ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 816/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 816/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

La

data de 25 februarie 2003 s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva sentinței civile nr.17448 din 5 decembrie 2000 a Judecătoriei Iași și

a deciziei civile nr.1876 din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iași.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 25 februarie 2003, care face parte

integrantă din prezenta decizie, iar pronunțarea s-a amânat la 3 martie 2003.

C U R T E A

Asupra

recursului în anulare de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr.19130 la data de 10 octombrie 2000 pe rolul

Judecătoriei Iași, I.A., în contradictoriu cu S.C. “T.” S.A. Iași, a contestat

decizia nr.223 din 4 februarie 1999 emisă de către intimată, prin care i s-a

desfăcut contractul de muncă în baza art.130 lit.a  Codul Muncii, ca fiind

nelegală și netemeinică, solicitând instanței ca prin hotărârea  pe  care  o

va  pronunța  să  desființeze  decizia  și  să   dispună restabilirea situației

anterioare, în sensul reintegrării sale în postul deținut anterior disponibilizării.

În

motivarea contestației se arată că intimata nu a respectat prevederile art.130

lit.a art.132 și 134 din Codul Muncii, ale O.U.G. nr.9/1997, ale art.73 din

contractul colectiv de muncă, precum și art.3 și 4 din O.G. nr.48/1997.

La

termenul din 15 noiembrie 2000 intimata invocă excepția de tardivitate a

formulării contestației.

Judecătoria

Iași prin sentința civilă nr.17448 din 5 decembrie 2000 a respins excepția de

tardivitate a formulării contestației și pe fond a admis contestația, a anulat

decizia de desfacere a contractului de muncă, a dispus reintegrarea

contestatoarei în postul și funcția deținute anterior emiterii deciziei, cu

toate drepturuile ce decurg din aceasta.

S-a

reținut cu pruivire la excepția de tardivitate că nu este fondată, întrucât

intimata nu a făcut dovada comunicării deciziei de desfacere a contractului de

muncă, iar conform prevederilror art.134 al.2 Codul Muncii, dispoziția se

comunică în termen de 5 zile de către unitate. Ea își produce efecte de la data

comunicării.

În

lipsa dovezii comunicării a reținut că este în termen formulată contestația.

În ceea

ce privește legalitatea și temeinicia măsurii dispuse, s-a apreciat că

desfacerea contractului de muncă s-a  făcut fără respectarea procedurilor

prevăzute de legislația în vigoare, menită să asigure o protecție

corespunzătoare a salariaților.

S-a

reținut că intimata a încălcat dispozițile O.U.G. nr.9/1997, conform cărora, în

situația desfacerii colective a contractelor de muncă în temeiul art.130 lit.a

Codul Muncii, trebuie să existe programe de restructurare, privatizare sau

lichidare, iar măsura nu poate fi luată, decât după 60 zile de la data

aprobării acestora, de către Adunarea Generală a Acționarilor.

S-a mai

reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, firma Cehă “Z.V.”a

devenit acționar majoritar la S.C. “T.” obligându-se să respecte contractul

colectiv de muncă, obligație pe care nu a respectat-o pentru că printr-o

decizie a Consiliului de administrație a trecut la concedierea unui număr de 1278

angajați, fără să existe un program de restructurare și o nouă organigramă

aprobate de către Adunarea Generală a Acționarilor.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs intimata invocând motive de nelegalitate și

netemeinicie.

În

esență recurenta susține că deși nu poate face dovada comunicării deciziei de

desfacere a contractului de muncă către contestatoare aceasta prin faptul că a

încasat ajutoarele, a renunțat la  preaviz și nu s-a mai prezentat la serviciu

demonstrează că a cunoscut măsura luată de către unitate.

Recurenta

invocă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.134 al.2 Codul

Muncii și solicită trimiterea cauzei Curții Constituționale pentru rezolvarea

excepției.

Pe fond

a arătat că măsura de desfacere a contractului de muncă este legală și

temeinică pentru că unitatea  prin măsurile de restructurare de posturi și

disponibilizări de personal a respectat condițiile legale iar disponibilizări

de personal s-au făcut pe etape, respectiv decembrie 1998, în februiarie 1999 și

în iunie 1999.

Prin

încheierea din 23 februarie 2001 Tribunalul Iași în temeiul art.23 pct.5 din

Legea nr.47/1992 a suspendat judecarea recursului și a sesizat Curtea

Constituțională privind neconstituționalitatea dispozițiilor art.134 din Codul

Muncii invocată de S.C. “T.” Iași.

Curtea

Constituțională, prin decizia nr.205 din 26 iunie 2001, a respins excepția de

neconstituționalitate a art.134 al.2 din Codul Muncii.

Cauza a

fost repusă pe rolul Tribunalului Iași la data de 29 august 2001.

Prin

decizia civilă nr.1876 din 7 septembrie 2001 Tribunalul Iași a respins ca

nefondat recursul declarat de către intimată.

Pentru

a pronunța această decizie instanța de recurs a reținut că prevederile art.134

al.2 Codul Muncii statuează că dispoziția de desfacere a contractului se

comunică în scris, în termen de 5 zile de către unitate și își produce efecte

de la data comunicării.

A

mai reținut că această procedură constituie o garanție impusă de lege pentru

ocrotirea intereselor persoanelor încadrate și are în vedere aducerea la

cunoștința acestora a deciziei de desfacere a contractului de muncă în întregul

ei, a temeiurilor de fapt și de drept care au determinat luarea măsurii.

În

consecință, se concluzionează, cerința comunicării scrise a deciziei nu poate

fi înlocuită cu înștiințarea pe alte căi cu privire la încetarea raporturilor

de muncă (înmânarea carnetului de muncă, acordarea plăților compemnsatorii și a

ajutorului de somaj) nu echivalează cu o comunicare, în sensul legii și nu

declanșează curgerea termenului de sesizare a instanței.

În

conformitate cu prevederile art.27 lit.f din Legea nr.92/1992 și ale art.330

pct.2 C.proc.civ.Procurorul General de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva sentinței civile nr.17448

din 5 decembrie 2000 a Judecătoriei Iași și a deciziei civile nr.1876 din 7

septembrie 2001 a Tribunalului Iași, considerând că hotărârile au fost

pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluție

greșită a cauzei pe fond.

Se

susține că instanțele s-au pronunțate asupra excepției de tardivitate, numai în

raport cu prevederile art.134 al.2 Codul Muncii, fără să aibe în vedrere și

prevederile legale referitoare la termenul în care poate fi formulată

contestația, precum și momentul în care acesta începe să curgă.

În

acest sens se susține că în art.176 al.1 Codul Muncii în vigoare, la data

desfacerii contractului de muncă  „termenul de 30 zile în care se putea formula

contestația, începea să curgă de la data comunicării”.

Articolul

1761 Codul Muncii a fost însă abrogat prin art.91 din Legea nr.168/1999

(intrată în vigoare la 1 ianuarie 2000) iar art.73 lit.a din aceeași lege

prevede că „măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau

încetare a contractului de muncă, pot fi contestate în termen de 30 zile de la

data  la care cei interesați au luat cunoștință de măsura dispusă”.

Se mai

susține că în speță există conflict de legi în timp, referitor la data de la

care a început să curgă termenul pentru contestarea deciziei de desfacere a

contractului de muncă, întrucât la data emiterii deciziei – 4 februarie 1999 –

era în vigoare art.176 Codul Muncii, iar contestația s-a formulat la data de 10

octombrie 2000, după intrarea în vigoare a legii nr.168/1999.

În

speță, se susține în recursul în anulare, conținutul situației juridice este

determinat de lege, și ca atare, efectele ei sunt supuse dispozițiilor noii

legi, de la data intrării ei în vigoare, fără ca prin aceasta, noua lege să

retroactiveze.

Mai

mult, se mai susține în motivarea recursului în anulare, din actele existente

la dosar rezultă că I.A. a încasat plățile compensatorii, a beneficiat de plata

ajutorului de șomaj; de echivalentul bănesc pentru perioada de preaviz, precum

și de alocații de sprijin.

În consecință,

se conchide în recursul în anulare, contestatoarea a avut cunoștință de măsura

dispusă de către unitate, iar termenul de 30 zile pentru formularea

contestației, a început să curgă de la 1 ianuarie 2000, data intrării în

vigoare a Legii nr.168/1999 și deci contestația este tardiv formulată,

impunându-se admiterea excepției de tardivitate și respingerea acțiunii

contestatoarei, fără a se intra în cercetarea fondului.

Recursul

în anulare este fondat.

Astfel

este de reținut în primul rând că recursul în anulare are ca obiect modul în

care instanțele au soluționat excepția invocată de către unitatea intimată S.C.

“T.” S.A. Iași cu privire la tardivitatea formulării contestației împotriva

deciziei de desfacere a contractului de muncă în baza art.130 a Codului Muncii.

În

acest sens este de reținut că instanțele s-au pronunțat asupra acestei excepții

numai în raport de prevederile art.134 al.2 Codul Muncii.

Prevederile

acestui text de lege se referă însă numai la modalitatea  de comunicare a

deciziei de desfacere a contractului de muncă (în scris și în termen de 5 zile)

specificând că efectele ei se produc de la data comunicării, dar acest text de

lege nu cuprinde dispoziții referitoare la termenul în care poate fi formulată

contestația împotriva desfacerii contractului de muncă, și nici în legătură cu

data de la care începe să curgă acest termen.

În

aceste condiții, instanțele de fond și recurs au omis să analizeze prevederile

legale aplicabile în cauză.

În

acest sens este de reținut că în speță, există conflict de legi în timp,

referitor la data de la care a început să curgă termenul pentru contestarea

deciziei de desfacere a contractului  de muncă.

Astfel,

la data emiterii deciziei, 4 februarie 1999, erau în vigoare prevederile

art.176  Codul Muncii care arătau că „termenul de 30 zile în care se putea

formula contestația, începea să curgă de la data comunicării, dacă legea

prevedea necesitatea comunicării acesteia și de la data când cel interesat a

luat la cunoștință de măsura sau împrejurarea care a determinat litigiul, în

alte situații”.

Prevederile

art.176 Codul Muncii, au fost abrogate expres prin art.91 din Legea nr.168

privind soluționarea conflictelor de muncă, care a intrat în vigoare la data de

1 ianuarie 2000, care prin art.73 lit.a prevede că „măsurile unilaterale de

exceptare, modificare, suspendare sau încetare a  contractului de muncă, pot fi

contestate în termen de 30 zile de la data la care cei interesați au  luat

cunoștință de măsura dispusă”.

Urmează

deci a reține că întrucât contestatoarea a formulat cerere la data de 10

octombrie 2000, la acea dată  prevederile art.176 Codul Muncii erau abrogate.

Astfel,

pentru a aprecia care sunt reglementările care se aplică în cauză, este necesar

să avem în vedere principiul aplicării imediate a legii noi care guvernează

aplicarea în timp a legii civile pe de o parte, iar pe de altă parte principiul

neretroactivității legii consacrat în art.15 al.2 din Constituția României și

art.1 C. civ.

Rezolvarea

acestei probleme este posibilă făcându-se distincție între situațiile juridice

obiective, al căror conținut este determinat de lege, și situațiile juridice

subiective al căror conținut este stabilit de părți prin voința lor.

În

cazul situațiilor obiective, legea nouă se aplică imediat, înlăturând posibilitatea

supraviețuirii legii vechi, iar în cazul situațiilor juridice subiective se

aplică legea în vigoare la momentul constituirii lor.

În

cazul în speță situația juridică este determinată de lege (astfel art.176   din

Codul  Muncii  a  fost  abrogat  expres  prin  art.91  din   Legea nr.169/1999,

iar art.73 lit.a din aceeași lege, conține o normă imperativă) și ca atare

efectele ei sunt supuse dispozițiilor noii legi, de la data intrării ei în

vigoare, fără ca prin aceasta, noua lege să retroactiveze.

Astfel,

noua prevedere, respectiv art.73 lit.a din Legea nr.168/1999, statuează că

momentul de la care curge termenul de contestare a deciziei de desfacere a

contractului de muncă, curge „din momentul cunoașterii de către contestator a

măsurii dispuse de către unitate”.

Prin

cererea adresată unității la data de 27 ianuarie 1999 (fila 10 dosar fond)

contestatoarea a arătat în mod expres că „având în vedere programul de

restructurare a activității,  am fost disponibilizată cu data de 1 februiarie

1999 conform art.130 lit.a Codul Muncii, cu aplicarea art.29 al.3 și 32 din

Contractul colectiv de muncă” și solicită „să i se acorde compensația ce i se

cuvine conform Contractului colectiv de muncă” și „un salariu aferent perioadei

de preaviz”, mai mult chiar, „menționează că renunță la perioada de preaviz”.

Din

conținutul acestei cereri rezultă fără echivoc că I.A. a știut că este

disponibilizată, motivele care au stat la baza acestei măsuri și prevederile

legale pe care s-a întemeiat această măsură.

În plus

a beneficiat de plățile compensatorii, ajutorul de șomaj și de echivalentul

bănesc pentru perioada de preaviz, toate aceste împrejurări atestă faptul că

momentul intrării în vigoare a Legii nr.168 – 1 ianuarie 2000 -,

contestatoarea  a avut cunoștință despre măsura dispusă de unitate.

În

consecință contestația care a fost formulată la data de 10 octombrie 2000 este

tardivă depășindu-se cu mult termenul de 30 zile prevăzut de art.73 lit.a din

Legea nr.168/1999.

Astfel

fiind, văzând și dispozițiile art.314 C.proc.civ., pentru considerentele mai

înainte arătate urmează a admite recursul în anulare, a casa hotărârile atacate

și pe fond, a respinge ca tardivă contestația formulată de I.A. împotriva

deciziei  nr.223 din 4 februarie 1999 emisă de S.C. “T.” S.A. Iași.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare

formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva sentinței civile nr.17448 din 5 decembrie 2000 a

Judecătoriei Iași și a deciziei civile nr.1876 din 7 septembrie 2001 a

Tribunalului Iași.

Casează

hotărârile atacate și pe fond, respinge ca tardivă contestația formulată de

I.A. împotriva deciziei nr.223 din 4 februarie 1999, emisă de S.C. “T.” S.A.

Iași.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 3 martie 2003.