ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 201/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, la data de 19 aprilie 2006, reclamanta G.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București, să se dispună anularea hotărârii nr. 15755/954 din 27 februarie 2006, prin care i s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor acestei legi. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că refugiul s-a datorat prigoanei exercitate de autoritățile locale, precum și amenințărilor cu moartea din partea unor organizații legionare.

Prin sentința civilă nr. 1573 din 22 iunie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ, a admis acțiunea reclamantei G.M., a anulat hotărârea nr. 15755/954 din 27 februarie 2006, emisă de pârâtă, pe care a obligat-o să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantei, drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada 20 septembrie 1940 - 6 martie 1945. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că, din probele administrate în cauză, declarațiile martorilor L.R. și E.F., rezultă că reclamanta a făcut dovada persecuției, iar demersurile făcute la Arhivele Naționale, pentru găsirea unor acte în dovedirea cererii, s-au dovedit infructuoase.

Totodată, instanța de fond a ținut seama că reclamanta a depus la dosar hotărârea prin care surorii sale i s-au acordat drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru aceleași motive și aceeași perioadă solicitate de reclamantă. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurenta consideră că, prin sentința pronunțată, instanța de fond a apreciat în mod eronat că un cetățean român ar putea fi persecutat de autoritățile românești, reclamanta refugiindu-se din orașul Sighișoara, în localitatea Orhei din Ardealul de Nord, care nu a fost niciodată ocupată de Imperiul austro-ungar. Totodată, recurenta apreciază că persecuția organizațiilor legionare, la care face referire reclamanta, viza populația de origine evreiască, reclamanta neproducând vreo dovadă privind apartenența la această etnie.

Pornind de la numele de fată al reclamantei, K., care ar putea indica apartenența la etnia maghiară, recurenta apreciază că plecarea reclamantei pe teritoriul Ardealului de Nord s-a făcut de bună voie, legea aplicabilă nereferindu-se la persecuțiile îndurate de cetățenii români de etnie maghiară sau de alte etnii. Examinându-se sentința atacată în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Conform art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate între 6 septembrie 1940 și 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)]. Prin Normele pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, persoanelor strămutate în altă localitate decât cea de domiciliu, le-au fost asimilate și cele expulzate, refugiate, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral. Prin aceleași norme s-a precizat că dovada încadrării în situațiile prevăzute prin ordonanța menționată se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa acestora, prin declarații cu martori.

În cauză, se constată că prin declarațiile martorilor L.R. și E.F., reclamanta a făcut dovada refugierii, ca urmare a persecuțiilor de natură etnică, în perioada 20 septembrie 1940 - 6 martie 1945, îndeplinind condițiile pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000. Nu pot fi primite criticile din recurs cu privire la situarea localității de refugiu într-un anumit teritoriu și nici cele potrivit cărora dispozițiile Legii nr. 189/2000 sunt aplicabile numai în cazul unor etnii, deoarece actul normativ menționat nu cuprinde asemenea nuanțări. Rezultă că soluția pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, urmând a se respinge recursul declarat, ca nefondat, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1573 din 22 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2007.