ÎCCJ, Decizia nr. 25/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 203 din 5

septembrie 2003, Tribunalul Vrancea, secția civilă, a admis contestația

formulată de contestatoarea A.E., în contradictoriu cu S.N.P. P. SA, sucursala

T. București, privind drepturi salariale și a obligat intimata, la plata

drepturilor salariale avute la data încheierii protocolului de predare-primire

din 7 iunie 2002, pe toată durata existenței contractului individual de muncă.

Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin decizia nr. 207/R

din 11 august 2004, a respins, ca nefondat, recursul declarat de intimată

împotriva hotărârii primei instanțe.

Prin decizia nr. 565/R din 5

octombrie 2004, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a admis contestația în

anulare formulată de intimata T. împotriva deciziei pronunțate în recurs, a

anulat decizia atacată, a admis recursul declarat de intimată împotriva

hotărârii primei instanțe și a modificat sentința atacată, în sensul că respins

acțiunea contestatoarei A.E., ca tardiv formulată.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 6036 din 7 iulie

2005, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire, întemeiată pe cazul

prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., formulată de contestatoarea A.E.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

contestatoarea A.E. a declarat recurs, cu precizarea că motivele acestuia vor

fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 129 din Constituția

României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate

și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

În raport cu principiul statuat prin textul menționat,

admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui

control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea

acesteia în condițiile legii.

Or, potrivit art. 328 alin. (1) C.

proc. civ., hotărârea pronunțată în revizuire este supusă căilor de atac

prevăzute pentru hotărârea revizuită.

Așadar, în cazul contrarietății de

hotărâri, recursul este admisibil, numai dacă a doua hotărâre a cărei anulare

se cere, era și ea susceptibilă de recurs.

Este de reținut în acest sens că, prin dispozițiile

art. 328 alin. (2) C. proc. civ., în redactarea în vigoare la data pronunțării

hotărârii atacate cu recurs, legiuitorul nu a statuat asupra posibilității

declarării recursului în toate cazurile în care revizuirea se cere pentru

contrarietate de hotărâri, ci a urmărit doar suprimarea căii de atac a apelului

în acest caz.

În cauză, completul de 9 judecători

a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care secția civilă

și de proprietate intelectuală s-a pronunțat asupra unei cereri de revizuire,

întemeiată pe cazul prevăzut în art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Hotărârea a cărei anulare s-a cerut,

era irevocabilă și, în consecință, nesusceptibilă de reformare pe calea

exercitării unui nou recurs.

Se constată, așadar, că recursul

declarat de revizuenta menționată nu este admisibil potrivit dreptului comun,

ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu

referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale,

determinată, ca atare, de lege.

Este de reținut, de altfel, că

inadmisibilitatea recursului, dedusă prin interpretarea normelor procesuale

menționate, se întemeiază la data soluționării prezentei căi de atac, pe

dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate

prin Legea nr. 219/2005.

Potrivit textului menționat, calea

de atac a recursului este exclusă în cazul în care „instanța de revizuire este

Înalta Curte de Casație și Justiție, a cărei hotărâre este irevocabilă”.

Or, recunoașterea unei căi de atac

în alte situații, decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o

încălcare a principiului legalității acestora, precum și al principiului

constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest

motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte, soluționarea

prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă instanță de

secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede competenței

atribuite completului de 9 judecători, prin art. 24 din Legea nr. 304/2004,

republicată.

Or, normele procesuale privind

sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele

competenței atribuite prin lege, sunt de ordine publică, corespunzător

principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României.

Drept urmare, neobservarea acestora

este sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea

lor.

Așadar, recursul nu este admisibil

nici potrivit legii speciale, așa încât excepția invocată se constată a fi

întemeiată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de revizuenta A.E., ca

inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

revizuenta-contestatoare A.E. împotriva deciziei nr. 6036 din 7 iulie 2005,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, în dosarul nr. 4376/2005.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie

2006.