ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4709/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4709/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea formulată,

reclamanta S.H. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de

Retrocedare:

nr. 25/2006 emisă de Comisia Specială de Retrocedare;

emiterea unei dispoziții de retrocedare în natură pentru imobilul situat în loc.

Mediaș, jud. Sibiu, în cotă de 1/2;

la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că prin Dispoziția nr. 25/2006 emisă de Comisia Specială de

Retrocedare s-a dispus nelegal respingerea cererii de retrocedare a imobilului situat

în loc. Mediaș, jud. Sibiu, reținându-se fără temei că nu se încadrează în prevederile

O.U.G. nr. 83/1999 și că reclamanta, ca persoană fizică, nu poate avea calitatea

de „persoană îndreptățită”.

Prin sentința civilă

nr. 5203 din 17 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin notificarea înregistrată

în 04 octombrie 2004, reclamanta a solicitat „Comisiei de retrocedare a Legii

nr. 10/2001” restituirea în natură a imobilului situat în Mediaș, jud. Sibiu, în

cotă de 1/2. Această cerere a fost formulată de mandatarul reclamantei, în baza

Legii nr. 10/2001, dovadă fiind și faptul că era adresată Comisiei de retrocedare

a Legii nr. 10/2001.

În mod greșit cererea

a fost trimisă Comisiei Speciale de Retrocedare, care s-a pronunțat asupra ei prin

decizia nr. 25 din 07 iulie 2006 în sensul respingerii cererii reclamantei.

Instanța de fond a reținut

că potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, obiectul acestui act normativ

îl constituie imobilele care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților

naționale din România, iar potrivit art. alin. (3), comunitatea minorităților naționale

este „entitatea juridică de drept privat, constituită și organizată potrivit legii

române, care reprezintă interesele cetățenilor unei comunități ale unei minorități

naționale ce a deținut în proprietate imobile preluate în mod abuziv și care dovedește

că este continuatoarea recunoscută a persoanei juridice titulare de la care s-au

preluat bunurile de către stat.”

Cum imobilul în litigiu

nu a aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din

România, ci reclamantei ca persoană fizică, în mod legal Comisia Specială de

Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând

minorităților naționale din România a respins cererea de retrocedare.

Instanța de fond a mai

apreciat că nu este competentă să examineze dacă cererea reclamantei de retrocedare

este întemeiată din perspectiva Legii nr. 10/2001, deoarece Curtea este învestită

să examineze doar legalitatea deciziei nr. 25/2006 emisă de Comisia Specială de

Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând

minorităților naționale din România, comisie care a examinat doar aplicabilitatea

O.U.G. nr. 83/1999. De altfel, această comisie nici nu era competentă să examineze

aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 la cererea reclamantei. Greșeala se datorează

reclamantei care a învestit greșit Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri

imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale

din România, cu o cerere de retrocedare întemeiată pe Legea nr. 10/2001 și nu pe

O.U.G. nr. 83/1999. Reclamanta trebuia să urmeze procedura prevăzută de Legea

nr. 10/2001, sesizând organul abilitat în acest sens, și nu Comisia Specială de

Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând

minorităților naționale din România.

S.H.

Împotriva acestei hotărâri,

reclamanta S.H. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 5-9 C. proc. civ., precum și dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta nu și-a structurat

criticile formulate în cuprinsul celor două memorii de recurs înregistrate în termen

legal.

Din modul în care au fost

expuse, Înalta Curte reține că hotărârea fondului este combătută sub următoarele

aspecte:

3.1. Instanța a încălcat

prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., neidentificând toate elementele utile

pentru aflarea adevărului;

3.2. S-au ignorat prevederile

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., prin aceea că nu s-a motivat înlăturarea cererilor

sale;

3.3. Judecătorul cauzei

s-a mai pronunțat asupra acesteia prin sentința civilă nr. 4203/2009;

3.4. Hotărârea comunicată

nu menționează numele judecătorului care a pronunțat-o și este nesemnată;

3.5. Avocatul său din

Sibiu nu a identificat dosarul soluționat de Curtea de apel pe site-ul acestei instanțe;

procesul nu a fost public; citarea sa pentru termenul din 17 decembrie 2010 a fost

viciată;

3.6. S-au aplicat greșit

prevederile O.U.G. nr. 83/1999, în realitate fiind incidente cele ale Legii nr.

10/2001.

de intimata Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut

comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România

Prin întâmpinarea înregistrată

la data de 06 octombrie 2011, intimata Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri

imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale

din România, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a arătat că prin

decizia atacată a fost soluționată cererea depusă de recurentă prin mandatara sa

G.M., înregistrată la 04 octombrie 2004 (în realitate 2005) în care s-a făcut referire

la prevederile Legii nr. 66/2004 pentru aprobarea și modificarea O.U.G. nr. 83/1999.

Intimata consideră că

recurenta confundă deliberat prevederile Legii nr. 10/2001 cu ale O.U.G. nr. 83/1999

întrucât nu depusese în termen legal la executorul judecătoresc notificarea prevăzută

în primul act normativ.

Pe fondul cauzei, intimata

a arătat că soluția adoptată este legală, câtă vreme recurenta nu se încadrează

în sfera destinatarilor O.U.G. nr. 83/1999, respectiv în art. 1 alin. (3) din acest

act normativ.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, precum și

sub toate aspectele, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.

de drept relevante

Recurenta-reclamantă S.H.

a supus controlului de legalitate decizia nr. 25 din 07 iulie 2006, prin care Comisia

Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor

aparținând minorităților naționale din România i-a respins cererea de retrocedare

înregistrată în 04 octombrie 2005, cu motivarea că nu se încadrează în sfera de

reglementare a prevederilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999 privind retrocedarea

unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților

naționale din România, republicată.

Prima instanță a reținut,

potrivit considerentelor prezentate rezumativ la pct. 1.2 din această decizie, că

reclamanta, persoană fizică, nu poate fi considerată persoană îndreptățită la retrocedare

întrucât nu reprezintă o comunitate a minorităților naționale, ci acționează în

numele său personal.

Această concluzie este

corectă, ea fiind împărtășită și de instanța de recurs.

Detaliind și răspunzând

în același timp la motivele de recurs, Înalta Curte observă, în primul rând, că

prin decizia administrativă examinată s-a soluționat numai cererea formulată a data

de 04 octombrie 2005, greșit înregistrată de mandatara recurentei la intimata-pârâtă.

Faptul că autorii recurentei,

B.I. și B.H., ar fi înregistrat în condiții procedurale și în termen legal o notificare

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 este contestat de intimata-pârâtă prin

întâmpinare și nu poate fi tranșat de Înalta Curte în limitele procedurii de față,

care privește strict raporturile de drept administrativ dintre cele două părți:

S.H. și Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut

comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, în legătură

cu emiterea deciziei nr. 25/2006 emisă de aceasta din urmă.

În acest context nu se

poate reproșa primei instanțe că nu a aplicat prevederile Legii nr. 10/2001 (critica

de la pct. 1.3.6) ori că nu a manifestat rol activ în sensul dispozițiilor art.

129 alin. (5) C. proc. civ. (critica de la pct. I.3.1.), reclamanta-recurentă fiind

cea care dispune de proces prin fixarea limitelor acestuia: părți, obiect, cauză,

limite pe care instanța nu le poate depăși.

Pe de altă parte, în măsura

în care notificarea (dosar fond, ștampilă de înregistrare la „Biroul de execuție

silită de pe lângă Judecătoria Mediaș”, ilizibilă) este conformă cu prevederile

art. 22 din Legea nr. 10/2001, recurenta are dreptul de a obține soluționarea acesteia

ca urmare a parcurgerii procedurii reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

însă aceasta presupune un alt cadru procesual.

Nu în ultimul rând, pentru

eventualele erori comise de mandatarul recurentei, prin mijlocirea căruia a fost

învestită intimata, raporturile dintre părți pot fi reglate în condițiile art. 1539

și urm. C. civ., în vigoare la epoca respectivă, ele excedând, de asemenea, procesului

de față.

Referitor la motivarea

hotărârii

Potrivit dispozițiilor

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea va cuprinde „motivele de fapt

și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților”.

Examinând considerentele

Curții de apel, Înalta Curte constată că acestea sunt conforme cu textul citat.

Nu i se poate cere instanței

să analizeze toate susținerile și probele referitoare la legalitatea cererii formulate

în temeiul Legii nr. 10/2001, câtă vreme, după cum s-a arătat în precedent, acestea

depășesc cadrul procesual.

Referitor la compunerea

completului de judecată

În raport de prevederile

art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, completul

care soluționează în primă instanță acțiunea de contencios administrativ este compus

dintr-un singur judecător, care este și președintele completului de judecată, regulă

respectată în cauza de față.

Împrejurarea că același

judecător a mai pronunțat și sentința nr. 4203 din 27 noiembrie 2009, nu este relevantă,

câtă vreme prin această hotărâre el a soluționat numai o excepție de necompetență

materială, iar nu fondul cauzei.

Referitor la celelalte

neregularități procedurale

Toate susținerile recurentei

grupate la pct. 1.3.5 sunt vădit nefondate.

Astfel, la dosarul de

fond se găsește fotocopia citației remise recurentei pentru termenul din data de

17 decembrie 2010, pe care a atestat olograf „primit 01 decembrie 2010, ora 12.00”.

De asemenea, la același

dosar, se află un „memoriu” redactat de reclamantă în cuprinsul căruia face referire

expresă la „Dosar nr. 11249/2/2010. Termen 17 decembrie 2010. Ora 09.00. Complet

17”.

În acest cadru, Înalta

Curte reține că viciile procedurale invocate cu privire la procedura sa de citare

ori împrejurarea că dosarul cauzei nu ar fi fost „găsit pe ECRIS”, de avocatul său,

sunt lipsite de orice relevanță.

De asemenea, și susținerea

referitoare la încălcarea principiului publicității ședinței de judecată este lipsită

de suport, din practicaua sentinței rezultând că a fost respectată regula prevăzută

de art. 121 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, de la judecata

cauzei au lipsit ambele părți, bănuielile recurentei că dosarul său s-ar fi soluționat

„în secret” fiind simple considerații personale.

În fine, exemplarul de

hotărâre ce i-a fost comunicat prin poștă nu poartă semnătura președintelui completului

de judecată întrucât aceasta nu este necesară în raport de prevederile art. 110

din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești aprobat prin hotărârea

nr. 387/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, modificată și completată.

Numai cele două exemplare originale ale hotărârii la care se referă art. 266

alin. (1) C. proc. civ. se semnează de președinte și grefier.

instanței de recurs

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de S.H. împotriva sentinței civile nr. 5203 din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 13 octombrie 2011.