ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 687/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiune, reclamanta C.N.L.R. a solicitat

obligarea pârâtei SC B.C.I. SRL la predarea imobilului – spațiu comercial

situat în Suceava, spațiu a cărui folosință este deținută de pârâtă, fără a

avea vreun titlu, precum și plata daunelor cominatorii de 200 Euro/zi, începând

cu data pronunțări hotărârii.

Reclamanta a invocat în drept

dispozițiile art. 480 C. civ., contractul de vânzare-cumpărare nr. 679 din 2

noiembrie 2004 și art. 112 C. proc. civ.

Pârâta a formulat cerere de chemare

în garanție în garanție a SC C.T.G.M.I. SRL, societate ce este ținută să

garanteze societatea cumpărătoare de orice evicțiune, inclusiv obligația de

predare a folosinței bunului vândut.

De asemenea, pârâta a solicitat prin

cererea reconvențională depusă la dosar, instituirea unui drept de retenție

asupra spațiului în litigiu până la plata sumei de 9.100 lei, reprezentând

contravaloarea îmbunătățirilor aduse de pârâtă la aceluiași spațiu.

În cauză au fost formulate cereri de

intervenție în interesul reclamantei de către SC R.T.G.M.I. SRL București și SC

A.E. SA București.

Prin sentința nr. 775 din 5 iunie

2008, Tribunalul Suceava a respins acțiunea promovată de reclamantă, precum și

cererea reconvențională a pârâtei – reclamante. Prin aceeași sentință au fost

respinse ca nefondate cererea de chemare în garanție și cererile de intervenție

în interesul reclamantei, care a fost obligată la plata cheltuielilor de

judecată de 500 lei.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut în esență că între părți nu s-a încheiat un contract din

care să rezulte obligația pârâtei de a preda spațiul în litigiu, iar cu privire

la cererea reconvențională s-a avut în vedere că a fost formulată ca o cerere

subsidiară numai în cazul în care se va aprecia că acțiunea reclamantei este

întemeiată.

Deopotrivă, s-a avut în vedere că

cererea de instituire a unui drept de retenție are un caracter accesoriu

cererii de restituire a cheltuielilor făcute cu imobilul, iar cum pârâta nu a

formulat o astfel de cerere, ea nu are o bază legală.

Cu privire la cererea de chemare în

garanție s-a considerat că atâta timp cât este întemeiată pe art. 1336 pct. 1 C.

civ., iar între pârâtă și chemata în garanție nu s-a încheiat un contract de

vânzare-cumpărare, aceasta din urmă nu are o asemenea obligație față de pârâtă.

Apelurile declarate de reclamantă,

intervenientă și chemata în garanție au fost admise prin decizia nr. 15 din 26

ianuarie 2009 de Curtea de Apel Suceava, care a desființat sentința și a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că precizarea reclamantei din

3 martie 2008 nu modifică substanța dreptului dedus judecății – așa cum a fost

evocat prin acțiunea principală astfel că instanța de fond avea obligația ca,

în aplicarea art. 480 C. civ. să procedeze la verificarea titlului de

proprietate al reclamantei și a legitimității posesiei spațiului de către

pârâtă, ulterior urmând ca instanța să se pronunțe – asupra cererilor accesorii

existente la dosar.

Prin sentința nr. 1739 din 26

octombrie 2009, Tribunalul Suceava a respins ca nefondată excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de pârâtă și a admis acțiunea principală, având ca

obiect „obligația de a face”, precum și cererile de intervenție.

Pârâta a fost obligată să predea

reclamantei folosința imobilului în litigiu. Prin aceeași sentință au fost

respinse cererea reconvențională, cererea de chemare în garanție formulate de

pârâtă, precum și cererea reclamantei de obligare la plata daunelor

cominatorii.

În considerentele sentinței,

instanța a reținut că pârâta a deținut spațiul în baza contractului de asociere

nr. 595 din 21 martie 2000 a încheiat cu SC F.S.E. SA, însă, ulterior datei de

21 martie 2006 pârâta a deținut folosința spațiului fără niciun titlu, astfel

că acțiunea apare ca fondată, în raport de dispozițiile art. 480 C. civ.

Cererea reconvențională a pârâtei –

reclamante a fost respinsă motivat de faptul că aceasta s-a obligat la

amenajarea spațiului prin contractul de asociere, iar în privința cererii de

chemare în garanție s-a apreciat ca, în condițiile în care contractul de

asociere nr. 595/2000 a expirat, nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de

art. 60 C. proc. civ.

Apelul declarat de pârâtă împotriva

sentinței a fost admis prin decizia nr. 56 din 1 iulie 2010 în opinia

majorității, a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, care a schimbat în parte sentința apelată, în sensul

că a respins ca nefondată acțiunea și cererea de intervenție în interesul

reclamantei, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de apel a reținut că după pronunțarea deciziei nr. 15 din 26 ianuarie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Suceava, reclamanta a precizat că nu înțelege să

învestească instanța cu a acțiune în revendicare, deși a indicat ca temei al

acțiunii art. 480 C. civ., întrucât în speță nu este vorba de o comparare de

titluri, pârâta neavând un titlu în baza căruia să posede imobilul.

S-a constatat astfel că obligația de

predare a imobilului de către pârâtă există față de SC F.S.E. SA (preluată prin

absorbție de SC A.E. SA), societate cu care a încheiat contractul de asociere

nr. 598 din 21 martie 2003, neavând relevanță că SC A.E. SA, a înstrăinat

dreptul de proprietate către SC R.T.G.M.I. SRL, dat fiind că obligația de

predare a pârâtei izvorăște din contractul de asociere, iar nu din dreptul de

proprietate ce a fost transmis succesiv, până la reclamantă.

Instanța de apel a invocat

principiul relativității efectelor actului juridic civil „considerând că nu se

poate admite calitatea reclamantei de având cauză, în condițiile în care pârâta

s-a obligat față de SC F.S.E. SA.

De asemenea, s-a argumentat că

reclamanta nu a invocat o dispoziție legală care să o oblige pe pârâtă să-i

predea spațiul, dispozițiile art. 480 C. civ., neputând constitui temei pentru

pretențiile reclamantei, apreciindu-se totodată că – în baza – temeiului

menționat, aceasta are deschisă calea unei acțiuni în revendicare împotriva

posesorului neproprietar.

S-a mai argumentat că, instanța nu

poate să recunoască dreptul de proprietate fără să fi intervenit o transformare

cererii într-una petitorie pentru că ar încălca dispozițiile art. 84 și art. 294

alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva deciziei, reclamanta a

declarat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate reglementate de art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în susținerea cărora după ce, în prealabil, a

procedat la prezentarea istoricului cauzei până în acest stadiu procedural a

arătat următoarele:

- Ulterior datei de 21 martie 2006,

data expirării duratei pentru care a fost încheiat contractul de asociere,

pârâta deține folosința imobilului în litigiu fără niciun titlu.

- Față de reținerea instanței de

apel potrivit cu care, „reclamanta nu a invocat o dispoziție legală, care să

oblige pârâta să-i predea spațiul comercial indicat în petitul cererii

introductive, dispozițiile art. 480 C. civ., neputând constitui temei pentru

pretențiile reclamantei ...” recurenta precizează că, în cauză, nu ne aflăm în

situația efectuării vreunei comparații între titlurile deținute de părți, dat

fiind faptul că durata titlului în baza căruia pârâta a deținut folosința

spațiului a expirat, aceasta exercitând o posesie de fapt și nu de drept asupra

bunului.

- Coroborând dispozițiile art. 130

alin. (2) C. proc. civ. – potrivit cu care, judecătorii sunt datori să stăruie

pentru aflarea adevărului și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea

faptelor, cu prevederile art. 720 alin. (6) C. proc. civ. – prin care este

reglementat dreptul instanței de a dispune asupra cadrului litigiului și a

obiectului cererii, rezultă că instanța nu a stăruit și nu a dispus completarea

probatoriilor, necalificând situația de fapt în scopul urmărit de dispozițiile

menționate.

- Chiar și în ipoteza temeiului de

drept indicat de Curtea de Apel Suceava ca fiind incident în cauză, acela

prevăzut de art. 480 C. civ., instanța era obligată ca – în virtutea rolului

activ – fără încălcarea principiului disponibilității și fără schimbarea

obiectului cauzei în apel, să cerceteze cererea prin prisma înscrisurilor

depuse la dosarul cauzei, ținând cont că pârâta nu a invocat un titlu de

aceeași natură cu cel al reclamantei, stabilirea corectă a temeiului juridic al

acțiunii trebuind să se facă în raport de natura dreptului pretins și a

scopului urmărit de reclamantă, pentru considerente ce țin de necesitatea

ocrotirii bunei-credințe și asigurarea stabilității circuitului civil.

Prin întâmpinare, intimata a

solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin

prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat în

limitele și pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Criticile recurentei pot fi

subsumate motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

vizează încălcarea prevederilor art. 129 pct. 6 C. proc. civ. [în cadrul

cererii, recurenta a indicat greșit temeiul ca fiind art. 130 alin. (2) C.

proc. civ.], prevederi potrivit cu care instanța este datoare să hotărască

numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecății, fără a putea

să schimbe ori să depășească limitele învestirii și a cauzei juridice a

litigiului.

În cauza dedusă judecății, într-un

prim ciclu procesual, Curtea de Apel Suceava învestită cu soluționarea

apelurilor declarate de reclamantă, intervenientă și chemata în garanție

împotriva sentinței nr. 775 din 5 iunie 2008 a Tribunalului Suceava, a statuat

(prin decizia nr. 15 din 26 ianuarie 2009) asupra temeiului juridic al acțiunii

deduse judecății ca fiind art. 480 C. civ. și a desființat sentința, trimițând

cauza spre rejudecare instanței de fond cu îndrumarea de a face aplicarea

dispozițiilor art. 480 C. civ.

În rejudecare, instanța de fond s-a

conformat îndrumării date de instanța de control judiciar și s-a pronunțat – în

limitele învestirii -, în raport de temeiul juridic arătat, asupra acțiunii și

a dispus obligarea pârâtei la predarea folosinței imobilului în litigiu,

neavând relevanță titulatura folosită în cadrul dispozitivului sentinței, aceea

de „obligație de a face”.

În atare situație, în care cadrul

procesual a fost stabilit în mod irevocabil prin decizia anterior menționată,

instanța apelului avea obligația de a analiza apelul cu care a fost sesizată în

limitele arătate, neputând să mai aprecieze și să revină asupra cauzei juridice

a litigiului ce fusese deja stabilită.

Așa fiind, prin modul în care a

procedat – chiar la adăpostul declarațiilor reclamantei, în sensul că deși a

invocat încă de la început incidența prevederilor art. 480 C. civ., nu a

înțeles să învestească instanța cu o acțiune în revendicare – instanța de apel

a pronunțat o hotărâre ce contravine prevederilor art. 129 pct. 6 C. proc. civ.,

situație ce echivalează cu o nepronunțare asupra fondului pricinii.

În consecință, Înalta Curte va

admite ca fondat recursul și va casa decizia atacată, cu consecința trimiterii

cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul formulat de reclamanta C.N.L.R.

București

,

împotriva deciziei

Curții de Apel Suceava nr. 56 din 1 iulie 2010 pe care o casează și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi,

16

februarie 2011.