ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8724/2009

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Mehedinți la 15 februarie 2008, reclamantul L.G. a chemat în judecată pe pârâții B.S.T., B.E., J.I., J.T., G.D., G.M. și G.G. pentru a fi obligați să-i lase în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul situat în Drobeta Turnu-Severin. Prin sentința civilă nr. 1440 din 10 octombrie 2006, Tribunalul Mehedinți a constatat că imobilul revendicat a fost preluat de stat prin naționalizare, în mod abuziv, fără titlu, fapt ce determină situația juridică prin care proprietarul L.G. și continuatorul acestuia reclamantul L.G. este proprietarul neposesor, acesta nepierzându-și dreptul de proprietate, astfel că, începând cu anul 1945 este proprietar asupra terenului prin cumpărare, din anul 1946 proprietarul construcției prin edificare, iar din anul 1950 a pierdut posesia imobilului prin naționalizare abuzivă.

În baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 225 din 24 iunie 1999, pârâții B.S.T. și B.E., care aveau calitate de chiriași la acel moment, au obținut dreptul de proprietate asupra unui apartament din imobilul revendicat, compus din două camere, având în folosință pe durata existenței construcției suprafața de teren de 50 mp. Dreptul de proprietate asupra cotei-indivize pentru terenul de sub construcție a fost obținut prin Ordinul Prefectului nr. 160/F/2001, cu aplicarea art. 36 din Legea nr. 18/1991. Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 88 din 31 martie 1987, J.I. și J.T., chiriași la acel moment au obținut dreptul de proprietate asupra unui apartament cu patru camere, din același imobil revendicat și folosința pe durata existenței construcției asupra terenului în suprafață de 120 mp, iar prin Ordinul Prefectului nr. 161/F/2001 au dobândit dreptul de proprietate pentru terenul respectiv.

Pârâtul G.T. a obținut dreptul de proprietate asupra unui apartament compus din două camere din imobilul revendicat, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 36 din 4 martie 1997, în calitate de chiriaș la acea dată și dreptul de folosință pe durata existenței construcției asupra terenului de 96 mp, iar prin Ordinul Prefectului nr. 507/F/2000 a dobândit dreptul de proprietate pentru terenul de 116,83 mp moștenitorul acestuia, pârâtul G.T.D. Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 45 din 10 martie 1997, pârâții G.G. și G.M. în calitate de chiriași au dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament din același imobil și dreptul de folosință pe durata existenței construcției pentru 140 mp.

Prin Ordinul Prefectului nr. 32/F/2000, pârâții au devenit proprietarii terenului în suprafață de 257,61 mp, ordin ce a fost anulat prin decizia nr. 1091/R din 13 septembrie 2007 a Tribunalului Mehedinți. Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. raportat la art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată, susținând că dreptul său de proprietate constituit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 173 din 12 martie 1945 și prin edificarea construcției în anul 1946, este preferat dreptului de proprietate dobândit de către pârâți prin contractele de vânzare-cumpărare menționate mai sus. Prin întâmpinarea formulată de pârâți s-a solicitat respingerea acțiunii.

Aceștia au susținut că situația juridică a imobilelor cu destinație de locuință trecute în proprietatea statului după 6 martie 1945 a fost și este reglementată de legi speciale, astfel că nu mai este posibilă revendicarea acestora pe calea acțiunii de drept comun. S-a mai precizat că reclamantul a uzat de legile speciale, dispunându-se acordarea de despăgubiri bănești pentru o parte din imobil, iar pentru altă parte s-a dispus restituirea în natură. De asemenea, au menționat că după emiterea hotărârii nr. 60 din 3 iunie 1996 de către Comisia județeană de aplicare a Legii nr. 112/1995, hotărâre ce a fost comunicată reclamantului și necontestată, s-au vândut de către RA L. Drobeta Turnu-Severin apartamentele deținute cu chirie pârâților, în baza cererilor formulate de către aceștia.

La 15 august 2002, reclamantul a solicitat constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între RA L. Drobeta-Turnu-Severin și pârâți, iar, prin sentința civilă nr. 7342/2002, Judecătoria Drobeta Turnu-Severin a respins acțiunea reclamantului, soluție menținută de Tribunalul Mehedinți și Curtea de Apel Craiova, reținându-se în mod definitiv și irevocabil, cu putere de lucru judecat că actele de vânzare-cumpărare au la bază buna-credință a pârâților și sunt pe deplin valabile, conforme cu dispozițiile legale în vigoare la data încheierii lor. Prin sentința civilă nr. 72 din 8 aprilie 2008, Tribunalul Mehedinți a respins ca nefondată acțiunea reclamantului L.G. în contradictoriu cu pârâții B.S.T., B.E., J.I., J.T., G.D., G.M.

și G.G. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a avut în vedere probatoriul administrat și a procedat la compararea titlurilor deținute de părțile din proces, a dat preferință titlurilor pârâților și eficiență teoriei principiului aparenței în drept. Instanța de fond a făcut trimitere la cauza Raicu vs. România, în virtutea căreia a statuat că, titlul de proprietate al subdobânditorului de bună-credință constituit în baza Legii nr. 112/1995 și validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă și executorie este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO. Ca urmare a apelului declarat de reclamant, prin decizia nr. 283 din 17 septembrie 2008, Curtea de Apel Craiova, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței nr. 72 din 8 aprilie 2008 a Tribunalului Mehedinți.

S-a reținut în esență că, reclamantul L.G. a inițiat prezentul demers judiciar în contradictoriu cu pârâții pentru revendicarea imobilului situat în Drobeta Turnu-Severin. Imobilul din litigiu a fost dobândit de autorul reclamantului cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 173 din 12 martie 1945, iar prin Decretul-lege nr. 92/1950 a fost naționalizat. După apariția Legii nr. 112/1995 reclamantul în calitate de moștenitor legal a uzat de procedura legală instituită de această lege, finalizată prin emiterea hotărârii nr. 60/1999 emisă de Comisia Județeană Mehedinți pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, prin care s-a aprobat acordarea despăgubirilor către reclamant pentru imobilul naționalizat, cuantumul acestora fiind stabilit prin hotărârea nr. 557/1999 a Comisiei Județene Mehedinți de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Întrucât hotărârile emise în temeiul Legii nr. 112/1995 nu au fost contestate de reclamantul moștenitor, imobilul construcție din litigiu a fost înstrăinat prin contractele de vânzare-cumpărare anexate cauzei către pârâți, iar pentru terenul de sub construcție au fost emise ordine ale prefectului în conformitate cu art. 36 din Legea nr. 18/1991. Reclamantul a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare exhibate de pârâți, acțiunea fiind respinsă prin sentința civilă nr. 7342/2002 a Judecătoriei Drobeta Turnu-Severin, definitivă și irevocabilă, ceea ce înseamnă că ele au rămas în ființă, continuând să-și producă efectele. Instanța de fond a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale părților litigante.

Reclamantul-apelant a prezentat drept titlu actul de vânzare-cumpărare autentificat de grefa Tribunalului Mehedinți sub nr. 172 din 12 martie 1945, prin care autorul său a dobândit imobilul litigios, constituit din teren, cu dimensiunile de 23,60 m și 71,50 m și o construcție edificată în anul 1946 în baza autorizărilor necesare, imobil naționalizat prin Decretul-lege nr. 92/1950. Reclamantul a contestat actul de naționalizare, iar prin sentința civilă nr. 1440/2006 a Tribunalului Mehedinți, definitivă și irevocabilă s-a constatat că imobilul revendicat a fost preluat de stat prin naționalizare, în mod abuziv și fără titlu. Pârâții au exhibat drept titluri de proprietate contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu RA L. Drobeta Turnu-Severin, consolidate prin respingerea acțiunii în anulare, cu reținerea bunei-credințe a lor la data încheierii respectivelor contracte.

Comparând titlurile de proprietate prezentate de părțile din litigiu, instanța de fond a dat preferință titlurilor pârâților, apreciind că sunt mai bine caracterizate prin prisma principiului validității aparenței în drept - error communis facit ius (eroarea comună este creatoare de drept). S-a arătat că acest principiu sugerează observarea următoarelor condiții: eroarea comună nu este o eroare universală, dar ea trebuie să fie o eroare colectivă, apreciată după un criteriu calitativ, în sensul că orice om prudent și diligent aflat în aceeași situație, ar fi convins de aparențe; victima persuasiunii trebuie să fie de bună-credință (eroarea colectivă să se realizeze și ca eroare individuală a celui neștiutor); eroarea privește atât eroarea de fapt, cât și eroarea de drept.

În consecință, s-a reținut că toate criticile apelantului-reclamant referitoare la omisiunea instanței de fond privind compararea titlurilor, precum și motivarea soluției pe teoria aparenței în drept sunt neîntemeiate și trebuie înlăturate. Neîntemeiată s-a reținut și critica invocată de reclamant, privind omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra petitului formulat, respectiv acțiunea în revendicare, critică ce a fost înlăturată. Acțiunea a fost promovată de reclamant la 15 februarie 2008, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul respingerii acțiunii în revendicare, promovate după apariția legii speciale, fie reținându-se numai buna-credință a cumpărătorilor, fie apreciind ca aplicabilă aparența în drept, întrucât reclamantul are la îndemână legea specială de reparație.

Această problemă a fost tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, prin care s-a arătat că „în acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, Secțiile Unite decid: Concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „ specialia generalibus derogant ”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și CEDO, Convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cazul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”. Legea nr. 10/2001 derogă de la dreptul comun, respectiv de la prevederile art. 480 și art. 481 C. civ. și prevede o procedură specială prin care pot fi revendicate imobilele preluate în mod abuziv în perioada de referință, procedură care presupune parcurgerea fazei prealabile obligatorii, ce se declanșează odată cu înregistrarea notificării, finalizate printr-o dispoziție ce poate fi contestată în justiție. Apelantul a valorificat această lege, a parcurs procedura prealabilă în ceea ce privește bunul litigios, finalizată prin emiterea dispoziției nr. 1909 din 19 septembrie 2005 de către Primarul municipiului Drobeta Turnu-Severin.

Prin această dispoziție a fost respinsă cererea de restituire a imobilului, iar pentru acest imobil (teren în suprafață de 544 mp și construcții) s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Prin aceeași dispoziție s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 285,93 mp teren ocupat de chiriași, din care 96,14 mp construcții. Reclamantul a uzat și de faza judiciară, contestând dispoziția, iar prin sentința civilă nr. 1440 din 10octombrie 2006 a Tribunalului Mehedinți, definitivă și irevocabilă a fost anulată decizia nr. 103 din 28 februarie 2005 emisă de SC D.F.E.E.E. SA, s-a constatat că terenul în suprafață de 962 mp ce face parte din totalul terenului de 1687 mp a fost preluat abuziv cu încălcarea art. I și art. II din Decretul-lege nr. 92/1950, a fost obligată această pârâtă să emită decizie (dispoziție) motivată privind restituirea către reclamant în natură a suprafeței de 962 mp, situată în Drobeta Turnu-Severin.

Deci, reclamantul-apelant a beneficiat de restituirea parțială în natură a imobilului litigios, astfel că prin hotărâre judecătorească trebuie să i se emită dispoziție de restituire pentru suprafața de 962 mp, iar prin dispoziția nr. 1909/2005 a Primăriei Drobeta Turnu-Severin i s-a restituit suprafața de 285,93 mp teren pentru diferența de teren nerestituită, iar pentru construcții va primi despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001. Critica privind interpretarea și aplicarea greșită a jurisprudenței CEDO s-a reținut ca neîntemeiată, cu mențiunea că acest aspect nu schimbă soluția pronunțată de către instanța de fond. În ceea ce privește cauza Raicu vs. România la care a făcut trimitere instanța de fond, s-a reținut că nu are aplicabilitate în speță, deoarece circumstanțele cauzei sunt diferite.

Obiectul acțiunii în acea cauză îl reprezintă revendicarea unui apartament, înstrăinat de către stat în condițiile Legii nr. 112/1995, însă vânzarea este anulată în urma promovării unui recurs în anulare, Curtea Supremă de Justiție reținând în anul 2003 reaua-credință a părților la încheierea vânzării. În cauza dedusă judecății, contractele de vânzare-cumpărare ale apartamentelor deținute de chiriași sunt menținute. O cauză asemănătoare celei în discuție, soluționată de CEDO este cauza Păduraru vs. România.

În acea speță, a fost dezbătută problema dreptului de proprietate privind un imobil naționalizat fără titlu, admisibilitatea acțiunii în revendicare înainte și după înstrăinarea de către stat a apartamentelor deținute de chiriași, refuzul autorităților de a restitui apartamentele înstrăinate datorită bunei-credințe a cumpărătorilor, posibilitatea proprietarului de a promova o acțiune în revendicare după respingerea acțiunii în anulare a contractelor de vânzare-cumpărare și posibilitățile oferite proprietarilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege care prevede exclusiv posibilitatea unei restituiri prin echivalent. Concluziile Curții au fost în sensul că aceasta nu are obligația să definească noțiunea de „bună-credință” în dreptul român și nici să analizeze buna-credință a cumpărătorilor, întrucât nu are obligația de a se substitui instanțelor interne.

S-a mai reținut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 există posibilitatea unei restituiri prin echivalent, prin jocul combinat al art. 18 lit. d) și art. 46 alin. (2) din lege, că nu mai este permisă promovarea unei acțiuni în revendicare grefată pe dreptul comun și că dacă s-ar promova o asemenea acțiune, șansele de reușită ar fi minime datorită jurisprudenței instanței supreme. De asemenea, s-a arătat că schimbarea imprevizibilă a jurisprudenței are ca efect privarea proprietarului de a redobândi posesia asupra apartamentelor vândute foștilor chiriași. Curtea a constatat că statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și coerență în fața chestiunii de interes general, care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretului de naționalizare.

S-a mai reținut că, statul nu și-a îndeplinit obligația de a asigura proprietarului exercitarea efectivă a dreptului său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, încălcând „justul” echilibru ce trebuie să existe între cerințele interesului public și imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul L.G., care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 480 C. civ., art. 20 și art. 44 din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

A susținut că instanța de apel greșit a reținut faptul că, după apariția Legii nr. 112/1995 recurentul beneficiind de procedura instituită de această lege, finalizată de Comisia județeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 Mehedinți prin hotărârea nr. 60/1999, a stabilit acordarea de despăgubiri și cuantumul lor și că hotărârile emise în temeiul Legii nr. 112/1995 nu au fost contestate de reclamantul-moștenitor, imobilul construcție din litigiu a fost înstrăinat prin contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar de către pârâți, iar pentru terenul de sub construcție au fost emise ordine de Prefectură în conformitate cu art. 36 din Legea nr. 18/1991”. Susține recurentul că o asemenea poziție nu putea fi reținută, pentru că la momentul apariției celor două hotărâri emise în baza legii de la acea dată (1999), apartamentele erau deja cumpărate de către intimați.

În același sens, menționează că la acea dată foștii proprietari puteau revendica imobilele numai dacă erau libere sau locuiau în ele în calitate de chiriași. De asemenea, se susține că instanța a ignorat împrejurarea că niciunul dintre cumpărători nu a fost de bună-credință, în condițiile în care nu era soluționată cererea lui adresată Comisiei instituite în baza Legii nr. 112/1995, cât și faptul că Normele respectivei legi obligau vânzătorul și cumpărătorul să constate valabilitatea titlului statului, aspect nedovedit.

Un al doilea motiv de recurs vizează nepronunțarea instanței de fond pe aspectul acordării unui drept preferențial titlului recurentului, instanța reținând că s-a procedat la „compararea” titlurilor de proprietate prezentate de către părți, dând preferință titlurilor pârâților și apreciind că este mai bine caracterizat prin prisma principiului validității aparenței în drept „ error communis facit ius”, prin motivarea dată se substituie instanței de fond, reținând astfel ca neîntemeiate susținerile reclamantului pe această temă. Recurentul pretinde că prin invocarea aplicării teoriei aparenței în drept în cazul dobândirii dreptului de proprietate de către intimații din prezenta cauză, instanța s-a aflat în eroare raportat la petitul acțiunii, considerând că această teorie s-ar fi putut aplica numai în cazul solicitării constatării valabilității actelor de cumpărare.

În al treilea rând, recurentul învederează că instanța de apel a invocat o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nemotivată și nepublicată în Monitorul Oficial, care nu poate fi pusă în aplicare și, prevalându-se de prevederile art. 44 din Constituție și ale art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, apără un drept de proprietate dobândit de la un neproprietar, cu un preț subvenționat de stat, pentru a-i favoriza pe intimați, cu încălcarea dreptului reclamantului, care trebuie să lupte în continuare pentru a primi despăgubiri de la stat. Recurentul susține că, chiar și în raport cu decizia Înaltei Curți trebuie să se dea prioritate CEDO și nu legii speciale, el fiind privat de dreptul său de proprietate și că acest drept este mai consolidat în raport de titlul exhibat, în timp ce intimații au cumpărat de la stat respectivul imobil.

Recurentul a arătat că a promovat această acțiune chiar și în condițiile în care a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, care au avut ca temei juridic art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În cadrul acelei acțiuni nu s-au putut discuta chestiuni legate de dreptul de proprietate, analiza fiind supusă doar bunei sau relei-credințe a dobânditorilor. Analizând recursul, în limita criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat, în opinie majoritară. Demersul judiciar a fost inițiat de reclamantul L.G. în contradictoriu cu pârâții B.S.T., B.E., J.I., J.T., G.D., G.G. și G.M.

pentru revendicarea imobilului situat în Drobeta Turnu-Severin. Acest imobil a fost dobândit de autorul reclamantului în baza actului de vânzare-cumpărare, autentificat de grefa Tribunalului Mehedinți sub nr. 173 din 12 martie 1945 și prin Decretul-lege nr. 92/1950 a fost naționalizat. Reclamantul, în calitate de moștenitor legal, după apariția Legii nr. 112/1995 a uzat de procedura specială instituită de această lege, care s-a finalizat prin emiterea hotărârii nr. 60/1999 emisă de Comisia județeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 Mehedinți, prin care s-a aprobat acordarea despăgubirilor pentru imobilul naționalizat. Prin hotărârea nr. 557/1999 a aceleiași Comisii a fost stabilit cuantumul acestor despăgubiri.

Întrucât hotărârile emise în temeiul Legii nr. 112/1995 nu au fost contestate de către reclamant, imobilul revendicat a fost înstrăinat conform contractelor de vânzare-cumpărare enumerate anterior către intimații-pârâți, iar în temeiul art. 36 din Legea nr. 18/1991 pentru terenul de sub construcție au fost emise Ordine de către Prefectură. Este adevărat că reclamantul a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare deținute de către intimații-pârâți, dar acțiunea a fost respinsă de către Judecătoria Drobeta Turnu-Severin prin sentința civilă nr. 7342/2002, rămasă definitivă și irevocabilă, ceea ce înseamnă că respectivele contracte au rămas în ființă și au continuat să-și producă efecte.

În cauză, s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante privind modul de dobândire a imobilului litigios; astfel, reclamantul a invocat drept titlu de proprietate actul de vânzare-cumpărare autentificat de grefa Tribunalului Mehedinți sub nr. 173 din 12 martie 1945 prin care autorul său a dobândit imobilul în discuție, imobil naționalizat prin Decretul-lege nr. 92/1950. Actul de naționalizare a fost contestat de către reclamant și prin sentința civilă nr. 1440/2006, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, rămasă definitivă și irevocabilă s-a constatat că imobilul revendicat a fost preluat de stat prin naționalizare, în mod abuziv și fără titlu. Pârâții au invocat drept titlu de proprietate contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu RA L. Drobeta Turnu-Severin, contracte ce s-au consolidat prin respingerea acțiunii în anulare formulată de reclamant și cu reținerea bunei-credințe a pârâților la data încheierii contractelor.

Prin compararea titlurilor de către instanță s-a dat preferință titlurilor pârâților, ca fiind mai bine caracterizate, prin prisma principiului validității aparenței în drept, respectiv eroarea comună este creatoare de drept ( error communis facit ius ). Soluția a fost pronunțată prin compararea titlurilor și motivată pe teoria aparenței în drept. Decizia atacată nu este dată cu încălcarea art. 480 C. civ., art. 20 și art. 44 din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, așa cum susține recurentul. Deși, în hotărârea recurată se fac referiri la decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 9 iunie 2008, publicată în M.Of. nr. 108 din 23 februarie 2009, instanța de apel nu a motivat soluția în raport de prevederile art. 329 C. proc.

civ. dreptul intimaților-pârâți a fost analizat în raport de înscrisurile existente la dosar, de legislația română și cea europeană și de jurisprudența CEDO. Prin art. 480 C. civ. și art. 40 din Constituția României este apărat dreptul de proprietate al oricărei persoane care l-a dobândit în condițiile legii, iar intimații-pârâți au un drept de proprietate asupra imobilului care face obiectul pricinii, dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare a cărui valabilitate nu poate face obiect de analiză în prezenta cauză. Buna-credință a intimaților-pârâți și faptul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nr. 225 din 24 iunie 1999, nr. 88 din 31 martie 1987, nr. 36 din 4 martie 1997 și nr. 45 din 10 martie 1997 cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 au fost stabilite prin sentința civilă nr. 7342/2002 a Judecătoriei Drobeta Turnu-Severin, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 4023/2003 a Curții de Apel Craiova.

Susținerea recurenților că soluția respingerii acțiunii este nelegală, în condițiile în care titlul lor provine de la adevăratul proprietar nu este întemeiată. Acțiunea în revendicarea a imobilelor înstrăinate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este o acțiune specială, în care nu se poate da reclamantului câștig de cauză numai pentru faptul că titlul său provine de la adevăratul proprietar. Dacă, indiferent de circumstanțe, dobânditorul imobilului ar fi deposedat de un bun, pentru a fi restituit persoanei de la care a fost preluat de stat, s-ar diminua vechile atingeri ale proprietății, producându-se noi prejudicii, disproporționate, în sarcina subdobânditorului, deși în jurisprudența CEDO s-a statuat (cauza Raicu vs. România) că ”atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate.

În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase odinioară aceste bunuri”. Într-o acțiune în revendicare, pârâtul subdobânditor al dreptului de proprietate asupra bunului poate invoca excepții fondate pe buna-credință la data dobândirii imobilului, iar titlul reclamantului, care susține că a dobândit bunul de la adevăratul proprietar nu este mai puternic decât titlul terțului subdobânditor, care se consolidează, fie prin efectul legii (dacă nu s-a formulat acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare), fie prin hotărâre judecătorească de respingere a acțiunii în constatarea nulității contractului, cum este cazul în speță.

În prezenta cauză, prin recunoașterea judiciară a valabilității contractelor de vânzare-cumpărare, intimații-pârâți au un „bun”, în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, situație în care obligarea acestora să lase bunul în proprietatea recurenților ar constitui o ingerință în dreptul lor garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1 Convenție conform căruia, o privare de proprietate se poate justifica numai dacă se poate demonstra că a intervenit din cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. Or, în speță, nu s-a invocat vreun motiv care să justifice privarea de proprietate a intimaților-pârâți pentru cauză de utilitate publică.

Faptul că reclamantul a formulat acțiune în revendicare după ce a declanșat acțiunea prevăzută de Legea nr. 10/2001, invocând dreptul său dobândit de la adevăratul proprietar, nu constituie motiv care să justifice privarea de proprietate a subdobânditorilor, raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. În acord cu legislația europeană și jurisprudența CEDO, Înalta Curte prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, dată în condițiile art. 329 C. proc. civ., a stabilit că, în caz de neconcordanță între Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului are prioritate Convenția, prioritate care poate fi dată în cadrul acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, însă aplicarea altor dispoziții decât cele ale legii speciale trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție, aparținând altor persoane ori securității raporturilor juridice.

În cauză, față de faptul că și dreptul de proprietate al intimaților-pârâți recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă este apărat de Convenție, corect s-a reținut prin decizia atacată că, prin respingerea acțiunii formulată de reclamant, pârâții nu au fost privați de „un bun”, în sensul jurisprudenței Curții Europene și nu s-a adus atingere securității raporturilor juridice. Prin lipsirea de bun a intimaților-pârâți, al căror drept este recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, s-ar ajunge la insecuritate juridică, deoarece nicio persoană care a achiziționat în condițiile legii imobilele preluate de stat nu mai are siguranța dreptului său, chiar dacă l-a dobândit, întemeindu-se pe bună-credință și chiar pe legislația civilă.

Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat, cu majoritate. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul L.G. împotriva deciziei nr. 283 din 17 septembrie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția civilă, cu majoritate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 octombrie 2009. Cu opinie separată a doamnei judecător, în sensul următor: Admite recursul declarat de reclamantul L.G. împotriva deciziei nr. 283 din 17 septembrie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția civilă. Modifică în tot decizia recurată. Admite apelul formulat de reclamantul L.G. împotriva sentinței civile nr. 72 din 8 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția civilă. Schimbă în tot sentința. Admite acțiunea reclamantului L.G.

în contradictoriu cu pârâții B.S.T., B.E., J.I., J.T., G.D., G.M. și G.G. Obligă pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul situat în municipiul Drobeta Turnu-Severin, județul Mehedinți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, azi, 26 octombrie 2009. Opinie separată Consider că instanța de apel a pronunțat o soluție cu aplicarea greșită a legii (cu referire la art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și jurisprudența Curții Europene create în aplicarea acestei norme, în special în cauzele contra României), fiind astfel întrunite cerințele modificării deciziei recurate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., potrivit celor ce urmează. Obiectul cererii deduse judecății îl reprezintă obligarea intimaților pârâți B.S.T., B.E., J.I., J.T., G.D., G.M. și G.G.

să lase recurentului reclamant în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în jud. Mehedinți, Drobeta Turnu Severin, fiecăruia dintre pârâți fiindu-i opozabilă restituirea apartamentului dobândit în baza Legii 112/1995, conform contractelor nr. 225 din 24 iunie 1999, nr. 88 din 31 martie 1987, nr. 36 din 4 martie 1997 și nr. 45 din 10 martie 1997. Din punct de vedere al demersurilor de restituire întreprinse de reclamant pentru redobândirea posesiei imobilului preluat autorului său în baza Decretului 92/1950 compus din teren și construcție (parter, etaj, terasă), astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, se reține, în esență: 1. Recurentul reclamant a formulat cerere în baza Legii nr. 112/1995, pentru soluționarea căreia a fost emisă Hotărârea nr. 60/1996, ulterior completată prin Hotărârea nr. 557/1999 a Comisiei județene Mehedinți pentru aplicarea Legii112/1995, fiindu-i stabilite despăgubiri în sumă de 3.561.113.374 lei (ROL) cu titlu de măsuri reparatorii pentru întregul imobil; despăgubirile nu au fost încasate (fila 50 dosar fond).

2. După apariția Legii nr. 10/2001 a formulat notificare, soluționată în cele din urmă prin dispoziția nr. 1909 din 15 septembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Drobeta Turnu Severin, prin care i s-a restituit în natură o suprafață de 285,93 mp, iar pentru restul de imobil (teren de 544 mp și construcție – 277,52 mp suprafață construită), imposibil de restituit în natură datorită vânzării apartamentelor către chiriași, i s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005 (Titlul VII). 3. Anterior emiterii dispoziției de soluționare a notificării în baza Legii nr. 10/2001, recurentul reclamant a inițiat și demersul de contestare a valabilității contractelor de vânzare cumpărare, cererea fiind respinsă prin sentința civilă nr. 7342/2002 a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, rămasă definitivă și irevocabilă.

4. În sfârșit, recurentul reclamant a promovat și contestație împotriva dispoziției nr. 1909/2005 emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001 (la judecarea căreia a renunțat), pentru ca în cadrul acestei contestații să formuleze și o cerere completatoare prin care a solicitat să se dispună obligarea SC F.E.S.E.E.S. SA la emiterea unei decizii motivate privind restituirea în natură a unei părți terenul situat la aceeași adresă în suprafață de 962 mp, acțiune soluționată prin sentința civilă nr. 1440 din 10 octombrie 2006 de Tribunalul Mehedinți, secția civilă, îndreptată prin încheierea de ședință din 30 ianuarie 2007 a aceleiași instanțe, definitivă prin decizia civilă nr. 685 din 18 iunie 2007 a Curții de Apel Craiova, secția civilă.

Corespunzător cerințelor de analiză a cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de intimații pârâți (câtă vreme prin sentința civilă nr. 7342 din 25 noiembrie 2002 a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin s-a reținut buna credință a chiriașilor cumpărători, premisă a aplicării principiului error communis facit ius ), din perspectiva art. 45 alin. (2) [fost art. 46 alin. (2)] din Legea nr. 10/2001, republicată, instanța a reținut în considerentele deciziei nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în discuție, preluare ce a operat în baza Decretului nr. 92/1950. O constatare similară se regăsește și în dispozitivul sentinței civile nr. 1440 din 10 octombrie 2006 (preluare abuzivă) și identică în considerentele sentinței menționate, sens în care instanța a reținut preluarea fără titlu, în ce privește terenul de 962 mp ce face parte din același imobil.

Aceste constatări decurgând din parcurgerea unei proceduri judiciare, pronunțate în urma unor dezbateri contradictorii și cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale pentru părțile în proces, se impun în pricina de față cu putere de lucru judecat.

Semnificația acestora, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului decurge din Cauza Czaran și Grofcsik contra României, hotărâre din 2 iunie 2009, și anume: Constatarea că imobilul proprietatea reclamantului a fost preluat de stat fără titlu valabil, chiar dacă nu a fost menționată în dispozitivul unei hotărâri judecătorești irevocabile, fiind cuprinsă doar în considerente, echivalează cu existenta unei “valori patrimoniale” (noțiune autonomă, în sistemul convențional) și este determinantă pentru recunoașterea indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului al cărui autor a fost deposedat abuziv, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1. În cauza de față, deși instanțele anterioare au statuat în sensul nevalabilități preluării imobilului de către stat, în analiza comparativă realizată corect cu observarea prevalenței legii speciale, deci a Legii nr. 10/2001 (sens în care este și Decizia 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recursul în interesul legii), a reținut caracterul preferabil al titlului intimatei pârâte în baza principiului aparenței în drept – error communis facit jus , pornind de la premisa bunei credințe a cumpărătorilor, fără a se da prioritate Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului,

în cazul sesizării unor neconcordanțe între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001 și Convenție, prioritate ce se acordă în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Independent de abrogarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/1009 (după pronunțarea deciziei recurate), recunoașterea neîntreruptă a dreptului de proprietate în patrimoniul recurentului este efectul direct al aprecierii nevalabilității preluării imobilului, potrivit evaluării confirmate și de instanța de apel.

Pe de altă parte, prin considerentele Deciziei 33/2008 (care, contrar susținerilor recurentului, fac corp comun cu decizia însăși, chiar dacă acestea nu erau redactate și publicate în Monitorul Oficial, astfel încât instanța de apel instanța de apel s-a putut prevala în mod legal de dezlegările date prin pronunțarea ei), s-a stabilit că atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond, dacă și pârâtul din acțiunea în revendicare nu are la rândul său un „bun” în sensul Convenției – o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului.

Or, așa cum corect susține și recurentul, nu poate fi ignorată jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate consacrat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, practică ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de Curte, începând cu Cauza Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu Străin și Porțeanu și care, de o mainieră repetitivă, mai generează condamnări ale României și în prezent, Cauza Faimblat și Cauza Katz prilejuind Curții evaluarea plângerii și în baza prevederilor art. 46 din Convenție, cu referire la România.

Cauzele Păduraru, Străin și Porțeanu reprezintă cauze pilot în jurisprudența Curții și citate ca atare, asemănător deciziei din speța Brumărescu contra României soluționată de Curtea Europeană, în sensul că prin acestea s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu (Cauza Bone, Grigoraș, Dimitrescu, Pais, Stan și Rosemberg, Halmagiu și Bellu, Joanna Huber, Sebastian Taub, Tudor, Radu, etc). În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiții, în primul rând, existența unui “bun” în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul 1. Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând “bunuri actuale”, fie ca “speranță legitimă” de redobândire a bunului în natură.

Astfel, se poate vorbi despre existența unui “bun actual” în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: Cauza Străin, paragraf 38; Cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65). Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un “interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui “bun”, ca “drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragrafe 83 – 87, precum și în cauza Porțeanu, paragraf 33), cum este cazul și în speță.

Prin prisma acestei aprecieri, se constată în speță că reclamantul deține un „interes patrimonial” în sensul Convenției, în condițiile în care acțiunea de soluționare a cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânare cumpărare ale intimaților, s-a statuat asupra nevalabilității prelurii imobilului de către stat, soluția fiind în mod evident ulterioară vânzării apartamentelor către chiriași.

În ceea ce privește modul de aplicare a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului, care în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, anterior amintite, a constatat existența unei „ingerințe” în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut aceste prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamantului, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului. În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.

„Justificarea privării de proprietate” presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (Cauza Străin, paragraf 49). Dacă în ceea ce privește prima cerință, este suficientă, pentru întrunirea sa, trimiterea la legea în temeiul căreia a operat înstrăinarea către chiriaș, respectiv Legea nr. 112/1995, reținându-se că acest act normativ permitea atare act juridic, exclusiv în privința imobilelor preluate cu titlu (asupra noțiunii de “titlu” se va reveni în prezentele considerente).

În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeles în materia dreptului la respectarea proprietății sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională. Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul modalității de restituire a bunurilor.

Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii– fie legislativă, administrativă, ori judiciară – pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (Cauza Păduraru, paragraf 92). Pornindu-se de la această premisă, Curtea a apreciat că modalitatea în care a fost concepută reglementarea cu acest obiect începând cu anul 1995, o dată cu adoptarea Legii nr. 112, este una lipsită de imperativele coerenței și previzibilității la care Curtea face referire.

Astfel, Curtea a criticat lipsa unei definiri cu claritate de către legiuitor a unor noțiuni esențiale precum “vânzarea lucrului altuia”, “buna-credință a dobânditorului”, “acțiunea în revendicare”, “aparența în drept”, fapt ce a determinat interpretarea de o manieră diferită a acestor concepte în practica instanțelor naționale. În ceea ce privește noțiunea de “titlu al statului”, a fost definită diferit în acte normative succesive, împrejurare ce s-a reflectat într-o practică judiciară contradictorie, lucru cu atât mai grav cu cât intervenția legiuitorului s-a produs în plină derulare a procesului de vânzare a locuințelor către chiriași (prin modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 în anul 1997, prin H.G.

nr. 11), în timp ce “buna-credință”, deși definită de Codul civil, a fost interpretată diferit de instanțe. Într-un asemenea raționament, Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală.

În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt “justul echilibru” între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (Cauza Păduraru, paragraf 112; alte exemple în care se face trimitere la cauza Păduraru, reluându-se aceleași considerente: Cauza Penescu – Hotărârea din 5octombrie 2006, paragraf 24; Cauza Suciu Aramă – Hotărârea din 9 noiembrie 2006, paragraf 23, Cauza Albu din 17 septembrie 2008, Cauza Hațieganu din 14 februarie 2008, Cauza Olimpia Mara Teodorescu din 4 noiembrie 2008, Chiorean din 21 octombrie 2008, Cauza Filipescu din 30 septembrie 2008, etc). Consecința unui asemenea raționament este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună-credință, și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia (ca în speță), constituie o privare de bun.

O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (Cauza Străin, paragrafe 39, 43 și 59; Cauza Porteanu, paragraf 32 și, mai recent, cauzele, anterior menționate, în care, mai tranșant, se precizează chiar că vânzarea de către stat a bunului adevăratului proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995 care nu permitea vânzarea decât a bunurilor naționalizate legal, îl împiedică să beneficieze de dreptul său, cu atât mai mult cu cât, pentru această privare, nu i-a fost acordată nicio despăgubire ). Din cele expuse, rezultă că buna-credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală (astfel cum, în cauza de față s-a reținut prin sentința civilă nr. 7432 din 25 noiembrie 2005 a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, definitivă și irevocabilă) nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. O asemenea constatare echivalează cu aplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, normă pe care judecătorul național are obligația de a o aplica prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României, ca și potrivit Deciziei 33/2008 pronunțate în recurs în interesul legii.

În acest context, este inutilă evaluarea criteriului de preferință relativ la buna-credință a intimatei la momentul contractării, cum nelegal a reținut instanța de apel. Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, urmează a se face aplicarea directă a acesteia, înlăturării cauzei de privare de proprietate a adevăratului titular și care îl împiedică în redobândirea posesiei.

Potrivit celor ce rezultă din materialul probator administrat în cauză apreciat că se impune restabilirea dreptului de proprietate al recurentului prin obligarea intimaților să îi lase în deplină proprietate și posesie, fiecare apartamentul pe care îl deține, în baza priorității Convenției, a ingerinței constatate, și a cauzei acestei privări care a fost vânzarea către intimați, ceea ce a condus la compromiterea justului echilibru între interesele generale și imperativele respectării drepturilor individului recunoscute și garantate de Convenție, cu referire la art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Soluția este pe deplin valabilă chiar dacă intimații beneficiază de o hotărâre judecătorească prin care s-a respins cererea reclamantului privind constatare nulității contractelor de vânzare cumpărare, date fiind modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/1009 . Astfel, prin art. 50 1 alin. (1) în actuala numerotare a Legii nr. 10/2001, se prevede că „proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”, reiese că și în ipoteza în care s-ar admite că securitatea raporturilor juridice ar fi în vreun fel afectată, urmare a acestei norme, ea este restabilită cu celeritate dată fiind vocația concretă, efectivă și imediată a intimatei la dobândirea în echivalent a valorii de piață a imobilului.

Raționamentul este aplicabil independent de modalitatea în care se interpretează sintagma contracte de vânzare cumpărare care „au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”, anume: pronunțarea unei soluții definitive și irevocabile de constatare a nulității contractului, ori consacrarea ineficacității titlului chiriașului cumpărător prin admiterea acțiunii în revendicare în care a triumfat adevăratul proprietar, în cel din urmă caz putându-se recurge la activarea obligației de garanție pentru evicțiune, conform art. 1337 și urm. C. civ., pentru situația în care s-ar admite că norma specială nu este incidentă. Pe de altă parte, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu prevede soluția din Titlul VII al Legii 247/2005, ca în cazul proprietarilor, stabilirii ca măsuri reparatorii în echivalent (pentru valorile superioare plafonului de 500.000 lei prevăzut de O.U.G.

nr. 81/2007 de modificare a legii) a unor titluri de valoare la Fondul Proprietatea a cărei nefuncționalitate a fost reținută de Curtea Europeană în numeroase cauze, despăgubirile bănești în favoarea chiriașilor evinși în revendicare (sau pentru orice altă cauză de ineficacitate a actului de vânzare cumpărare, circumscrisă noțiunii generice de desființare a contractului), fiind concepută de legiuitor ca de imediată aplicare, de vreme ce, asemenea măsuri reparatorii în echivalent („restituirea prețului de piață”) nu au fost puse în vreo relație cu Fondul Proprietatea, fiind suficientă observarea dispozițiilor art. 50 alin. (2) 1 și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, forma de după modificarea prin L