ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5633/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5633/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând

asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Prin notificarea nr. 763 din 31

octombrie 2001 J.P. și J.V. au cerut acordarea de despăgubiri bănești pentru

imobilul-teren și construcții-situat în Bârlad, imobil preluat de statul român

în anul 1979, fără plata vreunei despăgubiri.

În subsidiar, reclamanții au arătat că

sunt de acord să li se

atribuie un alt

teren în compensare pentru cel preluat în mod abuziv,

respectiv terenul situat în str. Z., învecinat cu

fosta lor proprietate, iar pentru construcțiile demolate plata unei

despăgubiri bănești.

Prin dispoziția nr. 802 din 1 octombrie

2002 Primarul municipiului Bârlad a respins cererea de despăgubiri în natură

prin

echivalent cu teren aferent și a făcut

o ofertă de despăgubiri bănești

pentru suprafața de 130 mp teren situat

în Bârlad, județul Vaslui.

Prin

contestația înregistrată la 18 octombrie 2002 reclamantul

J.P.

a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 anularea art. 1 al dispoziției

Primarului municipiului Bârlad nr. 802 din 1 octombrie 2002 și obligarea

unității deținătoare să-i acorde

despăgubiri

prin echivalent cu teren aferent sau despăgubiri bănești

pentru imobilul

din Bârlad.

A solicitat totodată ca pârâții

Primarul municipiului Bârlad, Primăria municipiului Bârlad să fie obligați în

solidar să-l plătească

suma de 30 milioane

lei pentru încălcarea termenului de 60 de zile

prevăzut de lege pentru

soluționarea cererii sale de restituire și daune cominatorii de 50 lei pentru

fiecare zi de întârziere începând cu ziua în care hotărârea va rămâne

definitivă și până la plata integrală.

Prin sentința civilă nr. 153 din 3

februarie 2003 Tribunalul Vaslui, secția civilă, a respins acțiunea

reclamantului ca neîntemeiată,

sentință

menținută prin decizia nr. 25 din 15 aprilie 2003 a Curții de Apel

lași,

secția civilă.

Prin decizia nr. 8132 din 19 octombrie

2005 Curtea de Casație și Justiție a admis recursul reclamantului împotriva

deciziei

nr. 25 din 15 aprilie 2006 a Curții

de Apel lași, iar cauza a fost trimisă pentru

rejudecarea apelului.

Curtea de

Apel lași, având în vedere și dispozițiile deciziei de

casare, prin decizia nr. 131 din 6 octombrie 2006

a admis apelul

reclamantului, a desființat hotărârea

Tribunalului Vaslui și a trimis

cauza spre

rejudecare, reținând că soluționarea pricinii a avut loc în

absența

Consiliului local Bârlad, cu încălcarea principiului disponibilității și al

contradictorialității.

În rejudecarea cauzei instanța a

apreciat că pretenția reclamantului cu privire la construcția demolată nu este

justificată, întrucât nu a produs dovezi privind existența construcției și

preluarea ei abuzivă de către stat, respingând astfel acțiunea ca nefondată.

Curtea de Apel lași, secția civilă,

prin decizia nr. 102 din 22 iunie 2007 a respins ca nefondat apelul

reclamantului, constatând că prima instanță a făcut o corectă aplicarea a

dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

A reținut că reclamantul are calitate

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de

130 mp, în condițiile în care printr-o hotărâre anterioară (sentința civilă nr.

1171 din 25 februarie 2002 a Judecătoriei Bârlad) s-a constatat nulitatea

deciziei nr. 164 din 23 aprilie 1979 a fostului Comitet executiv al Consiliului

Popular Vaslui, prin care se acceptase oferta de donație cu privire la terenul

de 130 mp.

A mai reținut că reclamantul a figurat

în evidențele fiscale ale Primăriei Bârlad cu o construcție în suprafață de 72

mp, începând cu anul 1960 și până în anul 1978, când au fost demolați.

Din decizia de acceptare a ofertei de

donație emisă în anul

1979 a reieșit că

demolarea construcției a avut loc anterior preluării abuzive a terenului de

către stat, iar reclamantul nu a produs dovezi din care să rezulte cine a

demolat construcția în anul 1978, anterior

acceptării donației asupra

terenului de către stat și ca atare, acesta nu este îndreptățit la măsuri reparatorii

în privința acestui imobil.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 1267 din 26

februarie 2008 Înalta Curte de

Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis

recursul

formulat de reclamantul J.P. împotriva deciziei civile nr. 102 din 22 iunie

2007 a Curții de Apel lași, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Pentru a

hotărî astfel, Înalta Curte a reținut ca fondate criticile

vizând modalitatea în care instanța a apreciat asupra lipsei calității

de persoană îndreptățită a reclamantului la acordarea măsurilor reparatorii

pentru construcția demolată.

Stabilind că reclamantul împreună cu

soția acestuia au figurat în evidențele fiscale ale Primăriei Bârlad cu un

teren construit și neconstruit în suprafață de 130 mp și cu o construcție de 72

mp, începând cu anul 1960 până în anul 1978, când au fost demolați, instanța a

tras concluzia eronată, contradictorie fată de situația de

fapt reținută, că nu s-a făcut dovada preluării

abuzive a construcției.

Înalta Curte a apreciat că din situația

de fapt reținută de instanța de apel, rezulta că ieșirea bunului din

patrimoniul acestora a fost rezultatul unui abuz și nu o manifestare a voinței

foștilor proprietari, de a le fi demolat imobilul, situație în care a apreciat

ca fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001,

întrucât fiind vorba de o preluare fără titlu valabil, măsurile reparatorii se

stabilesc prin echivalent.

Cum

situația de fapt privind întinderea dreptului de proprietate

în raport de care se pot evalua despăgubirile, nu a constituit obiect

de cercetare pentru instanță, Înalta Curte în baza

art. 314 C. proc. civ. a

casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare

instanței de apel,

indicând acesteia

eventuala suplimentare a probatoriilor.

Curtea de Apel lași, secția civilă,

rejudecând cauza, prin decizia nr. 162 din 22 octombrie 2008 a admis apelul

formulat de către reclamantul J.P. împotriva sentinței civile

nr. 229 din 20 februarie 2007 a Tribunalului

Vaslui, pe care a schimbat-o în

tot, a admis în parte acțiunea formulată

de reclamantul J.P. în contradictoriu cu Primarul municipiului Bârlad, a anulat

prevederile art. 1 din dispoziția nr. 802 din 1 octombrie 2002 a Primarului

municipiului Bârlad și pe cale de consecință a recunoscut dreptul reclamantului

la măsuri reparatorii prin echivalent potrivit titlului VII din Legea nr.

247/2005 pentru construcția cu destinația de locuință

care a fost demolată, a menținut prevederile cuprinse în art. 2, art. 3,

art. 4 ale

dispoziției nr. 802 din 1 octombrie 2002 a Primarului

municipiului

Bârlad, a respins capătul de

acțiune cu privire la obligarea pârâtului

Primarul municipiului Bârlad

la daune și a respins acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu

Consiliul local Bârlad și Primăria municipiului Bârlad.

În rejudecare s-au administrat probe

noi, respectiv înscrisuri eliberate de Primăria Bârlad în legătură cu

evidențele personale în

care petentul apare

ca plătitor de impozite și taxe.

Din

probatoriul administrat instanța a reținut ca situație de fapt

că reclamantul a avut în proprietate imobilul construcție situat în

Bârlad, pentru care a achitat impozite până în anul 1978, când acesta a fost

demolat de stat, așa cum rezultă din fișa matricolă a acestui imobil (fila 46

dosar apel).

În raport de această împrejurare Curtea

a recunoscut dreptul

reclamantului la

măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile titlului

VII din Legea

nr. 247/2005, pentru construcția demolată.

A respins

capătul de cerere privind obligarea pârâtei la daune,

deoarece

în cauză nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 998 și art. 1073 C. civ.

Împotriva hotărârii susmenționate au

declarat recurs reclamantul J.P. și pârâții Primarul municipiului Bârlad,

Primăria municipiului Bârlad.

Pârâții Primarul municipiului Bârlad și

Primăria municipiului

Bârlad au formulat

critici privind greșita apreciere a probatoriului pe

aspectul că ar fi

existat pe teren construcția la data preluării abuzive

a imobilului de către stat, susținând că reclamantul nu are dreptul la

măsuri reparatorii pentru construcție, aceasta

fiind deja demolată la

data preluării imobilului.

Reclamantul J.P. a formulat următoarele

critici:

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, prin încălcarea dispozițiilor

art. 57-59 C. proc. civ., instanța acordând ceea ce nu s-a cerut și încălcând

garanțiile art. 6 al Convenției Europene referitoare la un proces echitabil;

activ și nu a impus unităților administrative să soluționeze administrativ

notificarea, nici până în prezent serviciile specializate din cadrul Primăriei

nu au produs documentația necesară evaluării și stabilirii despăgubirilor, care

să însoțească dispoziția primarului și care să fie, eventual înaintată Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

instituția Prefectului și comisiile omologe prezidate de către

acesta nu și-au exercitat controlul de legalitate și nu au făcut dovada

că au înaintat documentația cerută de lege Comisiei Centrale; hotărârea nu este

opozabilă Consiliului local Bârlad și

Primăriei

Bârlad care nu și-au depus întâmpinări, fiind astfel încălcat

principiul

unui proces echitabil garantat de art. 6 al Convenției Europene;

s-a cerut, atunci când prin dispozitiv a recunoscut reclamantului dreptul la

măsuri

reparatorii prin echivalent,

potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

întrucât acestea trebuiau

să fie concretizate într-o ofertă fermă și reală din partea entității

administrative învestită cu soluționarea notificării, urmată de

acceptul/refuzul persoanei îndreptățite în termenul prevăzut de lege, fiind de

neînțeles refuzul/tăcerea

instanțelor de a

acorda reclamantului daune pentru încălcarea unor

dispoziții imperative

și de strictă interpretare a legii;

deoarece în dispozitiv nu s-a

pronunțat cu

privire la cererea de cordare de teren în compensare,

privind daunele

cominatorii și referitor la punctul 2 din dispoziția

atacată „s-au oferit reclamantului despăgubiri bănești" în

condițiile în

care aceasta este o simplă afirmație nedovedită;

instanța nu a motivat de ce a admis apelul doar în parte,

lipsind

hotărârea de adevăr juridic stabilit;

pasive a

intimaților pârâți, încălcând dispozițiile

H.G. nr. 1095/2005 și

H.G. nr.

498/2003, privind responsabilitatea Prefectului în exercitarea

controlului

de legalitate în faza administrativă;

absența unei dispoziții a Primarului nu se poate vorbi de

exercitarea controlului de legalitate de către

Prefect;

cereri, determinat de imposibilitatea deschiderii unei acțiuni judiciare pe

temeiul direct al

Legii nr. 10/2001, în

scopul de a obliga funcționarul public competent

să emită actul

administrativ de reparație în respectul garanțiilor prevăzute și prin art. 1

din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană.

Reclamantul

a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 4, 5, 6, 8, 9

C. proc. civ.

Înalta Curte urmează a constata nul

recursul declarat de pârâții Primarul municipiului Bârlad, Primăria

municipiului Bârlad pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs

trebuie

să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate

pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea

lor, iar în conformitate

cu prevederile art. 304 C. proc. civ.,

modificarea sau casarea unor

hotărâri se

poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ

prevăzute în

cuprinsul acestui articol.

în cuprinsul cererii de recurs pârâți

își exprimă nemulțumirea

în legătură cu

soluția cuprinsă în hotărârea pronunțată, făcând un

scurt istoric al

litigiului și fără a argumenta în drept eventuale criticii de nelegalitate,

care să facă posibilă, în conformitate cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ,

încadrarea motivării în vreunul din cazurile prevăzute de dispozițiile art. 304

C. proc. civ.

Or, condiția legală a dezvoltării

motivelor de recurs implică determinarea exactă a greșelilor imputate instanței

și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304

C. proc. civ.

Pe de altă parte, se constată că

pârâții au criticat modul de

interpretare a

probelor administrate în cauză, ce au condus instanța de apel la stabilirea

situației de fapt și care, în actuala configurare a

art. 304 C. proc.

civ., nu mai permite analiza în recurs a motivelor de netemeinicie, astfel cum

prevedeau dispozițiile art. 304

pct. 11

C. proc. civ., în prezent abrogate prin O.U.G. nr.

138/2000.

Cu privire la recursul reclamantului J.P.:

Recursul

este o cale extraordinară de atac care trebuie să se

grefeze pe conținutul hotărârii atacate, iar

soarta sa depinde de modul

în

care criticile sunt formulate întrucât numai acele motive care au fost

dezvoltate pot fi analizate de instanța de recurs.

I.

Î

n ceea ce privește critica vizând incidența în cauză a motivului de

recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

"Când instanța a depășit atribuțiile puterii

judecătorești" Î

nalta Curte nu o va retine.

Excesul de putere reglementat prin

dispoziția legală mai sus

arătată constă în

încălcarea de către instanța judecătorească a unui domeniu rezervat altei

puteri în stat, o depășire a prerogativelor puterii

judecătorești prin intrarea nepermisă în

atribuțiile puterii legislative ori

executive.

Se constată că prin cererea dedusă

judecății reclamantul J.P. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Primarul

municipiului Bârlad, Primăria municipiului Bârlad anularea parțială a

dispoziției nr. 802 din 1 octombrie 2002 emisă în baza Legii nr. 10/2001 de

Primarul municipiului Bârlad.

în raport de obiectul cererii, care a

învestit instanța sunt incidente dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, republicată, potrivit cărora secția civilă a tribunalului în a cărui

circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz al entității

învestite cu soluționarea notificării este competentă în a soluționa

contestația formulată împotriva dispoziției emise în baza acestui act normativ.

Astfel, accesul la justiție este reglementat

atât constituțional, prin prevederile art. 21 din legea fundamentală, care

consacră imperativ dreptul oricărei persoane de a se adresa efectiv justiției

pentru a hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter

civil, dar și prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 care prevăd

dreptul persoanei îndreptățite de a apela la

demersul judiciar, atunci

când pe cale administrativă nu a primit

răspuns solicitării sale, sau dacă acesta nu îl mulțumește.

Cum reclamantul a indicat doar formal

acest motiv de casare, fără a-l argumenta și având în vedere plenitudinea de

jurisdicție a instanțelor judecătorești în cenzurarea deciziei/dispoziției

emise în temeiul Legii nr. 10/2001, referitoare la solicitările privind

restituirea bunurilor preluate în mod abuziv de către statul român, în perioada

de referință a legii, această critică nu se poate reține.

II.

Nu

se poate reține nici critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., motiv indicat generic de către reclamant, care însă nu a dezvoltat

în ce fel a fost vătămat și în ce a constat încălcarea formelor de procedură la

care face referire textul legal.

Astfel, se constată că pentru a fi atrasă

aplicabilitatea acestui motiv de casare hotărârea atacată trebuie să fi fost

dată cu încălcarea unei norme de procedură cu caracter imperativ, ori o normă

de procedură cu caracter dispozitiv, ce nu a putut fi invocată decât prin

recurs și dacă s-a produs părții care o invocă o lezare

procesuală, ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Or, în

lipsa unor argumente ale recurentului-reclamant care să

arate

în ce fel au fost încălcate dispozițiile art. 57-59 C. proc. civ. și în

lipsa oricăror dovezi în acest sensul celor

susmenționate, instanța nu

poate face o analiză a acestui motiv de recurs.

III.

Cu privire la critica vizând

incidența în cauză a motivului de

recurs reglementat de dispozițiile

art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

„dacă

instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut", Î

nalta

Curte nu o va analiza în lipsa dezvoltării acesteia de către reclamant.

IV.

Verificând decizia atacată, din prisma criticii vizând nemotivarea

hotărârii (enunțată la punctul 5 al recursului), care se poate încadra în

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța a

răspuns criticilor formulate prin motivele de

apel

și care vizau cadrul procesual cu care a fost învestită.

Astfel Curtea de Apel a reținut (în

raport de probele administrate și care nu mai pot fi reapreciate în recurs) în

considerentele deciziei recurate că pârâta Primăria municipiului Bârlad nu are

disponibile bunuri sau servicii care să poată fi oferite în compensare, astfel

încât modificarea deciziei în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu se poate

dispune.

V.

Nefondată este și critica vizând

nelegalitatea hotărârii în raport de

dispoz. art. 304

pct. 8 C. proc. civ.

Astfel potrivit acestui text se poate ataca cu

recurs o decizie „dacă instanța interpretând greșit actul juridic dedus

judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia"

Deși în cuprinsul motivelor de recurs

au fost indicate și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte nu

a

identificat nici o critică care să poată

fi circumscrisă acestui motiv de

modificare a hotărârii.

Simpla menționare a cazului de

modificare nu învestește în mod legal instanța de recurs cu exercitarea

controlului de legalitate din perspectiva respectivului motiv de recurs, astfel

încât decizia

recurată nu va fi verificată

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

VI.

Analizând criticile formulate de reclamant,

care se circumscriu doar motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte, reține următoarele:

Cu privire la critica (enunțată prin punctul 2

al recursului

declarat), vizând

neexercitarea rolului activ de către instanță, aceasta

nu este fondată.

Potrivit dispozițiilor art. 129 pct. 5

judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a

preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii

faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri

temeinice și legale.

Or, rolul activ se limitează la cadrul

procesual care a învestit instanța și nu poate exceda acestuia.

Astfel, există alte pârghii prin care

serviciile specializate din

cadrul

primăriilor pot fi constrânse la îndeplinirea atribuțiilor legale, fie

chiar

în cadrul unui demers judiciar, dar având ca obiect un anume raport juridic

dedus judecății, decurgând din această situație.

În speță, instanța civilă a fost

învestită cu soluționarea unei

contestații

în temeiul Legii nr. 10/2001 și nu avut ca petit de cercetare

sancționarea

funcționarilor din primărie pentru neexecutarea

culpabilă a unor anume sarcini de serviciu, ce le revin în temeiul Legii

nr. 10/2001, de natură să atragă răspunderea disciplinară,

administrativă, contravențională sau chiar penală.

Cu privire la critica (enunțată în

punctul 3 al recursului) vizând încălcarea principiului contradictorialității

și al art. 6 din CEDO, prin nedepunerea întâmpinărilor de către unii din

pârâți, se constată că

aceasta impune

instanței de judecată obligația de a aduce la cunoștință și de a pune în

dezbaterea părților litigante toate aspectele procesului și

nu obligația de a impune acestora efectuarea unor

acte procedurale, cum greșit invocă reclamantul, în speță, obligarea părții

pârâte de a

depune întâmpinare la apel, mijloc de apărare care rămâne la

latitudinea părții.

De altfel, această chestiune a primit

dezlegare juridică încă din

primul ciclu

procesual, ulterior ea neconstituind motiv de critică, astfel

încât nu

mai poate fi analizată în prezentul recurs.

în ceea ce privește critica vizând

neexercitarea controlului de legalitate de către Prefect, deoarece potrivit

dispozițiilor art. 21.6 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001, publicate în M.Of., Partea

I

nr. 227 din 3

aprilie 2007, aceasta chestiune se poate dezbate pe calea contenciosului

administrativ și nu în cadrul unui litigiu de natură civilă, Înalta Curte nu o

va primi.

În ceea ce privește critica vizând greșita

apreciere a lipsei calității procesuale pasive a intimaților pârâți Prefectul

municipiului Bârlad și Consiliul local al municipiului Bârlad, pct. 7 recurs,

aceasta nu este fondată întrucât potrivit dispoz. art. 21 alin. (1) din Legea

nr. 215/2001 a administrației publice locale, republicată, în

justiție unitățile administrative teritoriale sunt

reprezentate după caz,

de primar sau

de președintele consiliului județean.

Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul imobilelor deținute de unitățile

administrative teritoriale (astfel cum sunt enumerate unitățile administrative

teritoriale de către Legea Administrației Publice locale) restituirea în natură

sau prin echivalent a imobilelor se realizează prin dispoziția motivată a

primarilor.

Mai mult, dispozițiile art. 26 alin.

(4) al Legii nr. 10/2001 fac vorbire și despre conduita ce trebuie adoptată de

entitatea care a emis dispoziția motivată, în situația în care această

dispoziție este atacată în justiție de persoana îndreptățită.

Prin urmare, în speță, având în vederea

obiectul litigiului cei doi pârâți susmenționați nu au calitate procesuală

pasivă, instanța de apel făcând o corectă aplicare a legii.

Înalta

Curte apreciază ca fondată critica (enunțată la punctul 4

recurs),

vizând faptul că instanța nu a stabilit despăgubirile ce se cuvin reclamantului

pentru construcția demolată, reținând următoarele:

Referitor la acest motiv de recurs,

este de observat că

reclamantul a apelat la

procedura de reparație prevăzută de Legea nr.

10/2001 în scopul obținerii unor despăgubiri pentru un imobil teren și

construcție-situat în Bârlad, județul Vaslui și a

contestat dispoziția emisă cu privire la faptul că nu s-au dispus

măsuri reparatorii și pentru construcția demolată

și nu i s-a acordat

pentru terenul imposibil de restituit în natură, ca

măsură reparatorie echivalentă, un alt teren în compensare, acesta fiind cadrul

procesual care a învestit instanța în

prezentul litigiu.

S-a reținut de către instanță că, în

speță, este vorba de o

preluare a imobilului

fără titlu valabil, pentru care măsurile reparatorii

se stabilesc prin echivalent, conform art. 1

alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Este

adevărat că prin art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr. 247/2005

(titlul VII), privind regimul stabilirii plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate abuziv, legiuitorul face distincție între notificările deja

soluționate la data intrării în vigoare a legii prin consemnarea unor sume ce

urmează a se acorda ca despăgubire, ipoteză a alin. (1) al textului, și cele

care nu au fost soluționate în atare modalitate până la data respectivă și

despre care se arată că vor fi predate secretariatului Comisiei Centrale însoțite

de dispozițiile entităților învestite cu soluționarea notificărilor, conținând

propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, ipoteză a alin. (2) al

textului art. 16.

Or, în speță, notificarea reclamantului

a fost soluționată anterior intrării în vigoare a legii, însă dispoziția prin

care aceasta a fost soluționată nu a rămas definitivă, fiind atacată în

instanță.

Prin urmare, în cauză sunt aplicabile

prevederile alin. (1) al art. 16, în sensul că, în situația dată și instanța de

judecată poate stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite beneficiarilor legii

de reparații, reprezentând valoarea de circulație a bunului, orice altă

interpretare a textului echivalând cu denegare de dreptate

(sancționată de prevederile art. 3 C. civ.) și cu

dreptul de acces la

instanță, garantat de prevederile art. 21 din

Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și

Libertăților Fundamentale ale Omului.

în acest sens s-a pronunțat Înalta

Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii,

prin decizia nr. LII din 4 iunie 2007 stabilind că prevederile cuprinse în art.

16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă

pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise

anterior intrării în vigoare a legii, contestate

în termenul prevăzut de

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 247/2005.

Dreptul de acces la un tribunal nu este

absolut și se pretează la limitări implicit admise, limitare care însă nu se

leagă de art. 6

alin. (1) decât dacă tinde

către un scop legitim și dacă există un raport

rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul

vizat.

Or, în speță, pe umerii reclamantului

ar apasă o sarcină disproporționată în măsura în care, nici până în prezent nu

a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite potrivit legii speciale și

mai ales, în condițiile în care la peste un an de

la adoptarea legii noi,

acesta ar fi trimis, după parcurgerea unei

proceduri judiciare, să urmeze o nouă etapă administrativă cu posibilitatea de

a urma o

nouă etapă judiciară, ceea ce

presupune, imposibilitatea valorificării

dreptului subiectiv invocat în

viitorul apropiat.

Aceasta se apreciază că s-ar constitui

într-o ingerință în dreptul reclamanților de a primi despăgubirea, drept

recunoscut de

Legea nr. 10/2001,

incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor

garantat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 315

alin. (1) C. proc. civ.

„în caz de casare

hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de

drept dezlegate, precum și asupra necesității

administrării unor probe sunt

obligatorii pentru judecătorii

fondului"

În acest

context al analizei, se constată că, instanța de apel nu

s-a

conformat întru totul indicațiilor date prin decizia de casare, în vederea

stabilirii cuantumului despăgubirilor, la care este îndreptățit

reclamantul, ca măsură reparatorie în echivalent,

pentru construcția

demolată, nu a lămurit pe deplin situația de fapt

vizând întinderea dreptului de proprietate.

Concluzionând, față de datele speței,

și constatând că în cauză, greșit a considerat instanța de apel că această

atribuțiune este apanajul autorității administrative cu excluderea intervenției

instanței de judecată, soluționând astfel procesul fără a intra în cercetarea

fondului pretențiilor deduse în justiție, în temeiul art. 312 alin. (5) C.

proc. civ., recursul va fi admis cu consecința casării hotărârii recurate și

trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În rejudecare instanța va ordona

suplimentarea probatoriului cu orice alte înscrisuri referitoare la construcția

demolată de natură a stabili alcătuirea acesteia, materialele din care a fost

edificată, vechimea, precum și proba cu expertiză de specialitate pentru

evaluarea despăgubirilor în conformitate cu standardele internaționale,

avându-se în vedere dispozițiile art. 10 alin. (8) din Legea nr. 10/2001,

republicată.

Totodată, instanța de rejudecare va

analiza și celelalte critici formulate de reclamant prin recurs sub formă de

apărări și va

dispune motivat, cu trimitere

la probatoriile pe care le apreciază a fi

relevante, cu privire la

acestea.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D

E C I D E

Constată

nul recursul declarat de pârâții Primarul municipiului

Bârlad,

Primăria municipiului Bârlad împotriva deciziei nr. 162 din 22 octombrie 2008 a

Curții de Apel lași, secția civilă.

Admite recursul declarat de reclamantul

J.P. împotriva aceleiași decizii.

Casează, în parte, decizia atacată și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru determinarea

cuantumului măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului pentru

construcția în litigiu, în prezent demolată.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15

mai 2009.