ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5633/2009

Deliberând asupra recursurilor de față, reține următoarele: Prin notificarea nr. 763 din 31 octombrie 2001 J.P. și J.V. au cerut acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul-teren și construcții-situat în Bârlad, imobil preluat de statul român în anul 1979, fără plata vreunei despăgubiri. În subsidiar, reclamanții au arătat că sunt de acord să li se atribuie un alt teren în compensare pentru cel preluat în mod abuziv, respectiv terenul situat în str. Z., învecinat cu fosta lor proprietate, iar pentru construcțiile demolate plata unei despăgubiri bănești. Prin dispoziția nr. 802 din 1 octombrie 2002 Primarul municipiului Bârlad a respins cererea de despăgubiri în natură prin echivalent cu teren aferent și a făcut o ofertă de despăgubiri bănești pentru suprafața de 130 mp teren situat în Bârlad, județul Vaslui.

Prin contestația înregistrată la 18 octombrie 2002 reclamantul J.P. a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 anularea art. 1 al dispoziției Primarului municipiului Bârlad nr. 802 din 1 octombrie 2002 și obligarea unității deținătoare să-i acorde despăgubiri prin echivalent cu teren aferent sau despăgubiri bănești pentru imobilul din Bârlad. A solicitat totodată ca pârâții Primarul municipiului Bârlad, Primăria municipiului Bârlad să fie obligați în solidar să-l plătească suma de 30 milioane lei pentru încălcarea termenului de 60 de zile prevăzut de lege pentru soluționarea cererii sale de restituire și daune cominatorii de 50 lei pentru fiecare zi de întârziere începând cu ziua în care hotărârea va rămâne definitivă și până la plata integrală.

Prin sentința civilă nr. 153 din 3 februarie 2003 Tribunalul Vaslui, secția civilă, a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată, sentință menținută prin decizia nr. 25 din 15 aprilie 2003 a Curții de Apel lași, secția civilă. Prin decizia nr. 8132 din 19 octombrie 2005 Curtea de Casație și Justiție a admis recursul reclamantului împotriva deciziei nr. 25 din 15 aprilie 2006 a Curții de Apel lași, iar cauza a fost trimisă pentru rejudecarea apelului. Curtea de Apel lași, având în vedere și dispozițiile deciziei de casare, prin decizia nr. 131 din 6 octombrie 2006 a admis apelul reclamantului, a desființat hotărârea Tribunalului Vaslui și a trimis cauza spre rejudecare, reținând că soluționarea pricinii a avut loc în absența Consiliului local Bârlad, cu încălcarea principiului disponibilității și al contradictorialității.

În rejudecarea cauzei instanța a apreciat că pretenția reclamantului cu privire la construcția demolată nu este justificată, întrucât nu a produs dovezi privind existența construcției și preluarea ei abuzivă de către stat, respingând astfel acțiunea ca nefondată. Curtea de Apel lași, secția civilă, prin decizia nr. 102 din 22 iunie 2007 a respins ca nefondat apelul reclamantului, constatând că prima instanță a făcut o corectă aplicarea a dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001. A reținut că reclamantul are calitate de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 130 mp, în condițiile în care printr-o hotărâre anterioară (sentința civilă nr. 1171 din 25 februarie 2002 a Judecătoriei Bârlad) s-a constatat nulitatea deciziei nr. 164 din 23 aprilie 1979 a fostului Comitet executiv al Consiliului Popular Vaslui, prin care se acceptase oferta de donație cu privire la terenul de 130 mp.

A mai reținut că reclamantul a figurat în evidențele fiscale ale Primăriei Bârlad cu o construcție în suprafață de 72 mp, începând cu anul 1960 și până în anul 1978, când au fost demolați. Din decizia de acceptare a ofertei de donație emisă în anul 1979 a reieșit că demolarea construcției a avut loc anterior preluării abuzive a terenului de către stat, iar reclamantul nu a produs dovezi din care să rezulte cine a demolat construcția în anul 1978, anterior acceptării donației asupra terenului de către stat și ca atare, acesta nu este îndreptățit la măsuri reparatorii în privința acestui imobil. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul. Prin decizia civilă nr. 1267 din 26 februarie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul formulat de reclamantul J.P.

împotriva deciziei civile nr. 102 din 22 iunie 2007 a Curții de Apel lași, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut ca fondate criticile vizând modalitatea în care instanța a apreciat asupra lipsei calității de persoană îndreptățită a reclamantului la acordarea măsurilor reparatorii pentru construcția demolată. Stabilind că reclamantul împreună cu soția acestuia au figurat în evidențele fiscale ale Primăriei Bârlad cu un teren construit și neconstruit în suprafață de 130 mp și cu o construcție de 72 mp, începând cu anul 1960 până în anul 1978, când au fost demolați, instanța a tras concluzia eronată, contradictorie fată de situația de fapt reținută, că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a construcției.

Înalta Curte a apreciat că din situația de fapt reținută de instanța de apel, rezulta că ieșirea bunului din patrimoniul acestora a fost rezultatul unui abuz și nu o manifestare a voinței foștilor proprietari, de a le fi demolat imobilul, situație în care a apreciat ca fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, întrucât fiind vorba de o preluare fără titlu valabil, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. Cum situația de fapt privind întinderea dreptului de proprietate în raport de care se pot evalua despăgubirile, nu a constituit obiect de cercetare pentru instanță, Înalta Curte în baza art. 314 C. proc. civ. a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, indicând acesteia eventuala suplimentare a probatoriilor.

Curtea de Apel lași, secția civilă, rejudecând cauza, prin decizia nr. 162 din 22 octombrie 2008 a admis apelul formulat de către reclamantul J.P. împotriva sentinței civile nr. 229 din 20 februarie 2007 a Tribunalului Vaslui, pe care a schimbat-o în tot, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul J.P.

în contradictoriu cu Primarul municipiului Bârlad, a anulat prevederile art. 1 din dispoziția nr. 802 din 1 octombrie 2002 a Primarului municipiului Bârlad și pe cale de consecință a recunoscut dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent potrivit titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru construcția cu destinația de locuință care a fost demolată, a menținut prevederile cuprinse în art. 2, art. 3, art. 4 ale dispoziției nr. 802 din 1 octombrie 2002 a Primarului municipiului Bârlad, a respins capătul de acțiune cu privire la obligarea pârâtului Primarul municipiului Bârlad la daune și a respins acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu Consiliul local Bârlad și Primăria municipiului Bârlad.

În rejudecare s-au administrat probe noi, respectiv înscrisuri eliberate de Primăria Bârlad în legătură cu evidențele personale în care petentul apare ca plătitor de impozite și taxe. Din probatoriul administrat instanța a reținut ca situație de fapt că reclamantul a avut în proprietate imobilul construcție situat în Bârlad, pentru care a achitat impozite până în anul 1978, când acesta a fost demolat de stat, așa cum rezultă din fișa matricolă a acestui imobil (fila 46 dosar apel). În raport de această împrejurare Curtea a recunoscut dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru construcția demolată. A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la daune, deoarece în cauză nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 998 și art. 1073 C. civ.

Împotriva hotărârii susmenționate au declarat recurs reclamantul J.P. și pârâții Primarul municipiului Bârlad, Primăria municipiului Bârlad. Pârâții Primarul municipiului Bârlad și Primăria municipiului Bârlad au formulat critici privind greșita apreciere a probatoriului pe aspectul că ar fi existat pe teren construcția la data preluării abuzive a imobilului de către stat, susținând că reclamantul nu are dreptul la măsuri reparatorii pentru construcție, aceasta fiind deja demolată la data preluării imobilului. Reclamantul J.P. a formulat următoarele critici: 1. - instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, prin încălcarea dispozițiilor art. 57-59 C. proc.

civ., instanța acordând ceea ce nu s-a cerut și încălcând garanțiile art. 6 al Convenției Europene referitoare la un proces echitabil; 2. - instanța nu și-a dovedit rolul activ și nu a impus unităților administrative să soluționeze administrativ notificarea, nici până în prezent serviciile specializate din cadrul Primăriei nu au produs documentația necesară evaluării și stabilirii despăgubirilor, care să însoțească dispoziția primarului și care să fie, eventual înaintată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

3. - instituția Prefectului și comisiile omologe prezidate de către acesta nu și-au exercitat controlul de legalitate și nu au făcut dovada că au înaintat documentația cerută de lege Comisiei Centrale; hotărârea nu este opozabilă Consiliului local Bârlad și Primăriei Bârlad care nu și-au depus întâmpinări, fiind astfel încălcat principiul unui proces echitabil garantat de art. 6 al Convenției Europene; 4. - instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, atunci când prin dispozitiv a recunoscut reclamantului dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, întrucât acestea trebuiau să fie concretizate într-o ofertă fermă și reală din partea entității administrative învestită cu soluționarea notificării, urmată de acceptul/refuzul persoanei îndreptățite în termenul prevăzut de lege, fiind de neînțeles refuzul/tăcerea instanțelor de a acorda reclamantului daune pentru încălcarea unor dispoziții imperative și de strictă interpretare a legii; 5. - hotărârea este nemotivată, deoarece în dispozitiv nu s-a pronunțat cu privire la cererea de cordare de teren în compensare, privind daunele cominatorii și referitor la punctul 2 din dispoziția atacată „s-au oferit reclamantului despăgubiri bănești" în condițiile în care aceasta este o simplă afirmație nedovedită; 6. - instanța nu a motivat de ce a admis apelul doar în parte,

lipsind hotărârea de adevăr juridic stabilit; 7. - instanța a reținut greșit lipsa calității procesuale pasive a intimaților pârâți, încălcând dispozițiile H.G. nr. 1095/2005 și H.G. nr. 498/2003, privind responsabilitatea Prefectului în exercitarea controlului de legalitate în faza administrativă; 8. - în absența unei dispoziții a Primarului nu se poate vorbi de exercitarea controlului de legalitate de către Prefect; 9. - reclamantul a depus mai multe cereri, determinat de imposibilitatea deschiderii unei acțiuni judiciare pe temeiul direct al Legii nr. 10/2001, în scopul de a obliga funcționarul public competent să emită actul administrativ de reparație în respectul garanțiilor prevăzute și prin art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană.

Reclamantul a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 4, 5, 6, 8, 9 C. proc. civ. Înalta Curte urmează a constata nul recursul declarat de pârâții Primarul municipiului Bârlad, Primăria municipiului Bârlad pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol. în cuprinsul cererii de recurs pârâți își exprimă nemulțumirea în legătură cu soluția cuprinsă în hotărârea pronunțată, făcând un scurt istoric al litigiului și fără a argumenta în drept eventuale criticii de nelegalitate, care să facă posibilă, în conformitate cu art. 306 alin. (3) C. proc.

civ, încadrarea motivării în vreunul din cazurile prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea exactă a greșelilor imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Pe de altă parte, se constată că pârâții au criticat modul de interpretare a probelor administrate în cauză, ce au condus instanța de apel la stabilirea situației de fapt și care, în actuala configurare a art. 304 C. proc. civ., nu mai permite analiza în recurs a motivelor de netemeinicie, astfel cum prevedeau dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., în prezent abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Cu privire la recursul reclamantului J.P.: Recursul este o cale extraordinară de atac care trebuie să se grefeze pe conținutul hotărârii atacate, iar soarta sa depinde de modul în care criticile sunt formulate întrucât numai acele motive care au fost dezvoltate pot fi analizate de instanța de recurs. I. Î n ceea ce privește critica vizând incidența în cauză a motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. "Când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești" Î nalta Curte nu o va retine. Excesul de putere reglementat prin dispoziția legală mai sus arătată constă în încălcarea de către instanța judecătorească a unui domeniu rezervat altei puteri în stat, o depășire a prerogativelor puterii judecătorești prin intrarea nepermisă în atribuțiile puterii legislative ori executive.

Se constată că prin cererea dedusă judecății reclamantul J.P. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Bârlad, Primăria municipiului Bârlad anularea parțială a dispoziției nr. 802 din 1 octombrie 2002 emisă în baza Legii nr. 10/2001 de Primarul municipiului Bârlad. în raport de obiectul cererii, care a învestit instanța sunt incidente dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz al entității învestite cu soluționarea notificării este competentă în a soluționa contestația formulată împotriva dispoziției emise în baza acestui act normativ.

Astfel, accesul la justiție este reglementat atât constituțional, prin prevederile art. 21 din legea fundamentală, care consacră imperativ dreptul oricărei persoane de a se adresa efectiv justiției pentru a hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, dar și prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 care prevăd dreptul persoanei îndreptățite de a apela la demersul judiciar, atunci când pe cale administrativă nu a primit răspuns solicitării sale, sau dacă acesta nu îl mulțumește. Cum reclamantul a indicat doar formal acest motiv de casare, fără a-l argumenta și având în vedere plenitudinea de jurisdicție a instanțelor judecătorești în cenzurarea deciziei/dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001, referitoare la solicitările privind restituirea bunurilor preluate în mod abuziv de către statul român, în perioada de referință a legii, această critică nu se poate reține.

II. Nu se poate reține nici critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., motiv indicat generic de către reclamant, care însă nu a dezvoltat în ce fel a fost vătămat și în ce a constat încălcarea formelor de procedură la care face referire textul legal. Astfel, se constată că pentru a fi atrasă aplicabilitatea acestui motiv de casare hotărârea atacată trebuie să fi fost dată cu încălcarea unei norme de procedură cu caracter imperativ, ori o normă de procedură cu caracter dispozitiv, ce nu a putut fi invocată decât prin recurs și dacă s-a produs părții care o invocă o lezare procesuală, ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii. Or, în lipsa unor argumente ale recurentului-reclamant care să arate în ce fel au fost încălcate dispozițiile art. 57-59 C. proc.

civ. și în lipsa oricăror dovezi în acest sensul celor susmenționate, instanța nu poate face o analiză a acestui motiv de recurs. III. Cu privire la critica vizând incidența în cauză a motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. „dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut", Î nalta Curte nu o va analiza în lipsa dezvoltării acesteia de către reclamant. IV. Verificând decizia atacată, din prisma criticii vizând nemotivarea hotărârii (enunțată la punctul 5 al recursului), care se poate încadra în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel și care vizau cadrul procesual cu care a fost învestită.

Astfel Curtea de Apel a reținut (în raport de probele administrate și care nu mai pot fi reapreciate în recurs) în considerentele deciziei recurate că pârâta Primăria municipiului Bârlad nu are disponibile bunuri sau servicii care să poată fi oferite în compensare, astfel încât modificarea deciziei în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu se poate dispune. V. Nefondată este și critica vizând nelegalitatea hotărârii în raport de dispoz. art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Astfel potrivit acestui text se poate ataca cu recurs o decizie „dacă instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia" Deși în cuprinsul motivelor de recurs au fost indicate și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., Înalta Curte nu a identificat nici o critică care să poată fi circumscrisă acestui motiv de modificare a hotărârii. Simpla menționare a cazului de modificare nu învestește în mod legal instanța de recurs cu exercitarea controlului de legalitate din perspectiva respectivului motiv de recurs, astfel încât decizia recurată nu va fi verificată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. VI. Analizând criticile formulate de reclamant, care se circumscriu doar motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, reține următoarele: Cu privire la critica (enunțată prin punctul 2 al recursului declarat), vizând neexercitarea rolului activ de către instanță, aceasta nu este fondată.

Potrivit dispozițiilor art. 129 pct. 5 judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Or, rolul activ se limitează la cadrul procesual care a învestit instanța și nu poate exceda acestuia. Astfel, există alte pârghii prin care serviciile specializate din cadrul primăriilor pot fi constrânse la îndeplinirea atribuțiilor legale, fie chiar în cadrul unui demers judiciar, dar având ca obiect un anume raport juridic dedus judecății, decurgând din această situație.

În speță, instanța civilă a fost învestită cu soluționarea unei contestații în temeiul Legii nr. 10/2001 și nu avut ca petit de cercetare sancționarea funcționarilor din primărie pentru neexecutarea culpabilă a unor anume sarcini de serviciu, ce le revin în temeiul Legii nr. 10/2001, de natură să atragă răspunderea disciplinară, administrativă, contravențională sau chiar penală. Cu privire la critica (enunțată în punctul 3 al recursului) vizând încălcarea principiului contradictorialității și al art. 6 din CEDO, prin nedepunerea întâmpinărilor de către unii din pârâți, se constată că aceasta impune instanței de judecată obligația de a aduce la cunoștință și de a pune în dezbaterea părților litigante toate aspectele procesului și nu obligația de a impune acestora efectuarea unor acte procedurale, cum greșit invocă reclamantul, în speță, obligarea părții pârâte de a depune întâmpinare la apel, mijloc de apărare care rămâne la latitudinea părții.

De altfel, această chestiune a primit dezlegare juridică încă din primul ciclu procesual, ulterior ea neconstituind motiv de critică, astfel încât nu mai poate fi analizată în prezentul recurs. în ceea ce privește critica vizând neexercitarea controlului de legalitate de către Prefect, deoarece potrivit dispozițiilor art. 21.6 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, publicate în M.Of., Partea I nr. 227 din 3 aprilie 2007, aceasta chestiune se poate dezbate pe calea contenciosului administrativ și nu în cadrul unui litigiu de natură civilă, Înalta Curte nu o va primi. În ceea ce privește critica vizând greșita apreciere a lipsei calității procesuale pasive a intimaților pârâți Prefectul municipiului Bârlad și Consiliul local al municipiului Bârlad, pct. 7 recurs, aceasta nu este fondată întrucât potrivit dispoz.

art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, republicată, în justiție unitățile administrative teritoriale sunt reprezentate după caz, de primar sau de președintele consiliului județean. Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul imobilelor deținute de unitățile administrative teritoriale (astfel cum sunt enumerate unitățile administrative teritoriale de către Legea Administrației Publice locale) restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor se realizează prin dispoziția motivată a primarilor. Mai mult, dispozițiile art. 26 alin. (4) al Legii nr. 10/2001 fac vorbire și despre conduita ce trebuie adoptată de entitatea care a emis dispoziția motivată, în situația în care această dispoziție este atacată în justiție de persoana îndreptățită.

Prin urmare, în speță, având în vederea obiectul litigiului cei doi pârâți susmenționați nu au calitate procesuală pasivă, instanța de apel făcând o corectă aplicare a legii. Înalta Curte apreciază ca fondată critica (enunțată la punctul 4 recurs), vizând faptul că instanța nu a stabilit despăgubirile ce se cuvin reclamantului pentru construcția demolată, reținând următoarele: Referitor la acest motiv de recurs, este de observat că reclamantul a apelat la procedura de reparație prevăzută de Legea nr. 10/2001 în scopul obținerii unor despăgubiri pentru un imobil teren și construcție-situat în Bârlad, județul Vaslui și a contestat dispoziția emisă cu privire la faptul că nu s-au dispus măsuri reparatorii și pentru construcția demolată și nu i s-a acordat pentru terenul imposibil de restituit în natură, ca măsură reparatorie echivalentă, un alt teren în compensare, acesta fiind cadrul procesual care a învestit instanța în prezentul litigiu.

S-a reținut de către instanță că, în speță, este vorba de o preluare a imobilului fără titlu valabil, pentru care măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Este adevărat că prin art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr. 247/2005 (titlul VII), privind regimul stabilirii plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, legiuitorul face distincție între notificările deja soluționate la data intrării în vigoare a legii prin consemnarea unor sume ce urmează a se acorda ca despăgubire, ipoteză a alin. (1) al textului, și cele care nu au fost soluționate în atare modalitate până la data respectivă și despre care se arată că vor fi predate secretariatului Comisiei Centrale însoțite de dispozițiile entităților învestite cu soluționarea notificărilor, conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, ipoteză a alin. (2) al textului art. 16. Or, în speță, notificarea reclamantului a fost soluționată anterior intrării în vigoare a legii, însă dispoziția prin care aceasta a fost soluționată nu a rămas definitivă, fiind atacată în instanță.

Prin urmare, în cauză sunt aplicabile prevederile alin. (1) al art. 16, în sensul că, în situația dată și instanța de judecată poate stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite beneficiarilor legii de reparații, reprezentând valoarea de circulație a bunului, orice altă interpretare a textului echivalând cu denegare de dreptate (sancționată de prevederile art. 3 C. civ.) și cu dreptul de acces la instanță, garantat de prevederile art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.

în acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin decizia nr. LII din 4 iunie 2007 stabilind că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Dreptul de acces la un tribunal nu este absolut și se pretează la limitări implicit admise, limitare care însă nu se leagă de art. 6 alin. (1) decât dacă tinde către un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.

Or, în speță, pe umerii reclamantului ar apasă o sarcină disproporționată în măsura în care, nici până în prezent nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite potrivit legii speciale și mai ales, în condițiile în care la peste un an de la adoptarea legii noi, acesta ar fi trimis, după parcurgerea unei proceduri judiciare, să urmeze o nouă etapă administrativă cu posibilitatea de a urma o nouă etapă judiciară, ceea ce presupune, imposibilitatea valorificării dreptului subiectiv invocat în viitorul apropiat. Aceasta se apreciază că s-ar constitui într-o ingerință în dreptul reclamanților de a primi despăgubirea, drept recunoscut de Legea nr. 10/2001, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. „în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului" În acest context al analizei, se constată că, instanța de apel nu s-a conformat întru totul indicațiilor date prin decizia de casare, în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor, la care este îndreptățit reclamantul, ca măsură reparatorie în echivalent, pentru construcția demolată, nu a lămurit pe deplin situația de fapt vizând întinderea dreptului de proprietate. Concluzionând, față de datele speței, și constatând că în cauză, greșit a considerat instanța de apel că această atribuțiune este apanajul autorității administrative cu excluderea intervenției instanței de judecată, soluționând astfel procesul fără a intra în cercetarea fondului pretențiilor deduse în justiție, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., recursul va fi admis cu consecința casării hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În rejudecare instanța va ordona suplimentarea probatoriului cu orice alte înscrisuri referitoare la construcția demolată de natură a stabili alcătuirea acesteia, materialele din care a fost edificată, vechimea, precum și proba cu expertiză de specialitate pentru evaluarea despăgubirilor în conformitate cu standardele internaționale, avându-se în vedere dispozițiile art. 10 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, republicată. Totodată, instanța de rejudecare va analiza și celelalte critici formulate de reclamant prin recurs sub formă de apărări și va dispune motivat, cu trimitere la probatoriile pe care le apreciază a fi relevante, cu privire la acestea.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâții Primarul municipiului Bârlad, Primăria municipiului Bârlad împotriva deciziei nr. 162 din 22 octombrie 2008 a Curții de Apel lași, secția civilă. Admite recursul declarat de reclamantul J.P. împotriva aceleiași decizii. Casează, în parte, decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru determinarea cuantumului măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului pentru construcția în litigiu, în prezent demolată. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2009.