ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 746/2003

S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr.1875 din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iași și sentinței civile nr.458 din 17 ianuarie 2001 a Judecătoriei Iași. La apelul nominal se prezintă consilier juridic P.T.pentru intimata S.C. „T.” S.A. Iași, lipsind intimata-contestatoare C.E. Procedura completă. Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de admitere a recursului în anulare, casarea hotărârilror pronunțate în cauză și pe fond respingerea contstației ca tardiv formulată. Consilier juridic P.T.solicită admiterea recursului în anulare astfel cum a fost formulat. C U R T E A Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 4.XII.2000 C.E.

a contestat decizia nr.1314/3.08.1999 emisă de S.C. T. S.A., prin care i s-a desfăcut contractul de muncă în temeiul art.130 lit.a susținând în esență că au fost încălcate dispozițiile art.5 din O.G. nr.48/1997 și respectiv art.130 și 134 din C.mun.ca și prevederile contractului colectiv de muncă întrucât nu s-a respectat procedura specială menită să asigure o reală protecție socială atunci când au loc disponibilizări de personal. Prin întâmpinare S.C. T. S.A. a invocat excepția tardivității contestației și respectiv aceea a neconstituționalității dispozițiilor art.134 alin.2 din C.mun., iar pe fond a solicitat respingerea contestației cu motivarea că măsura desfacerii contractului de muncă a contestatoarei avea la bază hotărârea nr.119/10.IX.1998 a Adunării generale a acționarilor și era legală.

Judecătoria Iași, prin sentința civilă nr.458/17.01.2001 a înlăturat excepția de neconstituționalitate invocată de intimată ca și pe aceea a tardivității introducerii contestației. Aceeași instanță, a admis contestația formulată de C.E. și a anulat dispoziția nr.1314/3.08.1999 emisă de S.C. T. S.A., care a fost obligată s-o reintegreze pe contestatoare pe postul și în funcția deținută anterior desfacerii contractului ei de muncă. Tribunalul Iași, prin decizia civilă nr.1875/7.09.2001 a respins recursul declarat de S.C. T. S.A. împotriva sentinței civile nr.458/17.01.2001 a Judecătoriei Iași pe care a menținut-o. Tribunalul a reținut că prin decizia nr.205/26.06.2001 Curtea Constituțională se pronunțase în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate a art.134 alin.2 din C.mun., potrivit căruia decizia de desfacere a contractului de muncă se comunică în scris, în termen de 5 zile, de către unitate și își are efectele de la data comunicării.

Prin urmare, instanța a conchis că cerința comunicării scrise a deciziei în discuție nu poate fi înlocuită cu alte probe din care eventual s-ar putea deduce că persoana vizată ar fi luat cunoștință de măsura desfacerii contractului său de muncă. Astfel fiind, înștiințarea pe alte căi cu privire la încetarea raporturilor de muncă (înmînarea contractului de muncă, acordarea plăților compensatorii etc.) nu echivalează cu o comunicare în sensul legii și din această perspectivă nu declanșează termenul de sesizare al instanței. În contra acestei hotătrâri, în temeiul art.330 pct.2 din C.proc.civ. a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție pe motiv că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei, pe fond.

În motivarea recursului în anulare s-a arătat că instanțele s-au pronunțat asupra excepției de tardivitate numai în raport cu art.134 alin.2 din C.mun.deși acest text de lege nu cuprinde dispoziții referitoare la termenul în care se poate formula contestația împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă, precum și la data de la care acesta începe să curgă. Cu privire la data de la care începe să curgă termenul pentru sesizarea organului de jurisdicție a muncii, art.176 alin.1 din C.mun.făcea distincție, după cum legea prevedea sau nu necesitatea comunicării actului, iar în cazul dispoziției de desfacere a contractului de muncă, termenul începea să curgă de la momentul comunicării, deoarece norma juridică prevăzută de art.134 alin.2 din C.mun.avea caracter imperativ.

Art.176 alin.1 C.mun.a fost, însă, abrogat expres prin art.91 din Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, iar acest act normativ, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2000, păstrează termenul de 30 de zile pentru formularea contestației, dar are dispoziții diferite în ceea ce privește data de la care începe să curgă acest termen. În acest sens sunt invocate în recursul în anulare prevederile art.73 lit.a din Legea nr.168/1999 potrivit cu care măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului de muncă, pot fi contestate în termen de 30 de zile de la data la care cei interesați au luat cunoștință de măsura dispusă.

Se apreciază că în speță există conflict de legi în timp referitor la data de la care a început să curgă termenul pentru contestarea dispoziției de desfacere a contractului de muncă al contestatoarei, întrucât la data emiterii acesteia (22 februarie 1999) era în vigoare art.176 din C.mun., iar contestația s-a formulat la 10 octombrie 2000, după intrarea în vigoare a Legii nr.168/1999.

Întrucât contestatoarea nu a depus la dosarul cauzei acte care să ateste comunicarea de către pârâtă a dispozițiilor de desfacere a contractului de muncă, în motivarea recursului în anulare se susține că termenul de 30 de zile, pentru sesizarea organelor de jurisdicție a muncii, a început să curgă de la 1 ianuarie 2000, data intrării în vigoare a Legii nr.169/1999, fiind supus dispozițiilor acestui act normativ, în puterea efectului său îmediat, astfel că acest conflict de legi în timp se rezolvă conform principiului aplicării imediate a legii noi, care guvernează acțiunea în timp a legii civile, fiind exclusă supraviețuirea legii vechi. Întrucât în cauză există o situație juridică obiectivă, legea nouă se aplică imediat, înlăturând posibilitatea supraviețuirii legii vechi, întrucât supraviețuirea acesteia poate interveni numai atunci când nu ar conduce la amânarea aplicării unor norme de ordine publică, de interes general, cuprinse în noua lege.

În speță, efectele ei sunt supuse dispozițiilor noii legi, de la data intrării ei în vigoare, fără ca prin aceasta, noua lege să retroactiveze. Astfel, art.176 din C.mun.a fost abrogat expres prin art.91 din Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, iar art.73 lit.a din același act normativ, conține o normă imperativă. Se arată în recursul în anulare că deși contestația a fost formulată după aproximativ doi ani de la data emiterii dispoziției de concediere, din actele dosarului rezultă cu certitudine că fosta salariată a cunoscut măsura desfacerii contractului de muncă, chiar de la data când a fost emisă dispoziția.

Încasând plățile compensatorii ce i se cuveneau conform contractului colectiv de muncă, beneficiind de plata ajutorului de șomaj potrivit dispozițiilor legale și de echivalentul bănesc pentru perioada de preaviz, s-a apreciat că la momentul intrării în vigoare a Legii nr.168/1999 contestatoarea a avut cunoștință despre măsura dispusă de unitate, astfel încât, termenul de 30 de zile pentru formularea contestației, a început să curgă de la 1 ianuarie 2000, data intrării în vigoare a acestui act normativ. S-a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate și respingerea contestației ca tardiv formulată. Recursul în anulare nu este fondat. Raporturile juridice de muncă dintre angajatorul S.C.

T. SA Iași și salariata C.E.au încetat în baza dispoziției nr.1314 din 3 august 1999 emisă în perioada de timp în care era în vigoare C.mun.(Legea nr.10 din 23 noiembrie 1972). Potrivit art.134 din acest act normativ, desfacerea contractului de muncă, în toate situațiile, se stabilește prin dispoziția scrisă a conducerii unității, cu arătarea motivelor, a prevederilor legale pe care se întemeiază, a termenelor, precum și a organelor la care măsura luată se poate ataca. Dispoziția de desfacere a contractului de muncă se comunică în scris în termen de 5 zile de către unitate. Ea își produce efectele de la data comunicării. Conform art.1706 alin.1 din același cod, termenul de sesizare a organelor de soluționare a litigiilor de muncă este de 30 de zile de la data comunicării, în cazul în care legea prevede necesitatea unei comunicări iar în celelalte cazuri, de la data când cel interesat a luat cunoștință de măsura sau împrejurarea care a determinat litigiul.

Prin dispoziția potrivit căreia unitatea este obligată să comunice în scris celui în cauză desfacerea contractului de muncă, cu arătarea motivelor și precizarea textelor pe care se întemeiază, s-a urmărit, pe de o parte, ca cel în cauză să cunoască motivele desfacerii contractului pentru a-și face apărarea corespunzătoare în cazul în care înțelege să conteste măsura luată, iar pe de altă parte, s-a avut în vedere ca motivele arătate să nu poată fi schimbate ulterior. Comunicarea are deci ca scop, pe lângă posibilitatea ce se dă celui în cauză de a se apăra în cazul unui asemenea act, crearea unor garanții împotriva eventualelor abuzuri din partea angajatorilor.

Doctrina și jurisprudența au fost și sunt unanime în interpretarea potrivit căreia cerința comunicării scrise a măsurii de concediere nu poate fi înlocuită prin alte mijloace sau dovedită cu alte probe din care, eventual, s-ar deduce că persoana interesată a aflat în alt mod de existența dispoziției de desfacere a contractului. Așa fiind, înștiințarea verbală cu privire la încetarea raporturilor de muncă sau încasarea de către salariat a unor drepturi bănești plătite de angajator nu echivalează cu o comunicare în sensul legii și nu declanșează curgerea termenului de sesizare a organelor de soluționare a litigiilor de muncă.

Este necontestat în cauză că dispoziția de concediere nu a fost comunicată salariatei în condițiile prescrise de textele citate, iar sesizarea organului de jurisdicție a muncii a avut loc la data de 10 octombrie 2000, când era în vigoare Legea nr.168 din 12 noiembrie 1999 (potrivit art.90, Legea nr.168/1999 a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2000). Recursul în anulare este structurat pe ideea conform căreia, în speță, există conflict de legi în timp având în vedere că dispoziția de concediere a fost emisă la data când erau în vigoare prevederile art.176 C.mun., iar contestația a fost formulată când intrase deja în vigoare Legea nr.168/1999, care, prin art.91, a abrogat expres dispozițiile art.176 din C.mun.și că acest conflict nu poate fi rezolvat decât prin consacrarea principiului aplicării imediate a legii noi, fiind exclusă supraviețuirea legii vechi (a C.mun.).

Soluția cerută în recursul în anulare nu poate fi primită pentru că în speța dedusă judecății nu există conflict de legi în timp. Astfel, prin art.91 din Legea nr.168/1999 au fost abrogate numai art.174-179 din C.mun.(aprobat prin Legea nr.10/1972), nu și prevederile art.134 din același cod, care, imperativ, au continuat să reglementeze situațiile privind desfacerea contractelor de muncă prin dispoziție scrisă a conducerii unității, dispoziție care trebuie să cuprindă temeiurile de fapt și de drept ale măsurii și care se comunică salariatului și că de la data comunicării, măsura de concidiere își produce efectele.

Dispozițiile art.73 lit.a din Legea nr.168/1999 potrivit cu care măsurile unilaterale de încetare a contractului de muncă „pot fi contestate în termen de 30 de zile de la data la care cel interesat a luat cunoștință de măsura dispusă” trebuie interpretate în strînsă legătură cu prevederile art.134 C.mun., neabrogate la data introducerii contestației, în sensul că „luarea la cunoștință a măsurii dispuse” nu poate avea loc în mod legal decât urmare a comunicării măsurii către cel îndreptățit să o conteste la organele de jurisdicție a muncii.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să suprime instituția juridică a comunicării dispoziției de concediere ar fi făcut-o în mod expres și cum nu a dorit înlăturarea instituției, textul art.134 C.mun.trebuie să-și găsească aplicabilitatea firească în sensul că de îndeplinirea comunicării sunt legate atât efectele măsurii care se produc numai de la acea dată, cât și posibilitatea de a lua la cunoștință și a contesta măsura unilaterală a unității. Cum în cauză unitatea pârâtă nu a comunicat contestatoarei decizia de desfacere a contractului de muncă, contestația din 4 decembrie 2000 se constată a fi făcută în termen și deoarece recursul în anulare a vizat numai aspectul discutat, el se privește ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr.1875 din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iași și sentinței civile nr.458 din 17 ianuarie 2001 a Judecătoriei Iași. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2003.