ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 671/2003

S-a luat în examinare recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva sentinței civile nr.17449 din 5 decembrie 2000 a Judecătoriei Iași,

precum și împotriva deciziei civile nr.1871 din 7 septembrie 2001 a

Tribunalului Iași.

La apelul nominal s-a

prezentat intimata S.C.”T.”Iași, prin consilier juridic P.T., lipsind

intimata-contestatoare C.M..

Procedura completă.

Neexistând cereri

prealabile, instanța constată că pricina este în stare de judecată.

Reprezentanta Ministerului

Public susține recursul în anulare în sensul motivelor scrise din dosar.

Consilier juridic P.T.,

pentru intimata-pârâtă S.C.”T.”Iași, solicită admiterea recursului în anulare,

casarea hotărârilor atacate și, pe fond, respingerea contestației ca tardiv

formulată.

C U R T E A

Asupra recursului în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la

data de 10 octombrie 2000, contestatoarea C.M. a chemat în judecată S.C.”T.”

S.A. Iași, solicitând ca, prin hotărârea ce se va da, să se dispună anularea

deciziei nr.766 din 11 iunie 1999, prin care i s-a desfăcut contractul de muncă

în baza art.130 lit.a din C.mun.și restabilirea situației anterioare, în sensul

reintegrării sale în postul deținut anterior.

În motivarea contestației,

s-a arătat că decizia nu a fost comunicată conform art.134 din C.mun., nu s-au

respectat dispozițiile O.G. nr.48/1997, prevederile contractului colectiv de

muncă și ale Hotărârii Guvernului nr.9/1997.

Prin întâmpinare, intimata

S.C.”T.”S.A. Iași a invocat excepția tardivității introducerii contestației.

Judecătoria Iași, prin

sentința civilă nr.17449 din 5 decembrie 2000, a respins excepția tardivității

introducerii contestației formulată de intimată și, pe fond, a admis

contestația, a anulat decizia                   nr.766/11 iunie 1999 emisă de intimată

și a dispus reîncadrarea contestatoarei pe postul și în funcția deținută

anterior desfacerii contractului de muncă.

Pentru a hotărî astfel,

judecătoria a reținut următoarele:

- Intimata nu a comunicat

decizia prin care s-a dispus desfacerea contractului de muncă, iar primirea de

către contestatoare a carnetului de muncă, a plăților compensatorii, a

ajutorului de șomaj, a indemnizației de sprijin, nu sunt elemente de natură să

suplinească obligativitatea comunicării prevăzută de art.134 alin.2 din C.mun..

- Față de caracterul

imperativ al acestei norme legale, comunicarea făcută, fără confirmarea scrisă

a contestatoarei, nu are semnificația juridică a unei comunicări în scris și,

ca atare, contestația se consideră a fi introdusă în termen.

- S-au încălcat

dispozițiile O.U.G. nr.9/1997 potrivit cărora, în situația desfacerii colective

a contractelor de muncă, în temeiul art.130 lit.a din C.mun., trebuie să existe

programe de restructurare, privatizare sau lichidare, iar măsura nu poate fi

luată decât după 60 zile de la data aprobării acestora de către Adunarea

Generală a Asociaților.

- Firma cehă „Z.V.” S.A. a

devenit acționar majoritar la S.C. “T.”S.A. Iași, obligându-se să respecte

contractul colectiv de muncă, precum și drepturile salariaților, prevăzute în

contractele individuale de muncă, obligație ce nu a fost îndeplinită, întrucât,

prin decizia nr.9 din 7 ianuarie 1999 a consiliului de administrație, intimata

a trecut la concedierea unui număr de 1278 angajați, fără a exista un program

de restructurare și o nouă organigramă, aprobate, prin hotărâre, de către

Adunarea Generală a Acționarilor.

În recurs, S.C. „T.” S.A.

Iași a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.134 alin.2

din C.mun.

Tribunalul Iași prin

încheierea de ședință din 23 februarie 2001, a suspendat judecata și a înaintat

dosarul Curții Constituționale, care, prin decizia nr.205/26 iunie 2001 a

respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.134 alin.2 din

C.mun., ca inadmisibilă.

Tribunalul Iași, prin

decizia civilă nr.1871 din 7 septembrie 2001, a respins recursul declarat de

S.C.”T.”S.A. Iași împotriva sentinței civile nr.17449 din 5 decembrie 2000 a

Judecătoriei Iași.

Împotriva acestor hotărâri,

în temeiul prevederilor art.330 pct.2 C. proc.civ., Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în

anulare, criticându-le ca fiind greșite, întrucât au fost pronunțate cu

încălcarea esențială a legii.

Se susține, în dezvoltarea

motivelor recursului în anulare, că, față de dispozițiile legale care

reglementează materia conflictelor de muncă, respectiv Legea nr.168/1999 și în

raport de probatoriul administrat în cauză, soluționarea excepției privind

tardivitatea formulării contestației, prin respingerea ei, este greșită.

Astfel, instanțele s-au

pronunțat numai în raport cu art.134 alin.2 C.mun., care nu cuprinde dispoziții

referitoare la termenul în care poate fi formulată contestația și data de la

care acesta începe să curgă, dispozițiile sale constituind numai o garanție

impusă de lege pentru ocrotirea salariaților.

Termenul de introducere a

contestației și data de la care se declanșa curgearea acestuia erau prevăzute

în art.176(1) din C.mun., în vigoare la data desfacerii contractului de muncă.

Acest text a fost, însă,

abrogat expres prin art.91 din Legea nr.168/1999, intrată în vigoare la 1

ianuarie 2000, care are dispoziții diferite în ceea ce privește data de la care

începe să curgă termenul de  30 zile, cuprinse în art.73 lit.a, potrivit căruia

o astfel de măsură poate fi contestată în termen de 30 zile de la data la care

cei interesați au luat cunoștință de măsura dispusă.

Conform principiului

aplicării imediate a legii noi, - art. 73, lit.a din Legea nr.168/1999 incident

în speță - termenul a început să curgă de la data de 1 ianuarie 2000 –

curgerea lui fiind condiționată numai de momentul cunoașterii de către

contestatoare a măsurii dispuse de unitate.

În speță, contestația a

fost formulată după aproximativ un an și jumătate de la data emiterii deciziei

nr.766 din 11 iunie 1999, din cuprinsul acesteia rezultând cu certitudine că

fosta salariată a luat cunoștință de măsura concedierii chiar la data când a

fost emisă dispoziția, astfel că demersul făcut trebuia să fie înregistrat în

termen de 30 zile de la data de 1 ianuarie 2000.

Recursul în anulare este

fondat.

Societatea intimată S.C.

„T.” S.A. Iași, a intrat, începând cu perioada decembrie 1998-ianuarie 1999,

într-un program de reorganizare și restructurare, consecutiv privatizării prin

vânzarea de către stat a pachetului majoritar de acțiuni. Printre altele, s-a

luat hotărârea disponibilizării eșalonate a unui mare număr de salariați,

măsură cu impact local și național de notorietate.

O.U.G. nr.9/1997, care a

reglementat măsura concedierii colective, și-a propus și protecția salariaților

ale căror contracte de muncă se desfac urmare aplicării unor programe de

restructurare, privatizare și lichidare. Astfel, potrivit ordonanței

menționate, protecția se realizează fie prin măsuri active (programe de

reconversie profesională), fie prin plăți compensatorii. Printre alte condiții

de acordare a plăților compensatorii, O.U.G. nr.9/1997 (invocată de C.M. în

motivarea contestației) a prevăzut cerința ca persoanei respective să i se fi

desfăcut contractul de muncă în temeiul art.130 alin.1 lit.a din C.mun..

Potrivit art.19 alin.2 din acest act normativ, dreptul la plata compensatorie

se naște la data desfacerii contractului de muncă. Deși O.U.G. nr.9/1997 a fost

abrogată prin O.U.G. NR.98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale

căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor

colective, dispozițiile enunțate privind data de când se naște dreptul la plăți

compensatorii au fost reluate în aceeași formă.

În speță, petenta, prin

cerere olografă, datată 29.01.1999 (fila 2 din dosarul de fond), a solicitat

acordarea plăților compensatorii, arătând că are cunoștință de măsura dispusă -

desfacerea contractului de muncă în temeiul art.130 alin.1 lit.a C.mun.începând

cu data de 11 iunie 1999. Tot atunci, s-a emis și Dispoziția nr.766, de

desfacere a contractului de muncă, în care se specifică faptul că, la aceeași

dată, a expirat preavizul de 30 zile la care persoana vizată are dreptul

potrivit art.131 alin.1 din C.mun.

Este de necontestat că

petenta a încasat plățile compensatorii, a beneficiat de plata ajutorului de

șomaj potrivit dispozițiilor Legii nr.65/1997, de echivalentul bănesc pentru

perioada de preaviz, că a primit carnetul de muncă de la unitate la data

disponibilizării și nu s-a mai prezentat la unitate.

După aproape un an și

jumătate, la 10 octombrie 2000, petenta a formulat contestație împotriva

deciziei de desfacere a contractului de muncă.

Așa cum se arată în

recursul în anulare, contestația a fost, însă, tardiv introdusă.

Potrivit art.134 alin.2

teza finală din C.mun., dispoziția de desfacere a contractului de muncă își

produce efectele de la data comunicării, iar conform art.176 alin.1 din același

cod (în vigoare până la 1 ianuarie 2000, când a fost abrogat prin Legea

nr.168/1999), termenul de sesizare a organelor de soluționare a litigiilor de

muncă este de 30 de zile de la data comunicării, în cazul în care legea prevede

necesitatea unei comunicări.

Rațiunea pentru care

legiuitorul a prevăzut necesitatea comunicării a fost aceea ca angajatul să

cunoască motivele de fapt și de drept ale acestei măsuri extreme -   încetarea

raporturilor de muncă - pentru a-și putea motiva eventuala contestație.

La 2 noiembrie 1999 s-a

publicat Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă. Potrivit

art.73 lit.a din această lege, măsurile unilaterale de (...) încetare a

contractului de muncă (...) pot fi contestate în termen de 30 de zile de la

data la care cel interesat a luat cunoștință de măsura dispusă. Cu aceeași

ocazie, a fost abrogat art.176 din C.mun. Se observă astfel o schimbare a

concepției legiuitorului la acea dată, momentul obiectiv al comunicării

deciziei fiind înlocuit cu un  moment subiectiv, acela al cunoașterii efective,

de către cel interesat, a măsurii ce afectează raporturile de muncă.

În speță, petenta a

cunoscut încă din 29 ianuarie 1999, prin cererea depusă la unitate (fila 2

dosar fond), că urmează să i se desfacă contractul de muncă în temeiul art.130

alin.1 lit.a din C.mun., ca urmare a măsurilor de restructurare enunțate, ce

implicau concedierea colectivă. Cunoașterea motivului ca și a măsurii

desfacerii contractului său individual de muncă este probată, așadar,

indubitabil, de petiția scrisă personal de contestatoare la data de  29 ianuarie

1999.

Dacă s-ar accepta ideea că,

necomunicându-se, formal, de către unitate, dispoziția întocmită la 11 iunie

1999, contractul de muncă a subzistat, ar însemna a nu se da nici o eficiență

acceptării petentei, exprimată neechivoc în condițiile de mai sus, în sensul de

a i se desface contractul și a încasa plățile compensatorii. Chiar doctrina și

jurisprudența din perioada aplicării C.mun. – începând cu anul 1970, când

acesta a fost adoptat -,   au admis că trimiterea unei adrese care să cuprindă toate

elementele prevăzute de art.134 (indicarea motivelor, etc.) valorează o

comunicare. Or, în speță, se poate afirma, pe baza probelor administrate, că

petentei i-au fost cunoscute motivele desfacerii contractului de muncă din 29

ianuarie 1999, de când avea la dispoziție 30 de zile pentru a contesta măsura.

Într-o interpretare

extensivă, adoptată și prin recursul în anulare, se poate admite chiar și că,

începând cu data de 1 ianuarie 2000 (data intrării în vigoare a Legii

nr.168/1999) petenta ar mai fi avut la dispoziție un termen de 30 zile pentru

formularea și depunerea contestației.

Și în     această

variantă    de interpretare,   sesizarea instanței   la  10 octombrie 2000

apare evident tardivă.

Prin urmare, excepția

invocată de unitate s-a dovedit a fi întemeiată.

În consecință, recursul în

anulare declarat în cauză fiind întemeiat, urmează a fi admis, modificându-se

hotărârile atacate, în sensul respingerii contestației ca tardiv formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul  în anulare declarat de Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Modifică decizia civilă

nr.1871 din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iași în sensul că admite recursul

pârâtei S.C.”T.”Iași împotriva sentinței civile nr.17449 din 5 decembrie 2000 a

Judecătoriei Iași, pe care o schimbă și respinge, ca tardivă, contestația

formulată de C.M. împotriva deciziei nr.766 din 11 iunie 1999 emisă de pârâtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2003.