ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 746/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 746/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul

general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva

deciziei civile nr.1875 din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iași și sentinței

civile nr.458 din 17 ianuarie 2001 a Judecătoriei Iași.

La apelul nominal se prezintă consilier juridic P.T.pentru

intimata S.C. „T.” S.A.  Iași, lipsind intimata-contestatoare C.E.

Procedura

completă.

Reprezentanta

Ministerului Public  pune concluzii de admitere a recursului în anulare,

casarea hotărârilror pronunțate în cauză și pe fond respingerea contstației ca

tardiv formulată.

Consilier

juridic P.T.solicită admiterea recursului în anulare astfel cum a fost

formulat.

C

U R T E A

Asupra

recursului în anulare de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La

4.XII.2000 C.E. a contestat decizia nr.1314/3.08.1999 emisă de S.C. T. S.A.,

prin care i s-a desfăcut contractul de muncă în temeiul art.130 lit.a

susținând în esență că au fost încălcate dispozițiile art.5 din O.G. nr.48/1997

și respectiv art.130 și 134 din C.mun.ca și prevederile contractului colectiv

de muncă întrucât nu s-a respectat procedura specială menită să asigure o reală

protecție socială atunci când au loc disponibilizări de personal.

Prin

întâmpinare S.C. T. S.A. a invocat excepția tardivității contestației  și

respectiv aceea a neconstituționalității dispozițiilor art.134 alin.2 din

C.mun., iar pe fond a solicitat respingerea contestației cu motivarea că

măsura  desfacerii contractului de muncă a contestatoarei avea la bază

hotărârea nr.119/10.IX.1998 a Adunării generale a acționarilor și era legală.

Judecătoria

Iași, prin sentința civilă nr.458/17.01.2001 a înlăturat excepția de

neconstituționalitate invocată de intimată ca și pe aceea a tardivității

introducerii contestației.

Aceeași

instanță, a admis contestația formulată de C.E. și a anulat dispoziția

nr.1314/3.08.1999 emisă de S.C. T. S.A., care a fost obligată s-o reintegreze

pe contestatoare pe postul și în funcția deținută anterior desfacerii

contractului ei de muncă.

Tribunalul

Iași, prin decizia civilă nr.1875/7.09.2001 a respins recursul declarat de S.C.

T. S.A. împotriva sentinței civile nr.458/17.01.2001 a Judecătoriei Iași pe

care a menținut-o.

Tribunalul

a reținut că prin decizia nr.205/26.06.2001 Curtea Constituțională se

pronunțase în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate a art.134

alin.2 din C.mun., potrivit căruia decizia de desfacere a contractului de muncă

se comunică în scris, în termen de 5 zile, de către unitate și își are efectele

de la data comunicării.

Prin

urmare, instanța a conchis că cerința comunicării scrise a deciziei în discuție

nu poate fi înlocuită cu alte probe din care eventual  s-ar putea deduce că

persoana vizată ar fi luat cunoștință de măsura desfacerii contractului său de

muncă.

Astfel

fiind, înștiințarea pe alte căi cu privire la încetarea raporturilor de muncă

(înmînarea contractului de muncă, acordarea plăților compensatorii etc.) nu

echivalează cu o comunicare în sensul legii și din această perspectivă nu

declanșează termenul de sesizare al instanței.

În

contra acestei hotătrâri, în temeiul art.330 pct.2 din C.proc.civ. a declarat

recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție pe motiv că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii,

ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei, pe fond.

În motivarea recursului în anulare s-a arătat că instanțele s-au

pronunțat asupra excepției de tardivitate numai în raport cu art.134 alin.2 din

C.mun.deși acest text de lege nu cuprinde dispoziții referitoare la termenul în

care se poate formula contestația împotriva deciziei de desfacere a

contractului de muncă, precum și la data de la care acesta începe să curgă.

Cu

privire la data de la care începe să curgă termenul pentru sesizarea organului

de jurisdicție a muncii, art.176 alin.1 din C.mun.făcea distincție, după cum

legea prevedea sau nu necesitatea comunicării actului, iar în cazul dispoziției

de  desfacere a contractului de muncă, termenul începea să curgă de la momentul

comunicării, deoarece norma juridică prevăzută de art.134 alin.2 din C.mun.avea

caracter imperativ.

Art.176

alin.1 C.mun.a fost, însă, abrogat expres prin art.91 din Legea nr.168/1999

privind soluționarea conflictelor de muncă, iar acest act normativ, care a

intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2000, păstrează termenul de 30 de zile

pentru formularea contestației, dar are dispoziții diferite în ceea ce privește

data de la care începe să curgă acest termen. În acest sens sunt invocate în

recursul în anulare prevederile art.73 lit.a din Legea nr.168/1999 potrivit cu

care măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a

contractului de muncă, pot fi contestate în termen de 30 de zile de la data la

care cei interesați au luat cunoștință de măsura dispusă.

Se

apreciază că în speță există conflict de legi  în timp referitor la data de la

care a început să curgă termenul pentru contestarea dispoziției de desfacere a

contractului de muncă al contestatoarei, întrucât la data emiterii acesteia (22

februarie 1999) era în vigoare art.176 din C.mun., iar contestația s-a formulat

la 10 octombrie 2000, după intrarea în vigoare a Legii nr.168/1999.

Întrucât

contestatoarea nu a depus la dosarul cauzei acte care să ateste comunicarea de

către pârâtă a dispozițiilor de desfacere a contractului de muncă, în motivarea

recursului în anulare se susține că termenul de 30 de zile, pentru sesizarea

organelor de jurisdicție a muncii, a început să curgă de la  1 ianuarie 2000,

data intrării în vigoare a Legii nr.169/1999, fiind supus dispozițiilor acestui

act normativ, în puterea efectului său îmediat, astfel că acest conflict de

legi în timp se rezolvă conform principiului aplicării imediate  a legii noi,

care guvernează acțiunea în timp a legii civile, fiind exclusă supraviețuirea

legii vechi.

Întrucât

în cauză există o situație juridică obiectivă, legea nouă se aplică imediat,

înlăturând posibilitatea supraviețuirii legii vechi, întrucât supraviețuirea

acesteia poate interveni numai atunci când nu ar conduce la amânarea aplicării

unor norme de ordine publică, de interes general, cuprinse în noua lege. În

speță, efectele ei sunt supuse dispozițiilor noii legi, de la data intrării ei

în vigoare, fără ca prin aceasta, noua lege să retroactiveze. Astfel, art.176

din C.mun.a fost abrogat expres prin  art.91 din Legea nr.168/1999 privind soluționarea

conflictelor de  muncă, iar art.73 lit.a din același act normativ, conține o

normă imperativă.

Se

arată în recursul  în anulare că deși contestația a fost formulată după

aproximativ doi ani de la data emiterii dispoziției de concediere, din actele

dosarului rezultă cu certitudine că fosta salariată a cunoscut măsura

desfacerii  contractului de muncă, chiar de la data când a fost emisă

dispoziția. Încasând plățile compensatorii ce i se cuveneau conform

contractului colectiv de muncă, beneficiind de plata ajutorului de șomaj

potrivit dispozițiilor legale și de echivalentul bănesc pentru perioada de

preaviz, s-a apreciat că la momentul intrării în vigoare a Legii nr.168/1999

contestatoarea a avut cunoștință despre măsura dispusă de unitate, astfel

încât, termenul de 30 de zile pentru formularea contestației, a început să

curgă de la 1 ianuarie 2000, data intrării în vigoare a acestui act normativ.

S-a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate și

respingerea contestației ca tardiv formulată.

Recursul

în anulare nu este fondat.

Raporturile

juridice de muncă dintre angajatorul S.C. T. SA Iași și salariata C.E.au

încetat în baza dispoziției nr.1314 din 3 august 1999 emisă în perioada de timp

în care era în vigoare C.mun.(Legea nr.10 din 23 noiembrie 1972).

Potrivit

art.134 din acest act normativ, desfacerea contractului de muncă, în toate

situațiile, se stabilește prin dispoziția scrisă a conducerii unității, cu

arătarea motivelor, a prevederilor legale pe care se întemeiază, a termenelor,

precum și a organelor la care măsura luată se poate ataca.

Dispoziția

de desfacere a contractului de muncă se comunică în scris în termen de 5 zile

de către unitate.  Ea își produce efectele de la data comunicării.

Conform

art.1706 alin.1 din același cod, termenul de sesizare a organelor de

soluționare a litigiilor de muncă este de 30 de zile de la data comunicării, în

cazul în care legea prevede necesitatea unei comunicări iar în celelalte

cazuri, de la data când cel interesat a luat cunoștință de măsura sau

împrejurarea care a determinat litigiul.

Prin

dispoziția potrivit căreia unitatea este obligată să comunice  în scris celui

în cauză desfacerea contractului de muncă, cu arătarea motivelor și precizarea

textelor pe care se întemeiază, s-a urmărit, pe de o parte, ca cel în cauză să

cunoască motivele desfacerii contractului pentru a-și face apărarea

corespunzătoare în cazul în care înțelege să conteste măsura luată, iar pe  de

altă parte, s-a avut în vedere ca motivele arătate să nu poată fi schimbate

ulterior. Comunicarea are deci ca scop, pe lângă posibilitatea ce se dă celui

în cauză de a se apăra în cazul unui asemenea act, crearea unor garanții

împotriva eventualelor abuzuri din partea angajatorilor.

Doctrina

și jurisprudența au fost și sunt  unanime în interpretarea potrivit căreia

cerința comunicării scrise a măsurii de concediere nu poate fi înlocuită prin

alte mijloace sau dovedită cu alte probe din care, eventual, s-ar deduce că

persoana interesată a aflat în alt mod de existența dispoziției de desfacere a

contractului. Așa fiind, înștiințarea verbală cu privire la încetarea

raporturilor de muncă sau încasarea de către salariat a unor drepturi bănești

plătite de angajator nu echivalează cu o comunicare în sensul legii și nu declanșează

curgerea termenului de sesizare a organelor de soluționare a  litigiilor de

muncă.

Este

necontestat în cauză că dispoziția de concediere nu a  fost comunicată

salariatei în  condițiile prescrise de textele citate, iar sesizarea organului

de jurisdicție a muncii a avut loc la data de 10 octombrie 2000, când era în

vigoare Legea nr.168 din 12 noiembrie 1999 (potrivit art.90, Legea nr.168/1999

a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2000).

Recursul

în anulare este structurat pe ideea conform căreia, în speță, există conflict

de legi în timp având în vedere că dispoziția de concediere a fost emisă la

data când erau în vigoare prevederile art.176 C.mun., iar contestația a fost

formulată când intrase deja în vigoare Legea nr.168/1999, care, prin art.91, a

abrogat expres dispozițiile art.176 din C.mun.și că acest conflict nu poate fi

rezolvat decât prin consacrarea principiului aplicării imediate a legii noi,

fiind exclusă supraviețuirea  legii vechi (a C.mun.).

Soluția

cerută în recursul în anulare nu poate fi primită pentru că în speța dedusă

judecății nu există conflict de legi în timp. Astfel, prin art.91 din Legea

nr.168/1999 au fost abrogate numai art.174-179 din C.mun.(aprobat prin Legea

nr.10/1972), nu și prevederile art.134 din același cod, care, imperativ, au

continuat să reglementeze situațiile privind desfacerea contractelor de muncă

prin dispoziție scrisă a conducerii unității, dispoziție care trebuie să

cuprindă temeiurile de fapt și de drept ale măsurii și care se comunică

salariatului și că de la data comunicării, măsura de concidiere își produce

efectele.

Dispozițiile

art.73 lit.a din Legea nr.168/1999 potrivit cu care măsurile unilaterale de

încetare a contractului de muncă „pot fi contestate în termen de 30 de zile de

la data la care cel interesat a luat cunoștință de măsura dispusă” trebuie

interpretate în strînsă legătură cu prevederile art.134 C.mun., neabrogate la

data introducerii contestației, în sensul că „luarea la cunoștință a măsurii

dispuse” nu poate avea loc în  mod legal decât urmare a comunicării măsurii

către cel  îndreptățit să o conteste la organele de jurisdicție a muncii.

Dacă

legiuitorul ar fi dorit să suprime instituția juridică a comunicării

dispoziției de concediere ar fi făcut-o în mod expres și cum nu a dorit

înlăturarea instituției, textul art.134 C.mun.trebuie să-și găsească

aplicabilitatea firească în sensul că de îndeplinirea comunicării sunt legate

atât efectele măsurii care se produc numai de la acea dată, cât și

posibilitatea de a lua la cunoștință și a contesta măsura unilaterală a

unității.

Cum

în cauză unitatea pârâtă nu a comunicat contestatoarei decizia de desfacere a

contractului de muncă, contestația din 4 decembrie 2000 se constată a fi făcută

în termen și deoarece recursul în anulare a vizat numai aspectul discutat, el

se privește ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul general  al Parchetului

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr.1875 din 7

septembrie 2001 a Tribunalului Iași și sentinței civile nr.458 din 17 ianuarie

2001 a Judecătoriei Iași.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 26 februarie 2003.