ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 15/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 171 din 2 iulie 2008, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul S.O. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că acțiunea formulată de reclamantul S.O. este întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România.

A mai reținut instanța de fond că în privința termenului de depunere a cererii întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999, art. 5 alin. (1) din ordonanță stabilește că „cererea poate fi introdusă de persoana condamnată sau supusă unei măsuri administrative abuzive, ori, după decesul acesteia de soțul supraviețuitor sau rudele până la gradul al patrulea inclusiv, până cel mai târziu la 31 decembrie 2003. A constat prima instanță că acest termen a fost modificat prin Legea nr. 173 din 16 mai 2006, pentru modificarea și completarea O.U.G.

nr. 214/1999, prin care, potrivit art. 2, s-a stabilit că „se acordă un termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, în care persoanele condamnate sau supuse unei măsuri administrative abuzive (...) pot depune cerere pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă". Prin urmare, a reținut instanța de fond că întrucât Legea nr. 173/2006 a intrat în vigoare la 3 zile după publicarea în M. Of., Partea I, nr. 438/22.05.2006, rezultă că termenul de 6 luni a început să curgă de la 25 mai 2006 și s-a împlinit la data de 25 noiembrie 2006, reclamantul S.O. depunând cererea la Comisie la data de 24 octombrie 2007, motivând întârzierea de necesitatea obținerii documentelor doveditoare de la Arhivele Securității.

A mai reținut prima instanță că, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 214/1999 „dacă cererea nu este însoțită de actele doveditoare necesare, Comisia este obligată să solicite documente, date sau informații de la instituțiile publice care le dețin". Față de această prevedere, a concluzionat Curtea de Apel București că întârzierea în depunerea cererii nu este justificată, reclamantul având posibilitatea să o formuleze în termenul legal, iar ulterior să facă demersuri în vederea obținerii documentelor doveditoare. Împotriva acestei sentințe a declarat, în termen legal, recurs reclamantul S.O., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, întemeindu-se pe dispozițiile art. 3041 C. proc.

civ. Prin motivele de recurs, recurentul-reclamant susține, în esență următoarele: -instanța de fond nu a interpretat judicios dispozițiile legate de întreruperea și suspendarea cursului prescripției dreptului la acțiune în condițiile prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. a) coroborat cu dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) și c) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă; -din analiza actelor dosarului se observă că în cauză operează întreruperea cursului prescripției, motivat de faptul că pe de-o parte reclamantul a fost într-o stare de boală acută, care i-a limitat drastic posibilitățile fiziologice de acțiune, iar, pe de altă parte a făcut demersuri repetate la instituțiile și autoritățile abilitate în vederea obținerii documentelor doveditoare ale pretențiilor sale.

-soluția instanței de fond încalcă prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, îngrădindu-se dreptul la o dreaptă reparație materială și morală, prin constatarea decăderii din termenul de depunere a cererii la Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistenta Anticomunistă. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. Potrivit art. 5 din O.U.G. nr. 214/1999, modificată și completată prin O.G.

nr. 64/2002, aprobată prin Legea nr. 602/2002, cererea pentru recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă poate fi introdusă de persoana condamnată sau supusă unor măsuri administrative abuzive ori, după decesul acesteia, de soțul sau rudele până la gradul al patrulea inclusiv, până cel mai târziu la data de 31 decembrie 2003. Prin Legea nr. 173/2006 de modificare a O.U.G. nr. 214/1999 s-a instituit un alt termen de 6 luni pentru depunerea de către cei îndreptățiți, a cererilor privind recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă, dându-se astfel posibilitatea celor care nu s-au încadrat în termenul limită inițial să-și valorifice eventualele drepturi cuvenite în baza O.U.G.

nr. 214/1999. Termenul de 6 luni instituit de legiuitor, ca și cel inițial, de 31 decembrie 2003, a fost prevăzut imperativ și are natura unui termen de decădere, nu de prescripție. În consecință, este neîntemeiată susținerea recurentului-reclamant privind incidența instituției întreruperii termenului de 6 luni, în speță nefîind aplicabile dispozițiile din materia prescripției extinctive, având în vedere și faptul că în cauză nu este vorba de o tardivitate a introducerii acțiunii în fata instanței judecătorești, hotărârea comisei fiind atacată în termenul legal.

De altfel, chiar recurentul-reclamant, în motivele de recurs, afirmă că instanța l-a decăzut din dreptul de a solicita Comisiei recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă, arătând că „demersurile de preconstituire a dosarului aferent cererii principale le-a demarat cu mult înainte de împlinirea termenului de decădere". Pe de altă parte, Înalta Curte, reține că, pentru a opera o repunere în termen, în lipsa oricăror dispoziții exprese în legea specială, se pot aplica prin analogie, condițiile reglementate de dispozițiile procedurale de drept comun, respectiv cele ale art. 103 C. proc. civ. Din actele depuse la dosar, dar și din susținerile recurentului-reclamant nu a rezultat o împrejurare mai presus de voința părții care să-l fi dus la imposibilitatea depunerii cererii, în termenul legal de 6 luni, la autoritatea competentă.

Astfel, din afirmațiile făcute în cererea de chemare în judecată, și reluate în cererea de recurs, recurentul-reclamant avea cunoștință de procedura legală, pe care trebuia să o urmeze pentru recunoașterea drepturilor prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999, făcând demersuri în acest scop, în sensul solicitării de la Arhivele Securității de acte doveditoare ale calității de luptător în rezistența anticomunistă. Împrejurarea invocată de recurentul-reclamant, legată de starea sa de sănătate, ca motiv al depunerii cererii la comisie peste termenul de 6 luni, nu poate fi apreciată ca o imposibilitate obiectivă și absolută, în condițiile în care, în această perioadă, care s-a suprapus cu termenul de 6 luni instituit prin Legea nr. 173/2006, reclamantul a făcut demersuri la alte instituții pentru obținerea documentelor justificative, putând deci să se adreseze și Comisiei cu o cerere în sensul recunoașterii drepturilor pretinse.

Pe de altă parte, în mod corect, instanța de fond a înlăturat susținerea reclamantului că a așteptat răspunsul și actele de la Arhivele Securității, constatând că dispozițiile art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 214/1999 permiteau depunerea cererii și fără a se anexa actele doveditoare acestea urmând a fi obținute și ulterior fie prin demersurile Comisiei, potrivit legii, fie de către petent. În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că instanța de fond a judecat cauza în acord cu principiul unui proces echitabil, reclamantul beneficiind de toate garanțiile procesuale oferite de lege, cauza fiind soluționată într-un termen rezonabil.

Totodată, reclamantul a avut dreptul și la un „recurs efectiv" exercitat împotriva hotărârii Comisiei pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă, legalitatea și temeinicia acesteia fiind cercetată pe cale judecătorească în dublu grad de jurisdicție. Pe de altă parte, stabilirea prin lege a unui termen în care cei îndreptățiți pot solicita recunoașterea calității prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999 nu încalcă principiul egalității în fața legii prevăzut de art. 16 din Constituția României, deoarece acesta termen a fost impus pentru toate persoanele cu vocație de a beneficia de dispozițiile ordonanței menționate, și nu numai reclamantului.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că, verificând legalitatea sentinței atacate, din perspectiva armonizării interesului public cu drepturile subiective și interesele legitime ale recurentului-reclamant, instanța de fond a aplicat corespunzător prevederile legale incidente, astfel încât urmează a respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.O., împotriva sentinței civile nr. 171 din 2 iulie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 ianuarie 2009.