ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 816/2003

La data de 25 februarie 2003 s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr.17448 din 5 decembrie 2000 a Judecătoriei Iași și a deciziei civile nr.1876 din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iași. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 25 februarie 2003, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar pronunțarea s-a amânat la 3 martie 2003. C U R T E A Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr.19130 la data de 10 octombrie 2000 pe rolul Judecătoriei Iași, I.A., în contradictoriu cu S.C.

“T.” S.A. Iași, a contestat decizia nr.223 din 4 februarie 1999 emisă de către intimată, prin care i s-a desfăcut contractul de muncă în baza art.130 lit.a Codul Muncii, ca fiind nelegală și netemeinică, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să desființeze decizia și să dispună restabilirea situației anterioare, în sensul reintegrării sale în postul deținut anterior disponibilizării. În motivarea contestației se arată că intimata nu a respectat prevederile art.130 lit.a art.132 și 134 din Codul Muncii, ale O.U.G. nr.9/1997, ale art.73 din contractul colectiv de muncă, precum și art.3 și 4 din O.G. nr.48/1997. La termenul din 15 noiembrie 2000 intimata invocă excepția de tardivitate a formulării contestației.

Judecătoria Iași prin sentința civilă nr.17448 din 5 decembrie 2000 a respins excepția de tardivitate a formulării contestației și pe fond a admis contestația, a anulat decizia de desfacere a contractului de muncă, a dispus reintegrarea contestatoarei în postul și funcția deținute anterior emiterii deciziei, cu toate drepturuile ce decurg din aceasta. S-a reținut cu pruivire la excepția de tardivitate că nu este fondată, întrucât intimata nu a făcut dovada comunicării deciziei de desfacere a contractului de muncă, iar conform prevederilror art.134 al.2 Codul Muncii, dispoziția se comunică în termen de 5 zile de către unitate. Ea își produce efecte de la data comunicării. În lipsa dovezii comunicării a reținut că este în termen formulată contestația.

În ceea ce privește legalitatea și temeinicia măsurii dispuse, s-a apreciat că desfacerea contractului de muncă s-a făcut fără respectarea procedurilor prevăzute de legislația în vigoare, menită să asigure o protecție corespunzătoare a salariaților. S-a reținut că intimata a încălcat dispozițile O.U.G. nr.9/1997, conform cărora, în situația desfacerii colective a contractelor de muncă în temeiul art.130 lit.a Codul Muncii, trebuie să existe programe de restructurare, privatizare sau lichidare, iar măsura nu poate fi luată, decât după 60 zile de la data aprobării acestora, de către Adunarea Generală a Acționarilor. S-a mai reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, firma Cehă “Z.V.”a devenit acționar majoritar la S.C.

“T.” obligându-se să respecte contractul colectiv de muncă, obligație pe care nu a respectat-o pentru că printr-o decizie a Consiliului de administrație a trecut la concedierea unui număr de 1278 angajați, fără să existe un program de restructurare și o nouă organigramă aprobate de către Adunarea Generală a Acționarilor. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs intimata invocând motive de nelegalitate și netemeinicie. În esență recurenta susține că deși nu poate face dovada comunicării deciziei de desfacere a contractului de muncă către contestatoare aceasta prin faptul că a încasat ajutoarele, a renunțat la preaviz și nu s-a mai prezentat la serviciu demonstrează că a cunoscut măsura luată de către unitate.

Recurenta invocă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.134 al.2 Codul Muncii și solicită trimiterea cauzei Curții Constituționale pentru rezolvarea excepției. Pe fond a arătat că măsura de desfacere a contractului de muncă este legală și temeinică pentru că unitatea prin măsurile de restructurare de posturi și disponibilizări de personal a respectat condițiile legale iar disponibilizări de personal s-au făcut pe etape, respectiv decembrie 1998, în februiarie 1999 și în iunie 1999. Prin încheierea din 23 februarie 2001 Tribunalul Iași în temeiul art.23 pct.5 din Legea nr.47/1992 a suspendat judecarea recursului și a sesizat Curtea Constituțională privind neconstituționalitatea dispozițiilor art.134 din Codul Muncii invocată de S.C.

“T.” Iași. Curtea Constituțională, prin decizia nr.205 din 26 iunie 2001, a respins excepția de neconstituționalitate a art.134 al.2 din Codul Muncii. Cauza a fost repusă pe rolul Tribunalului Iași la data de 29 august 2001. Prin decizia civilă nr.1876 din 7 septembrie 2001 Tribunalul Iași a respins ca nefondat recursul declarat de către intimată. Pentru a pronunța această decizie instanța de recurs a reținut că prevederile art.134 al.2 Codul Muncii statuează că dispoziția de desfacere a contractului se comunică în scris, în termen de 5 zile de către unitate și își produce efecte de la data comunicării. A mai reținut că această procedură constituie o garanție impusă de lege pentru ocrotirea intereselor persoanelor încadrate și are în vedere aducerea la cunoștința acestora a deciziei de desfacere a contractului de muncă în întregul ei, a temeiurilor de fapt și de drept care au determinat luarea măsurii.

În consecință, se concluzionează, cerința comunicării scrise a deciziei nu poate fi înlocuită cu înștiințarea pe alte căi cu privire la încetarea raporturilor de muncă (înmânarea carnetului de muncă, acordarea plăților compemnsatorii și a ajutorului de somaj) nu echivalează cu o comunicare, în sensul legii și nu declanșează curgerea termenului de sesizare a instanței. În conformitate cu prevederile art.27 lit.f din Legea nr.92/1992 și ale art.330 pct.2 C.proc.civ.Procurorul General de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva sentinței civile nr.17448 din 5 decembrie 2000 a Judecătoriei Iași și a deciziei civile nr.1876 din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iași, considerând că hotărârile au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluție greșită a cauzei pe fond.

Se susține că instanțele s-au pronunțate asupra excepției de tardivitate, numai în raport cu prevederile art.134 al.2 Codul Muncii, fără să aibe în vedrere și prevederile legale referitoare la termenul în care poate fi formulată contestația, precum și momentul în care acesta începe să curgă. În acest sens se susține că în art.176 al.1 Codul Muncii în vigoare, la data desfacerii contractului de muncă „termenul de 30 zile în care se putea formula contestația, începea să curgă de la data comunicării”. Articolul 1761 Codul Muncii a fost însă abrogat prin art.91 din Legea nr.168/1999 (intrată în vigoare la 1 ianuarie 2000) iar art.73 lit.a din aceeași lege prevede că „măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului de muncă, pot fi contestate în termen de 30 zile de la data la care cei interesați au luat cunoștință de măsura dispusă”.

Se mai susține că în speță există conflict de legi în timp, referitor la data de la care a început să curgă termenul pentru contestarea deciziei de desfacere a contractului de muncă, întrucât la data emiterii deciziei – 4 februarie 1999 – era în vigoare art.176 Codul Muncii, iar contestația s-a formulat la data de 10 octombrie 2000, după intrarea în vigoare a legii nr.168/1999. În speță, se susține în recursul în anulare, conținutul situației juridice este determinat de lege, și ca atare, efectele ei sunt supuse dispozițiilor noii legi, de la data intrării ei în vigoare, fără ca prin aceasta, noua lege să retroactiveze. Mai mult, se mai susține în motivarea recursului în anulare, din actele existente la dosar rezultă că I.A.

a încasat plățile compensatorii, a beneficiat de plata ajutorului de șomaj; de echivalentul bănesc pentru perioada de preaviz, precum și de alocații de sprijin. În consecință, se conchide în recursul în anulare, contestatoarea a avut cunoștință de măsura dispusă de către unitate, iar termenul de 30 zile pentru formularea contestației, a început să curgă de la 1 ianuarie 2000, data intrării în vigoare a Legii nr.168/1999 și deci contestația este tardiv formulată, impunându-se admiterea excepției de tardivitate și respingerea acțiunii contestatoarei, fără a se intra în cercetarea fondului. Recursul în anulare este fondat. Astfel este de reținut în primul rând că recursul în anulare are ca obiect modul în care instanțele au soluționat excepția invocată de către unitatea intimată S.C.

“T.” S.A. Iași cu privire la tardivitatea formulării contestației împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă în baza art.130 a Codului Muncii. În acest sens este de reținut că instanțele s-au pronunțat asupra acestei excepții numai în raport de prevederile art.134 al.2 Codul Muncii. Prevederile acestui text de lege se referă însă numai la modalitatea de comunicare a deciziei de desfacere a contractului de muncă (în scris și în termen de 5 zile) specificând că efectele ei se produc de la data comunicării, dar acest text de lege nu cuprinde dispoziții referitoare la termenul în care poate fi formulată contestația împotriva desfacerii contractului de muncă, și nici în legătură cu data de la care începe să curgă acest termen.

În aceste condiții, instanțele de fond și recurs au omis să analizeze prevederile legale aplicabile în cauză. În acest sens este de reținut că în speță, există conflict de legi în timp, referitor la data de la care a început să curgă termenul pentru contestarea deciziei de desfacere a contractului de muncă. Astfel, la data emiterii deciziei, 4 februarie 1999, erau în vigoare prevederile art.176 Codul Muncii care arătau că „termenul de 30 zile în care se putea formula contestația, începea să curgă de la data comunicării, dacă legea prevedea necesitatea comunicării acesteia și de la data când cel interesat a luat la cunoștință de măsura sau împrejurarea care a determinat litigiul, în alte situații”.

Prevederile art.176 Codul Muncii, au fost abrogate expres prin art.91 din Legea nr.168 privind soluționarea conflictelor de muncă, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2000, care prin art.73 lit.a prevede că „măsurile unilaterale de exceptare, modificare, suspendare sau încetare a contractului de muncă, pot fi contestate în termen de 30 zile de la data la care cei interesați au luat cunoștință de măsura dispusă”. Urmează deci a reține că întrucât contestatoarea a formulat cerere la data de 10 octombrie 2000, la acea dată prevederile art.176 Codul Muncii erau abrogate. Astfel, pentru a aprecia care sunt reglementările care se aplică în cauză, este necesar să avem în vedere principiul aplicării imediate a legii noi care guvernează aplicarea în timp a legii civile pe de o parte, iar pe de altă parte principiul neretroactivității legii consacrat în art.15 al.2 din Constituția României și art.1 C. civ.

Rezolvarea acestei probleme este posibilă făcându-se distincție între situațiile juridice obiective, al căror conținut este determinat de lege, și situațiile juridice subiective al căror conținut este stabilit de părți prin voința lor. În cazul situațiilor obiective, legea nouă se aplică imediat, înlăturând posibilitatea supraviețuirii legii vechi, iar în cazul situațiilor juridice subiective se aplică legea în vigoare la momentul constituirii lor. În cazul în speță situația juridică este determinată de lege (astfel art.176 din Codul Muncii a fost abrogat expres prin art.91 din Legea nr.169/1999, iar art.73 lit.a din aceeași lege, conține o normă imperativă) și ca atare efectele ei sunt supuse dispozițiilor noii legi, de la data intrării ei în vigoare, fără ca prin aceasta, noua lege să retroactiveze.

Astfel, noua prevedere, respectiv art.73 lit.a din Legea nr.168/1999, statuează că momentul de la care curge termenul de contestare a deciziei de desfacere a contractului de muncă, curge „din momentul cunoașterii de către contestator a măsurii dispuse de către unitate”. Prin cererea adresată unității la data de 27 ianuarie 1999 (fila 10 dosar fond) contestatoarea a arătat în mod expres că „având în vedere programul de restructurare a activității, am fost disponibilizată cu data de 1 februiarie 1999 conform art.130 lit.a Codul Muncii, cu aplicarea art.29 al.3 și 32 din Contractul colectiv de muncă” și solicită „să i se acorde compensația ce i se cuvine conform Contractului colectiv de muncă” și „un salariu aferent perioadei de preaviz”, mai mult chiar, „menționează că renunță la perioada de preaviz”.

Din conținutul acestei cereri rezultă fără echivoc că I.A. a știut că este disponibilizată, motivele care au stat la baza acestei măsuri și prevederile legale pe care s-a întemeiat această măsură. În plus a beneficiat de plățile compensatorii, ajutorul de șomaj și de echivalentul bănesc pentru perioada de preaviz, toate aceste împrejurări atestă faptul că momentul intrării în vigoare a Legii nr.168 – 1 ianuarie 2000 -, contestatoarea a avut cunoștință despre măsura dispusă de unitate. În consecință contestația care a fost formulată la data de 10 octombrie 2000 este tardivă depășindu-se cu mult termenul de 30 zile prevăzut de art.73 lit.a din Legea nr.168/1999. Astfel fiind, văzând și dispozițiile art.314 C.proc.civ., pentru considerentele mai înainte arătate urmează a admite recursul în anulare, a casa hotărârile atacate și pe fond, a respinge ca tardivă contestația formulată de I.A.

împotriva deciziei nr.223 din 4 februarie 1999 emisă de S.C. “T.” S.A. Iași.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr.17448 din 5 decembrie 2000 a Judecătoriei Iași și a deciziei civile nr.1876 din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iași. Casează hotărârile atacate și pe fond, respinge ca tardivă contestația formulată de I.A. împotriva deciziei nr.223 din 4 februarie 1999, emisă de S.C. “T.” S.A. Iași. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2003.