ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 15/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 171 din 2 iulie 2008, Curtea de Apel Timișoara,

secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de

reclamantul S.O.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond  a

reținut că acțiunea formulată de reclamantul S.O. este întemeiată pe

dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite

din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive

politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au

participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a

regimului comunist instaurat în România.

A mai reținut instanța de fond că în privința

termenului de depunere a cererii întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999,

art. 5 alin. (1) din ordonanță stabilește că „cererea poate fi introdusă de

persoana condamnată sau supusă unei măsuri administrative abuzive, ori, după

decesul acesteia de soțul supraviețuitor sau rudele până la gradul al patrulea

inclusiv, până cel mai târziu la 31 decembrie 2003.

A constat prima instanță că acest termen a

fost modificat prin Legea nr. 173 din 16 mai 2006, pentru modificarea și

completarea O.U.G. nr. 214/1999, prin care, potrivit art. 2, s-a stabilit că

„se acordă un termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi,

în care persoanele condamnate sau supuse unei măsuri administrative abuzive (...)

pot depune cerere pentru constatarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă". Prin urmare, a reținut instanța de fond că întrucât Legea nr.

173/2006 a intrat în vigoare la 3 zile după publicarea în M. Of., Partea I, nr.

438/22.05.2006, rezultă că termenul de 6 luni a început să curgă de la 25 mai

2006 și s-a împlinit la data de 25 noiembrie 2006, reclamantul S.O. depunând

cererea la Comisie la data de 24 octombrie 2007, motivând întârzierea de

necesitatea obținerii documentelor doveditoare de la Arhivele Securității.

A mai reținut prima instanță că, în conformitate

cu dispozițiile art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 214/1999 „dacă cererea nu este

însoțită de actele doveditoare necesare, Comisia este obligată să solicite

documente, date sau informații de la instituțiile publice care le dețin".

Față de această prevedere, a concluzionat Curtea de Apel București că

întârzierea în depunerea cererii nu este justificată, reclamantul având

posibilitatea să o formuleze în termenul legal, iar ulterior să facă demersuri

în vederea obținerii documentelor doveditoare.

Împotriva acestei sentințe a declarat, în

termen legal, recurs reclamantul S.O., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, întemeindu-se pe dispozițiile art. 3041 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, recurentul-reclamant

susține, în esență următoarele:

-instanța de fond nu a interpretat judicios

dispozițiile legate de întreruperea și suspendarea cursului prescripției

dreptului la acțiune în condițiile prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. a)

coroborat cu dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) și c) din Decretul nr. 167/1958

privitor la prescripția extinctivă;

-din analiza actelor dosarului se observă că

în cauză operează întreruperea cursului prescripției, motivat de faptul că pe

de-o parte reclamantul a fost într-o stare de boală acută, care i-a limitat drastic

posibilitățile fiziologice de acțiune, iar, pe de altă parte a făcut demersuri

repetate la instituțiile și autoritățile abilitate în vederea obținerii

documentelor doveditoare ale pretențiilor sale.

-soluția instanței de fond încalcă

prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, îngrădindu-se

dreptul la o dreaptă reparație materială și morală, prin constatarea decăderii

din termenul de depunere a cererii la Comisia pentru Constatarea Calității de

Luptător în Rezistenta Anticomunistă.

Examinând sentința atacată în raport cu

actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu

dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în

continuare.

Potrivit art. 5 din O.U.G. nr. 214/1999,

modificată și completată prin O.G. nr. 64/2002, aprobată prin Legea nr. 602/2002,

cererea pentru recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă

poate fi introdusă de persoana condamnată sau supusă unor măsuri administrative

abuzive ori, după decesul acesteia, de soțul sau rudele până la gradul al

patrulea inclusiv, până cel mai târziu la data de 31 decembrie 2003. Prin Legea

nr. 173/2006 de modificare a O.U.G. nr. 214/1999 s-a instituit un alt termen de

6 luni pentru depunerea de către cei îndreptățiți, a cererilor privind

recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă, dându-se

astfel posibilitatea celor care nu s-au încadrat în termenul limită inițial să-și

valorifice eventualele drepturi cuvenite în baza O.U.G. nr. 214/1999.

Termenul de 6 luni instituit de legiuitor, ca

și cel inițial, de 31 decembrie 2003, a fost prevăzut imperativ și are natura

unui termen de decădere, nu de prescripție. În consecință, este neîntemeiată

susținerea recurentului-reclamant privind incidența instituției întreruperii

termenului de 6 luni, în speță nefîind aplicabile dispozițiile din materia prescripției

extinctive, având în vedere și faptul că în cauză nu este vorba de o tardivitate

a introducerii acțiunii în fata instanței judecătorești, hotărârea comisei

fiind atacată în termenul legal. De altfel, chiar recurentul-reclamant, în

motivele de recurs, afirmă că instanța l-a decăzut din dreptul de a solicita

Comisiei recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă,

arătând că „demersurile de preconstituire a dosarului aferent cererii

principale le-a demarat cu mult înainte de împlinirea termenului de

decădere".

Pe de altă parte, Înalta Curte, reține că,

pentru a opera o repunere în termen, în lipsa oricăror dispoziții exprese în

legea specială, se pot aplica prin analogie, condițiile reglementate de

dispozițiile procedurale de drept comun, respectiv cele ale art. 103 C. proc.

civ.

Din actele depuse la dosar, dar și din

susținerile recurentului-reclamant nu a rezultat o împrejurare mai presus de

voința părții care să-l fi dus la imposibilitatea depunerii cererii, în

termenul legal de 6 luni, la autoritatea competentă. Astfel, din afirmațiile

făcute în cererea de chemare în judecată, și reluate în cererea de recurs,

recurentul-reclamant avea cunoștință de procedura legală, pe care trebuia să o

urmeze pentru recunoașterea drepturilor prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999,

făcând demersuri în acest scop, în sensul solicitării de la Arhivele

Securității de acte doveditoare ale calității de luptător în rezistența

anticomunistă.

Împrejurarea invocată de

recurentul-reclamant, legată de starea sa de sănătate, ca motiv al depunerii

cererii la comisie peste termenul de 6 luni, nu poate fi apreciată ca o

imposibilitate obiectivă și absolută, în condițiile în care, în această

perioadă, care s-a suprapus cu termenul de 6 luni instituit prin Legea nr. 173/2006,

reclamantul a făcut demersuri la alte instituții pentru obținerea documentelor

justificative, putând deci să se adreseze și Comisiei cu o cerere în sensul

recunoașterii drepturilor pretinse.

Pe de altă parte, în mod corect, instanța de

fond a înlăturat susținerea reclamantului că a așteptat răspunsul și actele de

la Arhivele Securității, constatând că dispozițiile art. 5 alin. (3) din O.U.G.

nr. 214/1999 permiteau depunerea cererii și fără a se anexa actele doveditoare

acestea urmând a fi obținute și ulterior fie prin demersurile Comisiei,

potrivit legii, fie de către petent.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a

dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte

reține că instanța de fond a judecat cauza în acord cu principiul unui proces

echitabil, reclamantul beneficiind de toate garanțiile procesuale oferite de

lege, cauza fiind soluționată într-un termen rezonabil. Totodată, reclamantul a

avut dreptul și la un „recurs efectiv" exercitat împotriva hotărârii

Comisiei pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă,

legalitatea și temeinicia acesteia fiind cercetată pe cale judecătorească în

dublu grad de jurisdicție.

Pe de altă parte, stabilirea prin lege a unui

termen în care cei îndreptățiți pot solicita recunoașterea calității prevăzute

de O.U.G. nr. 214/1999 nu încalcă principiul egalității în fața legii prevăzut

de art. 16 din Constituția României, deoarece acesta termen a fost impus pentru

toate persoanele cu vocație de a beneficia de dispozițiile ordonanței

menționate, și nu numai reclamantului.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată

că, verificând legalitatea sentinței atacate, din perspectiva armonizării

interesului public cu drepturile subiective și interesele legitime ale

recurentului-reclamant, instanța de fond a aplicat corespunzător prevederile

legale incidente, astfel încât urmează a respinge recursul ca nefondat, în

temeiul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.O., împotriva

sentinței civile nr. 171 din 2 iulie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8

ianuarie 2009.