ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5311/2011

Deliberând în condițiile

art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față reține următoarele

:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vaslui

la data de 06 august 2009, reclamantele M.V.-M. și M.A.-L. contestă dispoziția

nr. AA/2009 dată de Primarul Municipiului Bârlad, prin care s-a respins notificarea

de solicitare de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul

situat în Bârlad, bulevardul R.

În motivarea contestației

s-a susținut că dreptul de proprietate asupra imobilului constând în 720 m.p. pe

amplasamentul indicat a fost reconstituit prin ordinul prefectului, punerea în posesie

și emiterea titlului de proprietate din 22 aprilie 1993, teren ce a fost înstrăinat

cu toate aprobările necesare, prin actul autentificat din 10 mai 2002 la B.N.P.

Arată reclamanții că au

depus actele doveditore, necesare soluționării notificării, instanțele fiind competente

în conformitate cu decizia de îndrumare nr. 53/2007 a secțiilor unite a Înaltei

Curți de Casație și Justiție de a rezolva în cadrul procedurii instituite de Legea

nr. 10/2001 cererea de despăgubiri, modul de stabilire și plata acestora făcându-se

în condițiile Legii nr. 33/1994.

Tribunalul Vaslui, prin

sentința civilă nr. 674 din 25 mai 2010, a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a Primăriei Municipiului Bârlad; a admis contestația formulată de reclamantele

M.V.-M. și S.A.-L. împotriva dispoziției nr. AA din 21 iulie 2009 emisă de Primarul

Municipiului Bârlad, pe care a anulat-o; a stabilit valoarea despăgubirilor bănești

pentru imobilul demolat care s-a aflat în municipiul Bârlad, strada R., județul

Vaslui la suma de 156.630 RON; a obligat pârâții la plata către reclamante a sumei

de 5.594 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Iași,

secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 131 din

29 septembrie 2010, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante împotriva

sentinței sus-menționate, pentru argumentele ce succed:

Dreptul la măsuri reparatorii

în echivalent pentru construcția demolată este stabilit prin dispoziția nr. BB

din 26 septembrie 2002 dată de Primarul Municipiului Bârlad. Persoanele îndreptățite,

nu au contestat dispoziția în instanță sub aspectul omisiunii cuantificării despăgubirilor,

ce a intrat în puterea lucrului judecat în ce privește forma de reparație în modalitatea

dispusă de primar.

Dispozițiile Capitolului

V din Legea nr. 10/2001 ce reglementează măsurile reparatorii prin echivalent sub

forma despăgubirilor bănești (art. 36-40) au fost abrogate prin Titlul VII art.

33 din Legea nr. 247/2005.

Deși reclamantele au comunicat

autorității administrative competente evaluarea construcției demolate, faza administrativă

în soluționarea notificării nu a fost finalizată sub acest aspect prin dispoziție.

Reclamantele au rămas în pasivitate până la emiterea dispoziției nr. AA din 21

iulie 2009 anulată prin hotărârea atacată, învestind instanța de judecată la 06

august 2009.

Urmare modificării Legii

nr. 10/2001 prin legea privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum

și unele măsuri adiacente în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 reglementează „Regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”.

Curtea a reținute că dispozițiile

Legii nr. 247/2005 sunt de imediată aplicare în ce privește procedura de stabilire

a despăgubirilor după distincțiile din art. 16, în notificări soluționate la data

intrării în vigoare a legii prin consemnarea în cuprinsul dispozițiilor sau deciziilor

a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubiri și notificările ce nu erau soluționate

într-o asemenea modalitate.

În speță, notificarea

este soluționată din anul 2002, însă în cuprinsul său nu este menționată suma cuvenită

ca despăgubire.

În aplicarea deciziei

nr. 52/2007 a secțiilor unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce este obligatorie

pentru instanțe, în considerente în care sunt redate și analizate dispozițiile

art. 24, 26 din Legea nr. 10/2001 și art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII din

Legea nr. 247/2005 este definită sintagma „notificării soluționate până la data

intrării în vigoare a noii legi” ce desemnează notificările pe baza cărora entitățile

investite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în

instanță.

În cauza de față măsurile

reparatorii sunt stabilite generic, cuantumul nu este precizat, dispoziția nu a

fost atacată în instanță de reclamante, în termen (art. 24 din Legea nr. 10/2001),

la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 contestația nu se afla pe rolul

instanței de judecată, cererea în stabilirea despăgubirii este ulterioară.

În baza principiului plenitudinii

de competență statuat și prin decizia nr. 52 din 04 iulie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secțiile unite, Tribunalul s-a pronunțat, în limitele învestirii

și asupra întinderii măsurii reparatorii, stabilind cuantumul despăgubirii pe care

„deținătorul imobilului sau entitatea învestită potrivit legii îl propune

[

art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001] executarea urmând a avea loc în condițiile legii speciale.

În cererea de chemare

în judecată reclamantele își întemeiază pretențiile și pe dispozițiile Legii

nr. 33/1994 ce nu sunt incidente în cauză, imobilul preluat de stat în anul 1960

având regimul juridic reglementat prin Legea nr. 10/2001.

În aplicarea dispozițiilor

art. 296 C. proc. civ. în calea de atac apelantului nu i se poate crea o situație

mai grea decât aceea din hotărârea atacată.

Apelantele nu au contestat

valoarea construcției reținută de tribunal.

Astfel pentru construcțiile

integral demolate preluate în mod abuziv, valoarea se stabilește prin expertiză

tehnică potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită

potrivit standardelor internaționale de evaluare fiind incidente dispozițiile

art. 10 alin. (9) din Lege și art. 10.9 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Cum valoarea nu s-a stabilit

prin dispoziția nr. BB/2002, competența de a o stabili revine instanței de judecată.

La judecata în primă instanță

imobilul a fost evaluat în luna martie 2010, fiind stabilită o valoare de piață

de 137.395 RON. Urmare corectării vechimii imobilului, valoarea de piață este stabilită

la 156.630 RON acordată de instanță.

Solicitarea apelantelor

de a se acorda indicele de inflație din anul 2002 și până la soluționarea cauzei

nu are temei legal.

Curtea a reținut că valoarea

imobilului s-a stabilit pe criterii științifice, conform cerințelor Legii nr. 10/2001

la valoarea de piață, la momentul soluționării cererii de tribunal și nu a anului

2002.

De altfel entitatea învestită

cu soluționarea notificării are obligația de a face doar oferta. În speță, evaluarea

despăgubirilor în cadrul procedurii judiciare nu este definitivă, s-a impus în scopul

soluționării temeinice și legale a cauzei, în cadrul controlului judiciar, etapă

ce face parte integrantă din procedura de restituire reglementată de legea specială.

În art. 16 Titlul VII

Legea nr. 247/2005 prevede că propunerile de despăgubire cuprinse în dispoziții

fie stabilite în instanța de judecată sunt supuse unei noi evaluări. Procedura administrativă

se finalizează de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin dispoziție,

ce poate fi atacată în justiție în instanța de contencios administrativ.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamantele, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 C.

proc. civ.

Prin dezvoltarea motivelor

de recurs se arată că instanța de apel a considerat greșit ca fiind aplicabile dispozițiile

Legii nr. 247/2005 și a deciziei nr. 52/2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Astfel, deși instanța

reține că prin dispoziția nr. BB/2002 s-au stabilit despăgubiri bănești, că reclamantele

au făcut o estimare a contravalorii despăgubirilor, necontestate de Primăria Bârlad,

totuși apreciază incidența Legii nr. 247/2005.

Similar, deși prin decizia

nr. 52/2007 se arată că dispozițiile Legii nr. 247/2005 nu sunt aplicabile notificările

sau deciziile date anterior intrării în vigoare a actului normativ, instanța constată

aplicabilitatea deciziei, în sens contrar celor statuate.

Totodată, instanța nu

sancționează atitudinea ilegală a primăriei de a nu face o ofertă timp de 7 ani,

imputând însă inactivitatea reclamantelor.

Sub un alt aspect, decizia

este criticată sub aspectul valorii despăgubirilor reținute, în condițiile în care

suma de 156.630 RON, reprezintă doar 35.000-40.000 euro ce nu reprezintă valoarea

de înlocuire a imobilului compus din 10 camere, dependințe și magazii. Se apreciază

că suma de 297.190 RON, stabilită de expert, este apropiată de suma de 285.802 RON

calculată de reclamante în baza coeficientului de inflație.

Pârâta, deși legal citată,

nu a formulat întâmpinare în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând

decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a dispozițiilor

leale incidente cauzei, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele

ce succed.

Recurentele, invocând

pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., apreciază că motivarea deciziei instanței superioare

de fond este contradictorie pentru cele descrise în rezumatul cererii de recurs.

În realitate, criticile

formulate se încadrează în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., aplicarea greșită a

legii.

Critica este nefondată

întrucât, așa cum arată și instanțe de apel, dispoziția nr. BB din 26

septembrie 2002 a stabilit generic dreptul la acordarea de despăgubiri bănești pentru

construcția demolată, cu alte cuvinte a fost stabilită definitiv și irevocabil doar

modalitatea de reparație acordată persoanelor îndreptățite nu și cuantumul acestora.

Măsura de reparație de

care beneficiază reclamantele a fost abrogată prin Titlul VII, art. 33 din Legea

nr. 247/2005, așa încât, împrejurarea că instanța a dispus acordarea de despăgubiri

bănești semnifică respectarea deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite.

Tot în aplicarea deciziei

pronunțate în interesul legii, potrivit căreia prevederile cuprinse în art. 16 și

urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor,

nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,

contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 247/2005, instanța a reținut că decizia inițială, nr. BB din 26

septembrie 2002, nu a fost contestată în justiție pentru a fi complinită omisiunea

referitoare la cuantumul despăgubirilor bănești.

De altfel, prin decizia

în interesul legii se arată că „legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările

ce erau deja soluționate (…) prin consemnare în cuprinsul unor decizii/dispoziții

a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire (…)”.

Drept urmare, reținerea

instanței superioare de fond a incidenței dispozițiilor Legii nr. 247/2005 în ce

privește procedura de stabilire a despăgubirilor după distincțiile cuprinse în

art. 16 din Lege, este corectă, față de situația de fapt reținută și necontestată

de recurente: măsurile sunt stabilite generic, cuantumul acestora nu este specificat

în dispoziție, care nu a fost atacată în termenul prevăzut de art. 24 din Legea

nr. 10/2001, o contestație nefiind pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării

în vigoare a Legea nr. 247/2005, iar cererea de stabilire a cuantumului despăgubirii

a fost formulată sub imperiul Legii nr. 247/2005.

Așadar, dat fiind stabilită

legea aplicabilă, decizia pronunțată în apel este legală sub aspectul cuantumului

despăgubirii, corespunzător prețului de piață al bunului notificat.

Oricum, cuantumul despăgubirilor

nu este stabilit definitiv dat fiind dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, conținut evocat în prezentarea motivării deciziei recurate.

Recurenții susțin că instanțele

nu au sancționat pasivitatea unității deținătoare în stabilirea cuantumului despăgubirilor

timp de 7 ani, numai că aceștia nu au învestit instanța de judecată cu o atare cerere.

Astfel, reținând că nu

a fost formulată nicio cerere în sensul arătat, se constată că instanța nu are a

se pronunța sub acest aspect.

Înalta Curte, pentru argumentele

ce prevederilor, va respinge recursul în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantele M.V.–M. și S.A.-L. împotriva deciziei nr. 131

din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 iunie 2011.