ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3626/2010

Asupra conflictului de competență de față: Dina analiza actelor și lucrărilor dosarului se constată următoarele: Prin cererea înregistrată, la data de 16 august 2006, pe rolul Tribunalului Sibiu, reclamanta S.H. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.S.R., anularea deciziei nr. 25/2006 emisă de C.S.R.; obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții de retrocedare în natură pentru imobilul situat în loc. Mediaș, str. Hermann Oberth, jud. Sibiu, în cotă de 1/2; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin Dispoziția nr. 25/2006 emisă de C.S.R. s-a dispus respingerea cererii de retrocedare a imobilului situat în loc. Mediaș, str. Hermann Oberth, jud. Sibiu, reținându-se că cererea de retrocedare nu se încadrează în prevederile O.U.G.

nr. 83/1999 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, republicată întrucât numita S.H. este persoană fizică, neîndeplinind calitatea de persoană îndreptățită. Reclamanta a apreciat susținerile autorității ca fiind neîntemeiate pentru următoarele considerente: Prin adresa nr. 689423 din 26 iunie 2006, A.N.R.P. i-a solicitat notificarea și alte dovezi de acte depuse pentru restituirea în natură. Această adresă a fost comunicată fostei sale mandatare G.M. în loc să fie expediată reclamantei în Germania. Adresa a primit-o la data de 24 iulie 2006. La data de 27 iulie 2006, după 3 zile, a primit deja decizia nr. 25 din 7 iulie 2006, fără ca A.N.R.P.

să primească actele doveditoare și legale. Trebuie menționat faptul, a specificat reclamanta, că întotdeauna au fost depuse în termenul legal actele doveditoare, indiferent de legea care era aplicabilă la vremea respectivă, după cum urmează: dosarul privitor la Legea nr. 112/1995 a fost înregistrat în termenul legal, în 23 iulie 1996 cu nr. de înregistrare 4714 din 23 iulie 1996 la G.C. Mediaș, unde a fost îndrumată de secretarul Primăriei Mediaș, C.S. În termenul legal a depus și fosta sa mandatară G.M. „Notificarea” cu ștampila din 28 martie 2001, precum și adresa către Primăria Mediaș cu ștampila din 21 februarie 2001, precum și o copie a unei acțiuni reconvenționale din 8 ianuarie 1999 înregistrată în dosarul nr. 2384/1998 al Judecătoriei Mediaș.

La data de 04 octombrie 2005 s-a adresat Comisiei de Retrocedare, deși era pe rol „acțiunea de restituire în natură” și restul de petiții. Potrivit art. 1 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 republicată: „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi.” Imobilul din Mediaș, str. Hermann Oberth a fost construit de bunicul său K.F. în anul 1924 (C.F. nr. 3047/1924). Imobilul se compune din parter și mansardă, fiecare de 100 m.p. Din data de 11 septembrie 1990 de la plecarea sa și a fiului său I.S., ca ultimii membri ai familiei, în Germania, a predat cheile mansardei proprietatea sa personală (conform contractului de cumpărare nr. 1994 din 24 septembrie 1973) familiei P.M.

- tată și P.M. pentru administrarea întregii locuințe mobilată, 5 camere, bucătăria, baie și restul dependințelor, și plata impozitului (cu procura nr. 10152 din 19 iulie 1999). Din septembrie 1990 ambii frați P. s-au pus proprietari pe întregul imobil. P.R. la parter, deși a avut deja o proprietate în Mediaș, str. St. L. Roth, și P.M. la mansardă, ambii fără acte legale, fără mutație cu consimțământul său. A mai precizat că imobilul din Mediaș, str. Hermann Oberth, în cotă de 1/2 nedezmembrată, a fost preluat abuziv conform deciziei nr. 777 din 15 august 1983. Prin sentința civilă nr. 1333 din 03 noiembrie 2006, Tribunalul Sibiu a declinat competența soluționării cauzei la Curtea de Apel București.

Prin încheierea din 28 februarie 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a scos cauza de pe rol a trimis-o la secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Prin sentința civilă nr. 1358 din 23 mai 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca neîntemeiată. Aceasta hotărâre a fost casată prin decizia civilă nr. 2077/2 din 04 decembrie 2007a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a admis recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 1358 din 23 mai 2007 și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. În fond, după casare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1805 din 11 iunie 2008, a respins acțiunea ca nefondată.

Și această hotărâre a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 1135/2 din 10 februarie 2009, trimițându-se cauza din nou spre rejudecare la aceeași instanță. Prin sentința civilă nr. 4203 din 27 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii Tribunalului București, secția civilă. Din probele administrate, Curtea a reținut că prin notificarea înregistrată sub nr. 1933 din 04 octombrie 2004, reclamanta a solicitat „Comisiei de retrocedare a Legii nr. 10/2001” restituirea în natură a imobilului situat în Mediaș, str. Hermann Oberth, jud. Sibiu, în cotă de V2, cererea fiind formulată de mandatarul reclamantei în baza Legii nr. 10/2001, dovadă fiind și faptul că era adresată Comisiei de retrocedare a Legii nr. 10/2001.

Astfel că în mod greșit cererea a fost trimisă Comisiei speciale de retrocedare care s-a pronunțat asupra ei prin decizia nr. 25 din 07 iulie 2006, în sensul respingerii cererii reclamantei în baza O.U.G. nr. 83/1999, deși reclamanta nu formulase notificarea în baza acestui act normativ, ci în baza Legii nr. 10/2001. Având în vedere notificarea înregistrată sub nr. 1933 din 04 octombrie 2004, prin care reclamanta își întemeiază cererea de restituire în baza Legii nr. 10/2001, precum și dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora secția civilă a tribunalului de la sediul unității deținătoare sau al entității investite cu soluționarea notificării este competentă să soluționeze cererile de restituire, Curtea a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării cauzei la secția civilă a Tribunalului București.

Ca urmare a acestei măsuri, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 10 martie 2010, sub nr. 12375/3/2010. La rândul ei și această instanță și-a declinat competența de soluționare în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reținând că în mod greșit Curtea de Apel București și-a declinat competența în raport cu un temei de drept care nu a stat la baza emiterii actului administrativ contestat și care a atras competența materială specială a curții de apel. În situația în care actul contestat a fost dat cu încălcarea dispozițiilor legale, a considerat tribunalul, el urma a fi desființat potrivit acestei competențe, care, potrivit art. 3 alin. (7) din O.U.G.

nr. 94/2000, coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 3 pct. 1 C. proc. civ., este a secției de contencios administrativ și fiscal. Constatând ivit conflictul negativ de competență, în temeiul art. 22 alin. (3) C. proc. civ., dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unui regulator de competență. Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 pct. 2, art. 21 și art. 22 alin. (3) C. proc. civ., urmează să stabilească instanța competentă a soluționa pricina în raport cu obiectul acesteia și cu dispozițiile legale incidente ei. În condițiile în care reclamanta S.H. a învestit instanța de judecată printr-o contestație îndreptată împotriva deciziei nr. 25 din 7 iulie 2007 emisă de comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile, în baza art. 1 alin. (1) și (3) din O.U.G.

nr. 183/1999, competența de soluționare a cauzei se determină pe baza criteriului poziției în sistemul autorităților publice a emitentului actului contestat, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reținându-se că prin art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 nu se instituie o competență derogatorie de la regula stabilită prin textul legal precitat al Legii contenciosului administrativ. Din punctul de vedere al determinării competenței materiale în soluționarea contestației formulată de reclamantă, este irelevant că emitentul deciziei atacate ar fi soluționat cererea doamnei S.H. în mod greșit în baza unui act normativ, O.U.G. nr. 83/1999, cu toate că notificarea fusese formulată în temeiul altui act normativ, Legea nr. 10/2001, chestiunea privind, finalmente, fondul cauzei.

În consecință, Înalta Curte constată că, în pricina de față, competența de soluționare în primă instanță, revine Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a litigiului privind pe S.H. și C.S.R. în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 august 2010.