ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3626/2010

Asupra conflictului de

competență de față:

Dina analiza actelor și

lucrărilor dosarului se constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, la

data de 16 august 2006, pe rolul Tribunalului Sibiu, reclamanta S.H. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.S.R., anularea deciziei nr. 25/2006

emisă de C.S.R.; obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții de

retrocedare în natură pentru imobilul situat în loc. Mediaș, str.

Hermann Oberth, jud. Sibiu, în cotă de 1/2; obligarea intimatei la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că prin Dispoziția nr. 25/2006 emisă de C.S.R. s-a

dispus respingerea cererii de retrocedare a imobilului situat în loc.

Mediaș, str. Hermann Oberth, jud. Sibiu, reținându-se că cererea

de retrocedare nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 83/1999 privind

retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților

cetățenilor aparținând minorităților naționale

din România, republicată întrucât numita S.H. este persoană

fizică, neîndeplinind calitatea de persoană

îndreptățită.

Reclamanta a apreciat

susținerile autorității ca fiind neîntemeiate pentru

următoarele considerente:

Prin adresa nr. 689423 din 26 iunie 2006,

A.N.R.P. i-a solicitat notificarea și alte dovezi de acte depuse pentru

restituirea în natură. Această adresă a fost comunicată

fostei sale mandatare G.M. în loc să fie expediată reclamantei în

Germania. Adresa a primit-o la data de 24 iulie 2006.

La data de 27 iulie 2006, după

3 zile, a primit deja decizia nr. 25 din 7 iulie 2006, fără ca A.N.R.P.

să primească actele doveditoare și legale.

Trebuie menționat faptul, a

specificat reclamanta, că întotdeauna au fost depuse în termenul legal

actele doveditoare, indiferent de legea care era aplicabilă la vremea

respectivă, după cum urmează:

dosarul privitor la Legea nr. 112/1995 a fost înregistrat în termenul legal, în 23 iulie 1996 cu nr. de

înregistrare 4714 din 23 iulie 1996 la G.C. Mediaș, unde a fost

îndrumată de secretarul Primăriei Mediaș, C.S.

În termenul legal a depus și

fosta sa mandatară G.M. „Notificarea” cu ștampila din 28 martie 2001,

precum și adresa către Primăria Mediaș cu ștampila din

21 februarie 2001, precum și o copie a unei acțiuni reconvenționale

din 8 ianuarie 1999 înregistrată în dosarul nr. 2384/1998 al

Judecătoriei Mediaș.

La data de 04 octombrie 2005 s-a

adresat Comisiei de Retrocedare, deși era pe rol „acțiunea de

restituire în natură” și restul de petiții.

Potrivit art. 1 alin. (1) al Legii nr.

10/2001 republicată: „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de

organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de

stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite,

se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi.”

Imobilul din Mediaș, str. Hermann

Oberth a fost construit de bunicul său K.F. în anul 1924 (C.F. nr. 3047/1924).

Imobilul se compune din parter și mansardă, fiecare de 100 m.p.

Din data de 11 septembrie 1990 de la

plecarea sa și a fiului său I.S., ca ultimii membri ai familiei, în

Germania, a predat cheile mansardei proprietatea sa personală (conform

contractului de cumpărare nr. 1994 din 24 septembrie 1973) familiei P.M. -

tată și P.M. pentru administrarea întregii locuințe

mobilată, 5 camere, bucătăria, baie și restul

dependințelor, și plata impozitului (cu procura nr. 10152 din 19

iulie 1999).

Din septembrie 1990 ambii frați

P. s-au pus proprietari pe întregul imobil. P.R. la parter, deși a avut

deja o proprietate în Mediaș, str. St. L. Roth, și P.M. la

mansardă, ambii fără acte legale, fără mutație cu

consimțământul său.

A mai precizat că imobilul din

Mediaș, str. Hermann Oberth, în cotă de 1/2 nedezmembrată, a

fost preluat abuziv conform deciziei nr. 777 din 15 august 1983.

Prin sentința civilă nr. 1333

din 03 noiembrie 2006, Tribunalul Sibiu a declinat competența

soluționării cauzei la Curtea de Apel București.

Prin încheierea din 28 februarie 2007,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a scos cauza de

pe rol a trimis-o la secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 1358

din 23 mai 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Aceasta hotărâre a fost

casată prin decizia civilă nr. 2077/2 din 04 decembrie 2007a Înaltei

Curți de Casație și Justiție care a admis recursul declarat

împotriva sentinței civile nr. 1358 din 23 mai 2007 și a trimis cauza

spre rejudecare la aceeași instanță.

În fond, după casare, Curtea de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

prin sentința civilă nr. 1805 din 11 iunie 2008, a respins

acțiunea ca nefondată.

Și această hotărâre a

fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

decizia civilă nr. 1135/2 din 10 februarie 2009, trimițându-se cauza

din nou spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin sentința civilă nr. 4203

din 27 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența de soluționare a cererii

Tribunalului București, secția civilă.

Din probele administrate, Curtea a

reținut că prin notificarea înregistrată sub nr. 1933 din 04

octombrie 2004, reclamanta a solicitat „Comisiei de retrocedare a Legii nr. 10/2001”

restituirea în natură a imobilului situat în Mediaș, str. Hermann

Oberth, jud. Sibiu, în cotă de V2, cererea fiind formulată de

mandatarul reclamantei în baza Legii nr. 10/2001, dovadă fiind și

faptul că era adresată Comisiei de retrocedare a Legii nr. 10/2001.

Astfel că în mod greșit

cererea a fost trimisă Comisiei speciale de retrocedare care s-a

pronunțat asupra ei prin decizia nr. 25 din 07 iulie 2006, în sensul

respingerii cererii reclamantei în baza O.U.G. nr. 83/1999, deși

reclamanta nu formulase notificarea în baza acestui act normativ, ci în baza

Legii nr. 10/2001.

Având în vedere notificarea

înregistrată sub nr. 1933 din 04 octombrie 2004, prin care reclamanta

își întemeiază cererea de restituire în baza Legii nr. 10/2001,

precum și dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

potrivit cărora secția civilă a tribunalului de la sediul

unității deținătoare sau al entității investite

cu soluționarea notificării este competentă să

soluționeze cererile de restituire, Curtea a admis excepția

necompetenței materiale și a declinat competența

soluționării cauzei la secția civilă a Tribunalului

București.

Ca urmare a acestei măsuri,

dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, la data de 10 martie 2010, sub nr. 12375/3/2010.

La rândul ei și această

instanță și-a declinat competența de soluționare în favoarea

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reținând că în mod greșit Curtea

de Apel București și-a declinat competența în raport cu un temei

de drept care nu a stat la baza emiterii actului administrativ contestat și

care a atras competența materială specială a curții de

apel.

În situația în care actul

contestat a fost dat cu încălcarea dispozițiilor legale, a considerat

tribunalul, el urma a fi desființat potrivit acestei competențe,

care, potrivit art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborat cu art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 și art. 3 pct. 1 C. proc. civ., este a secției

de contencios administrativ și fiscal.

Constatând ivit conflictul negativ

de competență, în temeiul art. 22 alin. (3) C. proc. civ., dosarul a

fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru

pronunțarea unui regulator de competență.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20

pct. 2, art. 21 și art. 22 alin. (3) C. proc. civ., urmează să

stabilească instanța competentă a soluționa pricina în

raport cu obiectul acesteia și cu dispozițiile legale incidente ei.

În condițiile în care

reclamanta S.H. a învestit instanța de judecată printr-o

contestație îndreptată împotriva deciziei nr. 25 din 7 iulie 2007

emisă de comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile, în

baza art. 1 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 183/1999, competența de

soluționare a cauzei se determină pe baza criteriului poziției

în sistemul autorităților publice a emitentului actului contestat,

conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reținându-se că

prin art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 nu se instituie o

competență derogatorie de la regula stabilită prin textul legal

precitat al Legii contenciosului administrativ.

Din punctul de vedere al

determinării competenței materiale în soluționarea

contestației formulată de reclamantă, este irelevant că

emitentul deciziei atacate ar fi soluționat cererea doamnei S.H. în mod

greșit în baza unui act normativ, O.U.G. nr. 83/1999, cu toate că

notificarea fusese formulată în temeiul altui act normativ, Legea nr. 10/2001,

chestiunea privind, finalmente, fondul cauzei.

În consecință, Înalta

Curte constată că, în pricina de față, competența de

soluționare în primă instanță, revine Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de

soluționare a litigiului privind pe S.H. și C.S.R. în favoarea Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 19 august 2010.