobilul naționalizat. Prin

hotărârea nr. 557/1999 a aceleiași Comisii a fost stabilit cuantumul acestor

despăgubiri.

Întrucât hotărârile

emise în temeiul Legii nr. 112/1995 nu au fost contestate de către reclamant,

imobilul revendicat a fost înstrăinat conform contractelor de vânzare-cumpărare

enumerate anterior către intimații-pârâți, iar în temeiul art. 36 din Legea nr.

18/1991 pentru terenul de sub construcție au fost emise Ordine de către

Prefectură.

Este adevărat că

reclamantul a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare deținute de

către intimații-pârâți, dar acțiunea a fost respinsă de către Judecătoria

Drobeta Turnu-Severin prin sentința civilă nr. 7342/2002, rămasă definitivă și

irevocabilă, ceea ce înseamnă că respectivele contracte au rămas în ființă și

au continuat să-și producă efecte.

În cauză, s-a procedat

la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante privind

modul de dobândire a imobilului litigios; astfel, reclamantul a invocat drept

titlu de proprietate actul de vânzare-cumpărare autentificat de grefa

Tribunalului Mehedinți sub nr. 173 din 12 martie 1945 prin care autorul său a

dobândit imobilul în discuție, imobil naționalizat prin Decretul-lege nr. 92/1950.

Actul de naționalizare a

fost contestat de către reclamant și prin sentința civilă nr. 1440/2006,

pronunțată de Tribunalul Mehedinți, rămasă definitivă și irevocabilă s-a

constatat că imobilul revendicat a fost preluat de stat prin naționalizare, în

mod abuziv și fără titlu.

Pârâții au invocat drept

titlu de proprietate contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu RA L.

Drobeta Turnu-Severin, contracte ce s-au consolidat prin respingerea acțiunii

în anulare formulată de reclamant și cu reținerea bunei-credințe a pârâților la

data încheierii contractelor.

Prin compararea

titlurilor de către instanță s-a dat preferință titlurilor pârâților, ca fiind

mai bine caracterizate, prin prisma principiului validității aparenței în

drept, respectiv eroarea comună este creatoare de drept (

error communis

facit ius

).

Soluția a fost

pronunțată prin compararea titlurilor și motivată pe teoria aparenței în drept.

Decizia atacată nu este

dată cu încălcarea art. 480 C. civ., art. 20 și art. 44 din Constituția

României și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, așa cum susține recurentul.

Deși, în hotărârea

recurată se fac referiri la decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție la data de 9 iunie 2008, publicată în M.Of. nr. 108 din 23 februarie 2009,

instanța de apel nu a motivat soluția în raport de prevederile art. 329 C.

proc. civ. dreptul intimaților-pârâți a fost analizat în raport de înscrisurile

existente la dosar, de legislația română și cea europeană și de jurisprudența

CEDO.

Prin art. 480 C. civ. și

art. 40 din Constituția României este apărat dreptul de proprietate al oricărei

persoane care l-a dobândit în condițiile legii, iar intimații-pârâți au un

drept de proprietate asupra imobilului care face obiectul pricinii, dobândit în

baza unui contract de vânzare-cumpărare a cărui valabilitate nu poate face

obiect de analiză în prezenta cauză.

Buna-credință a

intimaților-pârâți și faptul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nr. 225

din 24 iunie 1999, nr. 88 din 31 martie 1987, nr. 36 din 4 martie 1997 și nr. 45

din 10 martie 1997 cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 au fost

stabilite prin sentința civilă nr. 7342/2002 a Judecătoriei Drobeta

Turnu-Severin, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 4023/2003 a Curții de

Apel Craiova.

Susținerea recurenților

că soluția respingerii acțiunii este nelegală, în condițiile în care titlul lor

provine de la adevăratul proprietar nu este întemeiată.

Acțiunea în revendicarea

a imobilelor înstrăinate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este

o acțiune specială, în care nu se poate da reclamantului câștig de cauză numai

pentru faptul că titlul său provine de la adevăratul proprietar. Dacă,

indiferent de circumstanțe, dobânditorul imobilului ar fi deposedat de un bun, pentru

a fi restituit persoanei de la care a fost preluat de stat, s-ar diminua

vechile atingeri ale proprietății, producându-se noi prejudicii,

disproporționate, în sarcina subdobânditorului, deși în jurisprudența CEDO s-a

statuat (cauza Raicu vs. România) că ”atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie

să creeze noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația ar trebui

să permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe,

pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie

puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase

odinioară aceste bunuri”.

Într-o acțiune în

revendicare, pârâtul subdobânditor al dreptului de proprietate asupra bunului

poate invoca excepții fondate pe buna-credință la data dobândirii imobilului,

iar titlul reclamantului, care susține că a dobândit bunul de la adevăratul

proprietar nu este mai puternic decât titlul terțului subdobânditor, care se

consolidează, fie prin efectul legii (dacă nu s-a formulat acțiune în

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare), fie prin hotărâre

judecătorească de respingere a acțiunii în constatarea nulității contractului,

cum este cazul în speță.

În prezenta cauză, prin

recunoașterea judiciară a valabilității contractelor de vânzare-cumpărare,

intimații-pârâți au un „bun”, în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, situație în care obligarea acestora să lase bunul în proprietatea recurenților ar

constitui o ingerință în dreptul lor garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1

Convenție conform căruia, o privare de proprietate se poate justifica numai

dacă se poate demonstra că a intervenit din cauză de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege. Or, în speță, nu s-a invocat vreun motiv care să

justifice privarea de proprietate a intimaților-pârâți pentru cauză de

utilitate publică.

Faptul că reclamantul a

formulat acțiune în revendicare după ce a declanșat acțiunea prevăzută de Legea

nr. 10/2001, invocând dreptul său dobândit de la adevăratul proprietar, nu

constituie motiv care să justifice privarea de proprietate a subdobânditorilor,

raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

În acord cu legislația

europeană și jurisprudența CEDO, Înalta Curte prin decizia nr. 33 din 9 iunie

2008, dată în condițiile art. 329 C. proc. civ., a stabilit că, în caz de

neconcordanță între Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor

omului are prioritate Convenția, prioritate care poate fi dată în cadrul

acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, însă aplicarea altor

dispoziții decât cele ale legii speciale trebuie să se facă fără a se aduce

atingere drepturilor apărate de Convenție, aparținând altor persoane ori

securității raporturilor juridice.

În cauză, față de faptul

că și dreptul de proprietate al intimaților-pârâți recunoscut printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă este apărat de Convenție, corect s-a reținut prin

decizia atacată că, prin respingerea acțiunii formulată de reclamant, pârâții

nu au fost privați de „un bun”, în sensul jurisprudenței Curții Europene și nu

s-a adus atingere securității raporturilor juridice. Prin lipsirea de bun a

intimaților-pârâți, al căror drept este recunoscut printr-o hotărâre judecătorească,

s-ar ajunge la insecuritate juridică, deoarece nicio persoană care a

achiziționat în condițiile legii imobilele preluate de stat nu mai are

siguranța dreptului său, chiar dacă l-a dobândit, întemeindu-se pe

bună-credință și chiar pe legislația civilă.

Pentru considerentele

expuse, recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat, cu

majoritate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul L.G. împotriva deciziei nr. 283 din 17 septembrie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția civilă, cu majoritate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 26 octombrie 2009.

Cu opinie separată a

doamnei judecător, în sensul următor:

Admite recursul declarat

de reclamantul L.G. împotriva deciziei nr. 283 din 17 septembrie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția civilă.

Modifică în tot decizia

recurată.

Admite apelul formulat

de reclamantul L.G. împotriva sentinței civile nr. 72 din 8 aprilie 2008,

pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția civilă.

Schimbă în tot sentința.

Admite acțiunea

reclamantului L.G. în contradictoriu cu pârâții B.S.T., B.E., J.I., J.T., G.D.,

G.M. și G.G.

Obligă pârâții să lase

reclamantului în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul situat în

municipiul Drobeta Turnu-Severin, județul Mehedinți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, azi, 26 octombrie 2009.

Opinie separată

Consider că instanța de

apel a pronunțat o soluție cu aplicarea greșită a legii (cu referire la art. 1

Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului și jurisprudența Curții Europene create în aplicarea

acestei norme, în special în cauzele contra României), fiind astfel întrunite

cerințele modificării deciziei recurate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., potrivit celor ce urmează.

Obiectul cererii deduse

judecății îl reprezintă obligarea intimaților pârâți

B.S.T., B.E., J.I., J.T., G.D., G.M.

și G.G.

să lase

recurentului reclamant în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în jud.

Mehedinți, Drobeta Turnu Severin, fiecăruia dintre pârâți fiindu-i opozabilă

restituirea apartamentului dobândit în baza Legii 112/1995, conform

contractelor nr. 225 din 24 iunie 1999, nr. 88 din 31 martie 1987, nr. 36 din 4

martie 1997 și nr. 45 din 10 martie 1997.

Din punct de vedere al

demersurilor de restituire întreprinse de reclamant pentru redobândirea

posesiei imobilului preluat autorului său în baza Decretului 92/1950 compus din

teren și construcție (parter, etaj, terasă), astfel cum rezultă din expozeul

prezentei decizii, se reține, în esență:

a formulat cerere în baza Legii nr. 112/1995, pentru soluționarea căreia a fost

emisă Hotărârea nr. 60/1996, ulterior completată prin Hotărârea nr. 557/1999 a

Comisiei județene Mehedinți pentru aplicarea Legii112/1995, fiindu-i stabilite

despăgubiri în sumă de 3.561.113.374 lei (ROL) cu titlu de măsuri reparatorii

pentru întregul imobil; despăgubirile nu au fost încasate (fila 50 dosar fond).

nr. 10/2001 a formulat notificare, soluționată în cele din urmă prin dispoziția

nr. 1909 din 15 septembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Drobeta Turnu

Severin, prin care i s-a restituit în natură o suprafață de 285,93 mp, iar

pentru restul de imobil (teren de 544 mp și construcție – 277,52 mp suprafață

construită), imposibil de restituit în natură datorită vânzării apartamentelor

către chiriași, i s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005

(Titlul VII).

dispoziției de soluționare a notificării în baza Legii nr. 10/2001, recurentul

reclamant a inițiat și demersul de contestare a valabilității contractelor de

vânzare cumpărare, cererea fiind respinsă prin sentința civilă nr. 7342/2002 a

Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, rămasă definitivă și irevocabilă.

recurentul reclamant a promovat și contestație împotriva dispoziției nr.

1909/2005 emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001 (la judecarea căreia a

renunțat), pentru ca în cadrul acestei contestații să formuleze și o cerere

completatoare prin care a solicitat să se dispună obligarea SC F.E.S.E.E.S. SA

la emiterea unei decizii motivate privind restituirea în natură a unei părți

terenul situat la aceeași adresă în suprafață de 962 mp, acțiune soluționată

prin sentința civilă nr. 1440 din 10 octombrie 2006 de Tribunalul Mehedinți, secția

civilă, îndreptată prin încheierea de ședință din 30 ianuarie 2007 a aceleiași

instanțe, definitivă prin decizia civilă nr. 685 din 18 iunie 2007 a Curții de

Apel Craiova, secția civilă.

Corespunzător cerințelor

de analiză a cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de

vânzare cumpărare încheiate de intimații pârâți (câtă vreme prin sentința

civilă nr. 7342 din 25 noiembrie 2002 a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin s-a

reținut buna credință a chiriașilor cumpărători, premisă a aplicării

principiului

error communis facit ius

), din perspectiva art. 45 alin. (2)

[fost art. 46 alin. (2)] din Legea nr. 10/2001, republicată, instanța a reținut

în considerentele deciziei nevalabilitatea titlului statului de preluare a

imobilului în discuție, preluare ce a operat în baza Decretului nr. 92/1950.

O constatare similară se

regăsește și în dispozitivul sentinței civile nr. 1440 din 10 octombrie 2006 (preluare

abuzivă) și identică în considerentele sentinței menționate, sens în care

instanța a reținut preluarea fără titlu, în ce privește terenul de 962 mp ce

face parte din același imobil.

Aceste constatări

decurgând din parcurgerea unei proceduri judiciare, pronunțate în urma unor dezbateri

contradictorii și cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale pentru părțile

în proces, se impun în pricina de față cu putere de lucru judecat.

Semnificația acestora,

din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului decurge din

Cauza Czaran și Grofcsik contra României, hotărâre din 2 iunie 2009, și anume:

Constatarea că imobilul

proprietatea reclamantului a fost preluat de stat fără titlu valabil, chiar dacă

nu a fost menționată în dispozitivul unei hotărâri judecătorești irevocabile,

fiind cuprinsă doar în considerente, echivalează cu existenta unei “valori

patrimoniale” (noțiune autonomă, în sistemul convențional) și este determinantă

pentru recunoașterea indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de

proprietate al reclamantului al cărui autor a fost deposedat abuziv, ceea ce atrage

aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1.

În cauza de față, deși

instanțele anterioare au statuat în sensul nevalabilități preluării imobilului

de către stat, în analiza comparativă realizată corect cu observarea

prevalenței legii speciale, deci a Legii nr. 10/2001 (sens în care este și

Decizia 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție în recursul în interesul legii), a reținut caracterul preferabil al

titlului intimatei pârâte în baza principiului aparenței în drept –

error

communis facit jus

, pornind de la premisa bunei credințe a cumpărătorilor,

fără a se da prioritate Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților

Fundamentale ale Omului, în cazul sesizării unor neconcordanțe între legea

specială, respectiv, Legea nr. 10/2001 și Convenție, prioritate ce se acordă în

măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Independent de abrogarea

dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/1009 (după

pronunțarea deciziei recurate), recunoașterea neîntreruptă a dreptului de

proprietate în patrimoniul recurentului este efectul direct al aprecierii

nevalabilității preluării imobilului, potrivit evaluării confirmate și de

instanța de apel.

Pe de altă parte, prin

considerentele Deciziei 33/2008 (care, contrar susținerilor recurentului, fac

corp comun cu decizia însăși, chiar dacă acestea nu erau redactate și publicate

în Monitorul Oficial, astfel încât instanța de apel instanța de apel s-a putut

prevala în mod legal de dezlegările date prin pronunțarea ei), s-a stabilit că

atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să

se verifice pe fond, dacă și pârâtul din acțiunea în revendicare nu are la

rândul său un „bun” în sensul Convenției – o hotărâre judecătorească anterioară

prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în

același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență

constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului

dobânditor de bună credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la

valoarea actuală de circulație a imobilului.

Or, așa cum corect

susține și recurentul, nu poate fi ignorată jurisprudența recentă a Curții

Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de

proprietate consacrat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului,

practică ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de Curte,

începând cu Cauza Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu

Străin și Porțeanu și care, de o mainieră repetitivă, mai generează condamnări

ale României și în prezent, Cauza Faimblat și Cauza Katz prilejuind Curții

evaluarea plângerii și în baza prevederilor art. 46 din Convenție, cu referire

la România.

Cauzele Păduraru, Străin

și Porțeanu reprezintă cauze pilot în jurisprudența Curții și citate ca atare,

asemănător deciziei din speța Brumărescu contra României soluționată de Curtea

Europeană, în sensul că prin acestea s-a creat un tipar pe care Curtea l-a

aplicat în practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a

ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor

preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu

(Cauza Bone, Grigoraș, Dimitrescu, Pais, Stan și Rosemberg, Halmagiu și Bellu,

Joanna Huber, Sebastian Taub, Tudor, Radu, etc).

În mod constant, Curtea

a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea

acestei norme prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiții, în

primul rând, existența unui “bun” în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din

Protocolul 1.

Curtea Europeană

apreciază ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea

de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în

litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând “bunuri actuale”, fie ca

“speranță legitimă” de redobândire a bunului în natură.

Astfel, se poate vorbi

despre existența unui “bun actual” în măsura în care vânzarea către chiriași a

unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri

judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a

constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului

1989 (de exemplu: Cauza Străin, paragraf 38; Cauza Păduraru, numai în privința

unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65).

Dimpotrivă, titularul

dreptului deține doar un “interes patrimonial” de a obține restituirea în

natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința

legală a existenței unui “bun”, ca “drept efectiv”, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a

avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru,

paragrafe 83 – 87, precum și în cauza Porțeanu, paragraf 33), cum este cazul și

în speță.

Prin prisma acestei

aprecieri, se constată în speță că reclamantul deține un „interes patrimonial”

în sensul Convenției, în condițiile în care acțiunea de soluționare a cererii

de constatare a nulității absolute a contractelor de vânare cumpărare ale

intimaților, s-a statuat asupra nevalabilității prelurii imobilului de către

stat, soluția fiind în mod evident ulterioară vânzării apartamentelor către

chiriași.

În ceea ce privește

modul de aplicare a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este

utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului,

care în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1,

anterior amintite, a constatat existența unei „ingerințe” în exercițiul

dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut aceste

prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau

autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea

reclamantului, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a

privării de proprietate a titularului dreptului.

În sensul celei de-a

doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de

proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit

pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar

măsura răspunde criteriului proporționalității.

„Justificarea privării

de proprietate” presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de

lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și

precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (Cauza

Străin, paragraf 49).

Dacă în ceea ce privește

prima cerință, este suficientă, pentru întrunirea sa, trimiterea la legea în

temeiul căreia a operat înstrăinarea către chiriaș, respectiv Legea nr.

112/1995, reținându-se că acest act normativ permitea atare act juridic,

exclusiv în privința imobilelor preluate cu titlu (asupra noțiunii de “titlu”

se va reveni în prezentele considerente).

În evaluarea

proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului,

Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în

materie, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes

general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale

individului, înțeles în materia dreptului la respectarea proprietății sub forma

unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislația

națională.

Așadar, Curtea a

recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă

să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea

Convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se

vreo obligație în sensul modalității de restituire a bunurilor.

Cu toate acestea, în

măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari,

aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a

permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii–

fie legislativă, administrativă, ori judiciară – pentru subiectele de drept

vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (Cauza Păduraru, paragraf 92).

Pornindu-se de la

această premisă, Curtea a apreciat că modalitatea în care a fost concepută

reglementarea cu acest obiect începând cu anul 1995, o dată cu adoptarea Legii

nr. 112, este una lipsită de imperativele coerenței și previzibilității la care

Curtea face referire.

Astfel, Curtea a

criticat lipsa unei definiri cu claritate de către legiuitor a unor noțiuni

esențiale precum “vânzarea lucrului altuia”, “buna-credință a dobânditorului”,

“acțiunea în revendicare”, “aparența în drept”, fapt ce a determinat

interpretarea de o manieră diferită a acestor concepte în practica instanțelor

naționale.

În ceea ce privește

noțiunea de “titlu al statului”, a fost definită diferit în acte normative

succesive, împrejurare ce s-a reflectat într-o practică judiciară

contradictorie, lucru cu atât mai grav cu cât intervenția legiuitorului s-a

produs în plină derulare a procesului de vânzare a locuințelor către chiriași

(prin modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 în

anul 1997, prin H.G. nr. 11), în timp ce “buna-credință”, deși definită de

Codul civil, a fost interpretată diferit de instanțe.

Într-un asemenea

raționament, Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive

de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes

general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea

decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine

generală.

În acest context, Curtea

a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt “justul echilibru”

între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului

individului la respectarea bunurilor sale (Cauza Păduraru, paragraf 112; alte

exemple în care se face trimitere la cauza Păduraru, reluându-se aceleași

considerente: Cauza Penescu – Hotărârea din 5octombrie 2006, paragraf 24; Cauza

Suciu Aramă – Hotărârea din 9 noiembrie 2006, paragraf 23, Cauza Albu din 17

septembrie 2008, Cauza Hațieganu din 14 februarie 2008, Cauza Olimpia Mara

Teodorescu din 4 noiembrie 2008, Chiorean din 21 octombrie 2008, Cauza

Filipescu din 30 septembrie 2008, etc).

Consecința unui asemenea

raționament este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți,

chiar dacă aceștia sunt de bună-credință, și chiar atunci când este anterioară

confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia

(ca în speță), constituie o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu

lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (Cauza

Străin, paragrafe 39, 43 și 59; Cauza Porteanu, paragraf 32 și, mai recent,

cauzele, anterior menționate, în care, mai tranșant, se precizează chiar că

vânzarea de către stat a

bunului adevăratului proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995 care nu permitea

vânzarea decât a bunurilor naționalizate legal, îl împiedică să beneficieze de

dreptul său, cu atât mai mult cu cât, pentru această privare, nu i-a fost

acordată nicio despăgubire

).

Din cele expuse, rezultă

că buna-credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu

autoritatea administrativă locală (astfel cum, în cauza de față s-a reținut

prin sentința civilă nr. 7432 din 25 noiembrie 2005 a Judecătoriei Drobeta

Turnu Severin, definitivă și irevocabilă) nu are nicio relevanță în aprecierea

privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1

din Protocolul nr. 1.

O asemenea constatare

echivalează cu aplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, normă pe care judecătorul național are obligația de a o aplica prioritar

legii naționale, în temeiul art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din

Constituția României, ca și potrivit Deciziei 33/2008 pronunțate în recurs în

interesul legii.

În acest context, este

inutilă evaluarea criteriului de preferință relativ la buna-credință a

intimatei la momentul contractării, cum nelegal a reținut instanța de apel.

Întrucât înlăturarea

legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, urmează a se face

aplicarea directă a acesteia, înlăturării cauzei de privare de proprietate a

adevăratului titular și care îl împiedică în redobândirea posesiei.

Potrivit celor ce

rezultă din materialul probator administrat în cauză apreciat că se impune

restabilirea dreptului de proprietate al recurentului prin obligarea

intimaților să îi lase în deplină proprietate și posesie, fiecare apartamentul

pe care îl deține, în baza priorității Convenției, a ingerinței constatate, și

a cauzei acestei privări care a fost vânzarea către intimați, ceea ce a condus

la compromiterea justului echilibru între interesele generale și imperativele

respectării drepturilor individului recunoscute și garantate de Convenție, cu

referire la art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Soluția este pe deplin

valabilă chiar dacă intimații beneficiază de o hotărâre judecătorească prin

care s-a respins cererea reclamantului privind constatare nulității

contractelor de vânzare cumpărare, date fiind modificările aduse Legii nr. 10/2001

prin Legea nr. 1/1009 .

Astfel, prin art. 50

1

alin. (1) în actuala numerotare a Legii nr. 10/2001, se prevede că

„proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare”, reiese că și în ipoteza în care s-ar admite că

securitatea raporturilor juridice ar fi în vreun fel afectată, urmare a acestei

norme, ea este restabilită cu celeritate dată fiind vocația concretă, efectivă

și imediată a intimatei la dobândirea în echivalent a valorii de piață a

imobilului.

Raționamentul este

aplicabil independent de modalitatea în care se interpretează sintagma

contracte de vânzare cumpărare care „au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile”, anume: pronunțarea unei soluții

definitive și irevocabile de constatare a nulității contractului, ori

consacrarea ineficacității titlului chiriașului cumpărător prin admiterea

acțiunii în revendicare în care a triumfat adevăratul proprietar, în cel din

urmă caz putându-se recurge la activarea obligației de garanție pentru

evicțiune, conform art. 1337 și urm. C. civ., pentru situația în care s-ar

admite că norma specială nu este incidentă.

Pe de altă parte, art.

50

1

din Legea nr. 10/2001 nu prevede soluția din Titlul VII al Legii

247/2005, ca în cazul proprietarilor, stabilirii ca măsuri reparatorii în

echivalent (pentru valorile superioare plafonului de 500.000 lei prevăzut de O.U.G.

nr. 81/2007 de modificare a legii) a unor titluri de valoare la Fondul Proprietatea a cărei nefuncționalitate a fost reținută de Curtea Europeană în numeroase

cauze, despăgubirile bănești în favoarea chiriașilor evinși în revendicare (sau

pentru orice altă cauză de ineficacitate a actului de vânzare cumpărare,

circumscrisă noțiunii generice de desființare a contractului), fiind concepută

de legiuitor ca de imediată aplicare, de vreme ce, asemenea măsuri reparatorii

în echivalent („restituirea prețului de piață”) nu au fost puse în vreo relație

cu Fondul Proprietatea, fiind suficientă observarea dispozițiilor art. 50 alin.

(2)

1

și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, forma de după modificarea

prin L