ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 669/2003

S-a luat în examinare recursul în

anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție împotriva sentinței civile nr.460 din 17 ianuarie 2001 a

Judecătoriei Iași, precum și împotriva deciziei civile nr.1874 din 7 septembrie

2001 a Tribunalului Iași.

La apelul nominal s-a

prezentat intimata S.C.” T.”Iași, prin consilier juridic P.T., lipsind

intimatul-contestator V.G..

Procedura completă.

Neexistând cereri

prealabile, instanța constată că pricina este în stare de judecată.

Reprezentanta Ministerului

Public susține recursul în anulare în sensul motivelor scrise din dosar.

Consilier juridic P.T.,

pentru intimata-pârâtă S.C.” T.”Iași, solicită admiterea recursului în anulare,

casarea hotărârilor atacate și, pe fond, respingerea contestației ca tardiv

formulată.

C U R T E A

Asupra recursului în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la

data de 20 decembrie 2000, contestatorul V.G. a chemat în judecată S.C.”T.”

S.A. Iași, solicitând ca prin hotărârea ce se va da, să se dispună anularea

deciziei nr.418 din 10 martie 1999, prin care i s-a desfăcut contractul de

muncă în baza art.130 lit.a din C.mun.și restabilirea situației anterioare, în

sensul reintegrării sale în postul deținut anterior.

În motivarea contestației

s-a arătat că decizia nu a fost comunicată conform art.134 din C.mun., nu s-au

respectat dispozițiile O.G. nr.48/1997, prevederile contractului colectiv de

muncă și ale Hotărârii Guvernului nr.9/1997.

Prin întâmpinare, intimata

S.C.”T.” S.A. Iași a invocat excepția tardivității introducerii contestației.

Judecătoria Iași, prin

sentința civilă nr.460 din 17 ianuarie 2001, a înlăturat excepția de

neconstituționalitate invocată de intimată cu privire la prevederile art.134

alin.2 C.mun., a respins excepția tardivității introducerii contestației

formulată de intimată, a admis contestația, a anulat dispoziția

nr.418/10.03.1999 emisă de intimată și a dispus reîncadrarea contestatoarei pe

postul și în funcția deținută anterior desfacerii contractului de muncă.

S-a reținut pentru aceasta

că:

Intimata nu a comunicat

decizia prin care s-a dispus desfacerea contractului de muncă, iar primirea de

către contestator a carnetului de muncă, a plăților compensatorii, a ajutorului

de șomaj, a indemnizației de sprijin, nu sunt elemente de natură să suplinească

obligativitatea comunicării prevăzută de art.134 alin.2 din C.mun.

Față de caracterul

imperativ al acestei norme legale, comunicarea făcută, fără confirmarea scrisă

a contestatorului nu are semnificația juridică a unei comunicări în scris și ca

atare, contestația se consideră a fi introdusă în termen.

S-au încălcat dispozițiile

O.U.G. nr.9/1997 potrivit cărora, în situația desfacerii colective a

contractelor de muncă, în temeiul art.130 lit.a din C.mun.trebuie să existe

programe de restructurare, privatizare sau lichidare, iar măsura nu poate fi

luată decât după 60 zile de la data aprobării acestora de către Adunarea

Generală a Asociaților.

Firma cehă „Z.V.” S.A. a

devenit acționar majoritar la S.C.”T.” S.A. Iași, obligându-se să respecte

contractul colectiv de muncă, precum și drepturile salariaților, prevăzute în

contractele individuale de muncă, obligație ce nu a fost îndeplinită, întrucât,

prin decizia nr.9 din 7 ianuarie 1999 a consiliului de administrație, intimata

a trecut la concedierea unui număr de 1278 angajați, fără a exista un program

de restructurare și o nouă organigramă, aprobate prin hotărâre de către

Adunarea Generală a Acționarilor.

În recurs, S.C. „T.” S.A.

Iași, a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.134

alin.2 din C.mun..

Tribunalul Iași prin

încheierea de ședință din 30 martie 2001, a suspendat judecata și a înaintat

dosarul Curții Constituționale, care, prin decizia nr.205/26 iunie 2001 a

respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.134 alin.2 din

C.mun., ca inadmisibilă.

Tribunalul Iași, prin

decizia civilă nr.1874 din 7 septembrie 2001, a respins recursul declarat de

S.C.”T.” S.A. Iași împotriva sentinței civile nr.460 din 17 ianuarie 2001 a

Judecătoriei Iași.

Împotriva acestor hotărâri

și în temeiul prevederilor art.330 pct.2 C. proc. civ. Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a declarat recurs în

anulare, considerând că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii,

ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei, pe fond.

Se susține în dezvoltarea

motivelor recursului în anulare, că, față de dispozițiile legale care

reglementează materia conflictelor de muncă, respectiv Legea nr.168/1999 și în

raport de probatoriul administrat în cauză, soluționarea excepției privind

tardivitatea formulării contestației, prin respingerea ei, este greșită.

Astfel, instanțele s-au

pronunțat, numai în raport cu art.134 alin.2 C.mun., care nu cuprinde

dispoziții referitoare la termenul în care poate fi formulată contestația și

data de la care acesta începe să curgă, dispozițiile sale constituind numai o

garanție impusă de lege pentru ocrotirea salariaților.

În ce privește termenul de

introducere a contestației și data de la care se declanșa curgearea acestuia,

erau prevăzute în art.176(1) din C.mun., în vigoare la data desfacerii

contractului de muncă.

Acest text a fost, însă,

abrogat expres prin art.91 din Legea nr.168/1999 intrată în vigoare la 1

ianuarie 2000, care are dispoziții diferite în ceea ce privește data de la care

începe să curgă termenul de 30 zile, art.73 lit.a prevăzând că o astfel de

măsură poate fi contestată în termen de 30 zile de la data la care cei

interesați au luat cunoștință de măsura dispusă.

Conform principiului

aplicării imediate a legii noi, în speță, termenul a început să curgă de la

data de 1 ianuarie 2000, incidente fiind dispozițiile art.73 lit.a din Legea

nr.168/1999, curgerea lui fiind condiționată numai de momentul cunoașterii de

către contestator a măsurii dispuse de unitate.

În speță, contestația a

fost formulată după aproximativ doi ani de la data emiterii deciziei

nr.418/10.03.1999, rezultând cu certitudine că fostul salariat a cunoscut

despre măsura concedierii, chiar de la data când a fost emisă dispoziția,

situație în care contestația trebuia formulată în termen de 30 zile de la data

de 1 ianuarie 2000.

Recursul în anulare este

fondat.

Societatea intimată S.C.

„T.” S.A. Iași, a intrat, începând cu perioada decembrie 1998-ianuarie 1999,

într-un program de reorganizare și restructurare, consecutiv privatizării prin

vânzarea de către stat a pachetului majoritar de acțiuni. Printre altele, s-a

luat hotărârea disponibilizării eșalonate a unui mare număr de salariați,

măsură cu impact local și național de notorietate.

Reglementată prin O.U.G.

nr.9/1997 măsura concedierii colective și-a propus și protecția salariaților

ale căror contracte de muncă se desfac urmare aplicării unor programe de

restructurare, privatizare și lichidare. Astfel, protecția se realizează fie

prin măsuri active (programe de reconversie profesională), fie prin plăți

compensatorii. Printre alte condiții ale acordării plăților compensatorii,

O.U.G. nr.9/1997 (invocată de contestatoare în motivarea acțiunii) a prevăzut

cerința ca persoanei respective să i se fi desfăcut contractul de muncă în

temeiul art.130 alin.1 lit.a din C.mun.. Potrivit art.19 alin.2 din acest act

normativ, dreptul la plata compensatorie se naște la data desfacerii

contractului de muncă. Deși O.U.G. nr.9/1997 a fost abrogată prin O.U.G.

NR.98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte

individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective,

dispozițiile enunțate privind data de când se naște dreptul la plăți

compensatorii au fost reluate în aceeași formă.

În speță, cu adresa

nr.480/26.01.1999 (fila 26 dosar fond) petentului i s-a comunicat că urmează să

fie disponibilizat, cu consecința desfacerii contractului de muncă în temeiul

art.130 alin.1 lit.a din C.mun.și a art.28 lit.a din Contractul colectiv de

muncă, fiind invitat să se prezinte pentru întocmirea formelor de lichidare și

de obținere a drepturilor bănești cuvenite.

Urmare acestui preaviz,

petentul, prin cerere olografă datată 27.01.1999, a solicitat acordarea

plăților compensatorii, arătând că are cunoștință de desfacerea contractului de

muncă în temeiul art.130 alin.1 lit.a C.mun.începând cu data de 01.03.1999. La

10.03.1999, s-a emis și Dispoziția nr.418, prin care s-a luat măsura desfacerii

contractului de muncă, în care se face referire, printre altele, la cererea

petentului înregistrată sub nr.81/27.01.1999 prin care a renunțat la efectuarea

duratei de preaviz, solicitând compensarea bănească.

Este de necontestat că

petentul a încasat plățile compensatorii, a beneficiat de plata ajutorului de

șomaj potrivit dispozițiilor Legii nr.65/1997, de echivalentul bănesc pentru

perioada de preaviz, că a primit carnetul de muncă de la unitate la data

disponibilizării și nu s-a mai prezentat la unitate.

După aproape doi ani de

zile, la 20 decembrie 2000, petentul a formulat contestația împotriva deciziei

de desfacere a contractului de muncă.

Așa cum se arată în

recursul în anulare, contestația a fost, însă, tardiv introdusă.

Potrivit art.134 alin.2

teza finală din C.mun., dispoziția de desfacere a contractului de muncă își

produce efectele de la data comunicării, iar conform art.176 alin.1 din același

cod (în vigoare până la 1 ianuarie 2000, când a fost abrogat prin Legea

nr.168/1999), termenul de sesizare a organelor de soluționare a litigiilor de

muncă este de 30 de zile de la data comunicării, în cazul în care legea prevede

necesitatea unei comunicări.

Rațiunea pentru care

legiuitorul a prevăzut necesitatea comunicării, a fost aceea ca angajatul să

cunoască motivele de fapt și de drept ale acestei măsuri extreme, a încetării

raporturilor de muncă, pentru a-și putea motiva eventuala contestație.

La 2 noiembrie 1999 s-a

publicat Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă. Potrivit

art.73 lit.a din această lege, măsurile unilaterale de (...) încetare a

contractului de muncă (...) pot fi contestate în termen de 30 de zile de la

data la care cel interesat a luat cunoștință de măsura dispusă. Cu aceeași

ocazie a fost abrogat art.176 din C.mun.. Se observă astfel o schimbare a

concepției legiuitorului la acea dată, momentul obiectiv al comunicării

deciziei fiind înlocuit cu un  moment subiectiv, acela al cunoașterii efective

de către cel interesat, a măsurii ce afectează raportrile de muncă.

În speță, petentul a

cunoscut încă din luna ianuarie 1999, prin înștiințarea scrisă ce i-a fost

trimisă, că urmează să i se desfacă contractul de muncă în temeiul art.130

alin.1 lit.a din C.mun., ca urmare a măsurilor de restructurare enunțate, ce

implicau concedierea colectivă. Cunoașterea motivului ca și a măsurii

desfacerii contractului său individual de muncă este probată în plus și

indubitabil, de petiția scrisă personal de contestator la data de  27 ianuarie

1999, ca și de celelalte împrejurări deja amintite.

Dacă s-ar accepta ideea că,

necomunicându-i-se, formal, dispoziția întocmită la 10.03.1999; contractul de

muncă a subzistat, ar însemna a nu se da nici o eficiență acceptării

petentului, exprimată neechivoc în condițiile de mai sus, în sensul desfacerii

contractului și a încasării plăților compensatorii. Chiar doctrina și

jurisprudența contemporane adoptării Codului muncii în anii 70, au admis că

trimiterea unei adrese care să cuprindă toate elementele prevăzute de art.134

(indicarea motivelor, etc.) valorează o comunicare. Or, în speță, se poate

afirma, pe baza probelor administrate, că petentului i-au fost cunoscute

motivele desfacerii contractului de muncă din 26 ianuarie 1999, de când avea la

dispoziție 30 de zile pentru a contesta măsura.

Într-o interpretare

extensivă, adoptată și prin recursul în anulare, se poate admite chiar, și că,

începând cu data de 1 ianuarie 2000 (data intrării în vigoare a Legii

nr.168/1999) petentul ar mai fi avut la dispoziție un termen de 30 zile pentru

formularea și depunerea contestației.

Și în     această

variantă    de interpretare   sesizarea instanței   la  20 decembrie 2000 apare

ca evident, tardivă.

Ca atare, văzând că

această excepție invocată de intimată, este întemeiată, recursul în anulare

urmează a fi admis și hotărârile atacate modificate în sensul respingerii

contestației ca tardiv formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul  în anulare declarat de Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Modifică decizia nr.1874

din 7 septembrie 2000 a Tribunalului Iași – Secția civilă în sensul că admite

recursul pârâtei S.C.”T.” Iași împotriva sentinței civile nr.460 din 17

ianuarie 2001 a Judecătoriei Iași, pe care o schimbă și respinge, ca tardivă,

contestația formulată de V.G. împotriva deciziei nr.418 din 10 martie 1999

emisă de pârâtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2003.