ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5311/2011

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față reține următoarele : Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vaslui la data de 06 august 2009, reclamantele M.V.-M. și M.A.-L. contestă dispoziția nr. AA/2009 dată de Primarul Municipiului Bârlad, prin care s-a respins notificarea de solicitare de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Bârlad, bulevardul R. În motivarea contestației s-a susținut că dreptul de proprietate asupra imobilului constând în 720 m.p. pe amplasamentul indicat a fost reconstituit prin ordinul prefectului, punerea în posesie și emiterea titlului de proprietate din 22 aprilie 1993, teren ce a fost înstrăinat cu toate aprobările necesare, prin actul autentificat din 10 mai 2002 la B.N.P.

Arată reclamanții că au depus actele doveditore, necesare soluționării notificării, instanțele fiind competente în conformitate cu decizia de îndrumare nr. 53/2007 a secțiilor unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a rezolva în cadrul procedurii instituite de Legea nr. 10/2001 cererea de despăgubiri, modul de stabilire și plata acestora făcându-se în condițiile Legii nr. 33/1994. Tribunalul Vaslui, prin sentința civilă nr. 674 din 25 mai 2010, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bârlad; a admis contestația formulată de reclamantele M.V.-M. și S.A.-L. împotriva dispoziției nr. AA din 21 iulie 2009 emisă de Primarul Municipiului Bârlad, pe care a anulat-o; a stabilit valoarea despăgubirilor bănești pentru imobilul demolat care s-a aflat în municipiul Bârlad, strada R., județul Vaslui la suma de 156.630 RON; a obligat pârâții la plata către reclamante a sumei de 5.594 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 131 din 29 septembrie 2010, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante împotriva sentinței sus-menționate, pentru argumentele ce succed: Dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru construcția demolată este stabilit prin dispoziția nr. BB din 26 septembrie 2002 dată de Primarul Municipiului Bârlad. Persoanele îndreptățite, nu au contestat dispoziția în instanță sub aspectul omisiunii cuantificării despăgubirilor, ce a intrat în puterea lucrului judecat în ce privește forma de reparație în modalitatea dispusă de primar. Dispozițiile Capitolului V din Legea nr. 10/2001 ce reglementează măsurile reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești (art. 36-40) au fost abrogate prin Titlul VII art. 33 din Legea nr. 247/2005.

Deși reclamantele au comunicat autorității administrative competente evaluarea construcției demolate, faza administrativă în soluționarea notificării nu a fost finalizată sub acest aspect prin dispoziție. Reclamantele au rămas în pasivitate până la emiterea dispoziției nr. AA din 21 iulie 2009 anulată prin hotărârea atacată, învestind instanța de judecată la 06 august 2009. Urmare modificării Legii nr. 10/2001 prin legea privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 reglementează „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”.

Curtea a reținute că dispozițiile Legii nr. 247/2005 sunt de imediată aplicare în ce privește procedura de stabilire a despăgubirilor după distincțiile din art. 16, în notificări soluționate la data intrării în vigoare a legii prin consemnarea în cuprinsul dispozițiilor sau deciziilor a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubiri și notificările ce nu erau soluționate într-o asemenea modalitate. În speță, notificarea este soluționată din anul 2002, însă în cuprinsul său nu este menționată suma cuvenită ca despăgubire.

În aplicarea deciziei nr. 52/2007 a secțiilor unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce este obligatorie pentru instanțe, în considerente în care sunt redate și analizate dispozițiile art. 24, 26 din Legea nr. 10/2001 și art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este definită sintagma „notificării soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi” ce desemnează notificările pe baza cărora entitățile investite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță. În cauza de față măsurile reparatorii sunt stabilite generic, cuantumul nu este precizat, dispoziția nu a fost atacată în instanță de reclamante, în termen (art. 24 din Legea nr. 10/2001), la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 contestația nu se afla pe rolul instanței de judecată, cererea în stabilirea despăgubirii este ulterioară.

În baza principiului plenitudinii de competență statuat și prin decizia nr. 52 din 04 iulie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, Tribunalul s-a pronunțat, în limitele învestirii și asupra întinderii măsurii reparatorii, stabilind cuantumul despăgubirii pe care „deținătorul imobilului sau entitatea învestită potrivit legii îl propune [ art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001] executarea urmând a avea loc în condițiile legii speciale. În cererea de chemare în judecată reclamantele își întemeiază pretențiile și pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 ce nu sunt incidente în cauză, imobilul preluat de stat în anul 1960 având regimul juridic reglementat prin Legea nr. 10/2001. În aplicarea dispozițiilor art. 296 C. proc.

civ. în calea de atac apelantului nu i se poate crea o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Apelantele nu au contestat valoarea construcției reținută de tribunal. Astfel pentru construcțiile integral demolate preluate în mod abuziv, valoarea se stabilește prin expertiză tehnică potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare fiind incidente dispozițiile art. 10 alin. (9) din Lege și art. 10.9 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Cum valoarea nu s-a stabilit prin dispoziția nr. BB/2002, competența de a o stabili revine instanței de judecată.

La judecata în primă instanță imobilul a fost evaluat în luna martie 2010, fiind stabilită o valoare de piață de 137.395 RON. Urmare corectării vechimii imobilului, valoarea de piață este stabilită la 156.630 RON acordată de instanță. Solicitarea apelantelor de a se acorda indicele de inflație din anul 2002 și până la soluționarea cauzei nu are temei legal. Curtea a reținut că valoarea imobilului s-a stabilit pe criterii științifice, conform cerințelor Legii nr. 10/2001 la valoarea de piață, la momentul soluționării cererii de tribunal și nu a anului 2002. De altfel entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația de a face doar oferta. În speță, evaluarea despăgubirilor în cadrul procedurii judiciare nu este definitivă, s-a impus în scopul soluționării temeinice și legale a cauzei, în cadrul controlului judiciar, etapă ce face parte integrantă din procedura de restituire reglementată de legea specială.

În art. 16 Titlul VII Legea nr. 247/2005 prevede că propunerile de despăgubire cuprinse în dispoziții fie stabilite în instanța de judecată sunt supuse unei noi evaluări. Procedura administrativă se finalizează de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin dispoziție, ce poate fi atacată în justiție în instanța de contencios administrativ. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantele, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanța de apel a considerat greșit ca fiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 247/2005 și a deciziei nr. 52/2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, deși instanța reține că prin dispoziția nr. BB/2002 s-au stabilit despăgubiri bănești, că reclamantele au făcut o estimare a contravalorii despăgubirilor, necontestate de Primăria Bârlad, totuși apreciază incidența Legii nr. 247/2005.

Similar, deși prin decizia nr. 52/2007 se arată că dispozițiile Legii nr. 247/2005 nu sunt aplicabile notificările sau deciziile date anterior intrării în vigoare a actului normativ, instanța constată aplicabilitatea deciziei, în sens contrar celor statuate. Totodată, instanța nu sancționează atitudinea ilegală a primăriei de a nu face o ofertă timp de 7 ani, imputând însă inactivitatea reclamantelor. Sub un alt aspect, decizia este criticată sub aspectul valorii despăgubirilor reținute, în condițiile în care suma de 156.630 RON, reprezintă doar 35.000-40.000 euro ce nu reprezintă valoarea de înlocuire a imobilului compus din 10 camere, dependințe și magazii. Se apreciază că suma de 297.190 RON, stabilită de expert, este apropiată de suma de 285.802 RON calculată de reclamante în baza coeficientului de inflație.

Pârâta, deși legal citată, nu a formulat întâmpinare în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a dispozițiilor leale incidente cauzei, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed. Recurentele, invocând pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., apreciază că motivarea deciziei instanței superioare de fond este contradictorie pentru cele descrise în rezumatul cererii de recurs. În realitate, criticile formulate se încadrează în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., aplicarea greșită a legii. Critica este nefondată întrucât, așa cum arată și instanțe de apel, dispoziția nr. BB din 26 septembrie 2002 a stabilit generic dreptul la acordarea de despăgubiri bănești pentru construcția demolată, cu alte cuvinte a fost stabilită definitiv și irevocabil doar modalitatea de reparație acordată persoanelor îndreptățite nu și cuantumul acestora.

Măsura de reparație de care beneficiază reclamantele a fost abrogată prin Titlul VII, art. 33 din Legea nr. 247/2005, așa încât, împrejurarea că instanța a dispus acordarea de despăgubiri bănești semnifică respectarea deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite. Tot în aplicarea deciziei pronunțate în interesul legii, potrivit căreia prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, instanța a reținut că decizia inițială, nr. BB din 26 septembrie 2002, nu a fost contestată în justiție pentru a fi complinită omisiunea referitoare la cuantumul despăgubirilor bănești.

De altfel, prin decizia în interesul legii se arată că „legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate (…) prin consemnare în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire (…)”. Drept urmare, reținerea instanței superioare de fond a incidenței dispozițiilor Legii nr. 247/2005 în ce privește procedura de stabilire a despăgubirilor după distincțiile cuprinse în art. 16 din Lege, este corectă, față de situația de fapt reținută și necontestată de recurente: măsurile sunt stabilite generic, cuantumul acestora nu este specificat în dispoziție, care nu a fost atacată în termenul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, o contestație nefiind pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a Legea nr. 247/2005, iar cererea de stabilire a cuantumului despăgubirii a fost formulată sub imperiul Legii nr. 247/2005.

Așadar, dat fiind stabilită legea aplicabilă, decizia pronunțată în apel este legală sub aspectul cuantumului despăgubirii, corespunzător prețului de piață al bunului notificat. Oricum, cuantumul despăgubirilor nu este stabilit definitiv dat fiind dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, conținut evocat în prezentarea motivării deciziei recurate. Recurenții susțin că instanțele nu au sancționat pasivitatea unității deținătoare în stabilirea cuantumului despăgubirilor timp de 7 ani, numai că aceștia nu au învestit instanța de judecată cu o atare cerere. Astfel, reținând că nu a fost formulată nicio cerere în sensul arătat, se constată că instanța nu are a se pronunța sub acest aspect.

Înalta Curte, pentru argumentele ce prevederilor, va respinge recursul în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele M.V.–M. și S.A.-L. împotriva deciziei nr. 131 din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2011.