ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4709/2011

Cadrul procesual Prin acțiunea formulată, reclamanta S.H. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare: 1. Anularea deciziei nr. 25/2006 emisă de Comisia Specială de Retrocedare;

Obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții de retrocedare în natură pentru imobilul situat în loc. Mediaș, jud. Sibiu, în cotă de 1/2;

Obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin Dispoziția nr. 25/2006 emisă de Comisia Specială de Retrocedare s-a dispus nelegal respingerea cererii de retrocedare a imobilului situat în loc. Mediaș, jud. Sibiu, reținându-se fără temei că nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 83/1999 și că reclamanta, ca persoană fizică, nu poate avea calitatea de „persoană îndreptățită”. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 5203 din 17 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantă ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: Prin notificarea înregistrată în 04 octombrie 2004, reclamanta a solicitat „Comisiei de retrocedare a Legii nr. 10/2001” restituirea în natură a imobilului situat în Mediaș, jud. Sibiu, în cotă de 1/2. Această cerere a fost formulată de mandatarul reclamantei, în baza Legii nr. 10/2001, dovadă fiind și faptul că era adresată Comisiei de retrocedare a Legii nr. 10/2001. În mod greșit cererea a fost trimisă Comisiei Speciale de Retrocedare, care s-a pronunțat asupra ei prin decizia nr. 25 din 07 iulie 2006 în sensul respingerii cererii reclamantei. Instanța de fond a reținut că potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, obiectul acestui act normativ îl constituie imobilele care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, iar potrivit art. alin. (3), comunitatea minorităților naționale este „entitatea juridică de drept privat, constituită și organizată potrivit legii române, care reprezintă interesele cetățenilor unei comunități ale unei minorități naționale ce a deținut în proprietate imobile preluate în mod abuziv și care dovedește că este continuatoarea recunoscută a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat.” Cum imobilul în litigiu nu a aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, ci reclamantei ca persoană fizică, în mod legal Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România a respins cererea de retrocedare. Instanța de fond a mai apreciat că nu este competentă să examineze dacă cererea reclamantei de retrocedare este întemeiată din perspectiva Legii nr. 10/2001, deoarece Curtea este învestită să examineze doar legalitatea deciziei nr. 25/2006 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, comisie care a examinat doar aplicabilitatea O.U.G. nr. 83/1999. De altfel, această comisie nici nu era competentă să examineze aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 la cererea reclamantei. Greșeala se datorează reclamantei care a învestit greșit Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, cu o cerere de retrocedare întemeiată pe Legea nr. 10/2001 și nu pe O.U.G. nr. 83/1999. Reclamanta trebuia să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, sesizând organul abilitat în acest sens, și nu Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România. 3. Recursul declarat de S.H. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta S.H. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5-9 C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Recurenta nu și-a structurat criticile formulate în cuprinsul celor două memorii de recurs înregistrate în termen legal. Din modul în care au fost expuse, Înalta Curte reține că hotărârea fondului este combătută sub următoarele aspecte: 3.1. Instanța a încălcat prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., neidentificând toate elementele utile pentru aflarea adevărului; 3.2. S-au ignorat prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., prin aceea că nu s-a motivat înlăturarea cererilor sale; 3.3. Judecătorul cauzei s-a mai pronunțat asupra acesteia prin sentința civilă nr. 4203/2009; 3.

Hotărârea comunicată nu menționează numele judecătorului care a pronunțat-o și este nesemnată; 3.

Avocatul său din Sibiu nu a identificat dosarul soluționat de Curtea de apel pe site-ul acestei instanțe; procesul nu a fost public; citarea sa pentru termenul din 17 decembrie 2010 a fost viciată; 3.

S-au aplicat greșit prevederile O.U.G. nr. 83/1999, în realitate fiind incidente cele ale Legii nr. 10/2001. 4. Apărările formulate de intimata Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România Prin întâmpinarea înregistrată la data de 06 octombrie 2011, intimata Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimata a arătat că prin decizia atacată a fost soluționată cererea depusă de recurentă prin mandatara sa G.M., înregistrată la 04 octombrie 2004 (în realitate 2005) în care s-a făcut referire la prevederile Legii nr. 66/2004 pentru aprobarea și modificarea O.U.G. nr. 83/1999. Intimata consideră că recurenta confundă deliberat prevederile Legii nr. 10/2001 cu ale O.U.G. nr. 83/1999 întrucât nu depusese în termen legal la executorul judecătoresc notificarea prevăzută în primul act normativ. Pe fondul cauzei, intimata a arătat că soluția adoptată este legală, câtă vreme recurenta nu se încadrează în sfera destinatarilor O.U.G. nr. 83/1999, respectiv în art. 1 alin. (3) din acest act normativ. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, precum și sub toate aspectele, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă S.H. a supus controlului de legalitate decizia nr. 25 din 07 iulie 2006, prin care Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România i-a respins cererea de retrocedare înregistrată în 04 octombrie 2005, cu motivarea că nu se încadrează în sfera de reglementare a prevederilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, republicată. Prima instanță a reținut, potrivit considerentelor prezentate rezumativ la pct. 1.2 din această decizie, că reclamanta, persoană fizică, nu poate fi considerată persoană îndreptățită la retrocedare întrucât nu reprezintă o comunitate a minorităților naționale, ci acționează în numele său personal. Această concluzie este corectă, ea fiind împărtășită și de instanța de recurs. Detaliind și răspunzând în același timp la motivele de recurs, Înalta Curte observă, în primul rând, că prin decizia administrativă examinată s-a soluționat numai cererea formulată a data de 04 octombrie 2005, greșit înregistrată de mandatara recurentei la intimata-pârâtă. Faptul că autorii recurentei, B.I. și B.H., ar fi înregistrat în condiții procedurale și în termen legal o notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 este contestat de intimata-pârâtă prin întâmpinare și nu poate fi tranșat de Înalta Curte în limitele procedurii de față, care privește strict raporturile de drept administrativ dintre cele două părți: S.H. și Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, în legătură cu emiterea deciziei nr. 25/2006 emisă de aceasta din urmă. În acest context nu se poate reproșa primei instanțe că nu a aplicat prevederile Legii nr. 10/2001 (critica de la pct. 1.3.6) ori că nu a manifestat rol activ în sensul dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. (critica de la pct. I.3.1.), reclamanta-recurentă fiind cea care dispune de proces prin fixarea limitelor acestuia: părți, obiect, cauză, limite pe care instanța nu le poate depăși. Pe de altă parte, în măsura în care notificarea (dosar fond, ștampilă de înregistrare la „Biroul de execuție silită de pe lângă Judecătoria Mediaș”, ilizibilă) este conformă cu prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, recurenta are dreptul de a obține soluționarea acesteia ca urmare a parcurgerii procedurii reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, însă aceasta presupune un alt cadru procesual. Nu în ultimul rând, pentru eventualele erori comise de mandatarul recurentei, prin mijlocirea căruia a fost învestită intimata, raporturile dintre părți pot fi reglate în condițiile art. 1539 și urm. C. civ., în vigoare la epoca respectivă, ele excedând, de asemenea, procesului de față. Referitor la motivarea hotărârii Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea va cuprinde „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Examinând considerentele Curții de apel, Înalta Curte constată că acestea sunt conforme cu textul citat. Nu i se poate cere instanței să analizeze toate susținerile și probele referitoare la legalitatea cererii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, câtă vreme, după cum s-a arătat în precedent, acestea depășesc cadrul procesual. Referitor la compunerea completului de judecată În raport de prevederile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, completul care soluționează în primă instanță acțiunea de contencios administrativ este compus dintr-un singur judecător, care este și președintele completului de judecată, regulă respectată în cauza de față. Împrejurarea că același judecător a mai pronunțat și sentința nr. 4203 din 27 noiembrie 2009, nu este relevantă, câtă vreme prin această hotărâre el a soluționat numai o excepție de necompetență materială, iar nu fondul cauzei. Referitor la celelalte neregularități procedurale Toate susținerile recurentei grupate la pct. 1.3.5 sunt vădit nefondate. Astfel, la dosarul de fond se găsește fotocopia citației remise recurentei pentru termenul din data de 17 decembrie 2010, pe care a atestat olograf „primit 01 decembrie 2010, ora 12.00”. De asemenea, la același dosar, se află un „memoriu” redactat de reclamantă în cuprinsul căruia face referire expresă la „Dosar nr. 11249/2/2010. Termen 17 decembrie 2010. Ora 09.00. Complet 17”. În acest cadru, Înalta Curte reține că viciile procedurale invocate cu privire la procedura sa de citare ori împrejurarea că dosarul cauzei nu ar fi fost „găsit pe ECRIS”, de avocatul său, sunt lipsite de orice relevanță. De asemenea, și susținerea referitoare la încălcarea principiului publicității ședinței de judecată este lipsită de suport, din practicaua sentinței rezultând că a fost respectată regula prevăzută de art. 121 alin. (1) C. proc. civ. De altfel, de la judecata cauzei au lipsit ambele părți, bănuielile recurentei că dosarul său s-ar fi soluționat „în secret” fiind simple considerații personale. În fine, exemplarul de hotărâre ce i-a fost comunicat prin poștă nu poartă semnătura președintelui completului de judecată întrucât aceasta nu este necesară în raport de prevederile art. 110 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești aprobat prin hotărârea nr. 387/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, modificată și completată. Numai cele două exemplare originale ale hotărârii la care se referă art. 266 alin. (1) C. proc. civ. se semnează de președinte și grefier. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față ca nefondat.