ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 201/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

calea contenciosului administrativ, la data de 19 aprilie 2006, reclamanta G.M.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului

București, să se dispună anularea hotărârii nr. 15755/954 din 27 februarie 2006,

prin care i s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiar

al prevederilor acestei legi.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat, în esență, că refugiul s-a datorat prigoanei exercitate de

autoritățile locale, precum și amenințărilor cu moartea din partea unor

organizații legionare.

Prin sentința civilă nr. 1573

din 22 iunie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ, a admis acțiunea reclamantei G.M., a anulat hotărârea nr. 15755/954

din 27 februarie 2006, emisă de pârâtă, pe care a obligat-o să emită o nouă

hotărâre prin care să recunoască reclamantei, drepturile prevăzute de Legea nr.

189/2000, pentru perioada 20 septembrie 1940 - 6 martie 1945.

Pentru a se pronunța în

acest sens, instanța de fond a reținut că, din probele administrate în cauză, declarațiile

martorilor L.R. și E.F., rezultă că reclamanta a făcut dovada persecuției, iar

demersurile făcute la Arhivele Naționale, pentru găsirea unor acte în dovedirea

cererii, s-au dovedit infructuoase. Totodată, instanța de fond a ținut seama că

reclamanta a depus la dosar hotărârea prin care surorii sale i s-au acordat

drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru aceleași motive și aceeași

perioadă solicitate de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta consideră că, prin

sentința pronunțată, instanța de fond a apreciat în mod eronat că un cetățean

român ar putea fi persecutat de autoritățile românești, reclamanta

refugiindu-se din orașul Sighișoara, în localitatea Orhei din Ardealul de Nord,

care nu a fost niciodată ocupată de Imperiul austro-ungar.

Totodată, recurenta

apreciază că persecuția organizațiilor legionare, la care face referire

reclamanta, viza populația de origine evreiască, reclamanta neproducând vreo

dovadă privind apartenența la această etnie. Pornind de la numele de fată al

reclamantei, K., care ar putea indica apartenența la etnia maghiară, recurenta

apreciază că plecarea reclamantei pe teritoriul Ardealului de Nord s-a făcut de

bună voie, legea aplicabilă nereferindu-se la persecuțiile îndurate de

cetățenii români de etnie maghiară sau de alte etnii.

Examinându-se sentința

atacată în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză,

precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de

prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor

instaurate între 6 septembrie 1940 și 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și

aceea a strămutării în altă localitate decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].

Prin Normele pentru

aplicarea O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, persoanelor

strămutate în altă localitate decât cea de domiciliu, le-au fost asimilate și

cele expulzate, refugiate, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de

populație, ca urmare a unui tratat bilateral. Prin aceleași norme s-a precizat

că dovada încadrării în situațiile prevăzute prin ordonanța menționată se poate

face cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa acestora,

prin declarații cu martori.

În cauză, se constată că

prin declarațiile martorilor L.R. și E.F., reclamanta a făcut dovada

refugierii, ca urmare a persecuțiilor de natură etnică, în perioada 20

septembrie 1940 - 6 martie 1945, îndeplinind condițiile pentru acordarea

drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Nu pot fi primite criticile

din recurs cu privire la situarea localității de refugiu într-un anumit

teritoriu și nici cele potrivit cărora dispozițiile Legii nr. 189/2000 sunt

aplicabile numai în cazul unor etnii, deoarece actul normativ menționat nu

cuprinde asemenea nuanțări.

Rezultă că soluția

pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, urmând a se respinge

recursul declarat, ca nefondat, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1573

din 22 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 ianuarie 2007.