ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1417/2008

Asupra cererii de recurs de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată că, prin decizia nr. 201 din 2 octombrie 2007 a Curții de

Apel Timișoara se

respinge apelul declarat de reclamanta SC C.C.S. SA împotriva sentinței

civile nr. 404 din 6 martie 2007, pronunțată în dosarul nr. 5.845/290/2006 al

Tribunalului Caraș-Severin, privind pe parata SC H. SA.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de control judiciar a reținut că, prin sentința civila nr. 404

din 6 martie 2007, pronunțată în dosarul nr. 5.845/290/2006 al Tribunalului

Caraș-Severin s-a respins cererea de chemare in judecata formulata de

reclamanta SC C.C.S. SA împotriva pârâtei SC H. SA prin care s-a solicitat

obligarea la restituirea Ordinului de Compensare nr. 2153399, înaintat acesteia

cu adresa nr. 2920 din 3 octombrie 2003 și a Ordinului de compensare nr. 2153393,

înaintat cu adresa nr. 2821 din 23 noiembrie 2003, pentru a fi semnate de către

pârâtă, stabilindu-se că nu este de competenta instantelor de a dispune

obligarea unei părți contractante de a-și însuși o compensare și că, în fapt

s-a dat eficiență juridică solicitării reclamantei în litigiul comercial

soluționat prin sentința civila nr. 618 din 1 martie 2004, prin care s-a luat

act de compensarea unor datorii reciproce.

Instanța de apel a apreciat

că, în forma în care se pretinde a se susține acțiunea, respectiv ca având obiect

obligarea paratei la restituirea unor ordine de compensare, chiar nesemnate,

pentru a fi operate în contabilitate de către reclamanta, aceasta este lipsita

de interes deoarece fiind neînsușite, ordinele de compensare respective nu

produc nici un efect.

O atare obligație, de

restituire, chiar în caz de neacceptare a compensării prin semnarea ordinelor

de compensare, nu rezulta nici din contractul încheiat de părți, cu

obiecțiunile și răspunsul la obiecțiuni, astfel cum acestea au fost făcute de

părți și nici din dispoziții legale pe care, de altfel, deși le invoca la modul

general in acțiune, reclamanta nu a fost in măsură sa Ie indice.

Împotriva deciziei Curții de

Apel a formulat recurs reclamanta care a invocat

dispozițiile art. 304, alin. (l), pct.

8 si 9 C. proc. civ.

Aceasta a învederat că nu se

poate vorbi despre o acțiune lipsita de interes, atât timp cat nu se știe cu

exactitate daca cele doua ordine de compensare au fost semnate sau nesemnate.

Recurenta susține că obligația de a restitui aceste instrumente de plata reiese

in mod implicit din modul cum se efectuează o astfel de modalitate de plata.

În ceea ce privește

imposibilitatea de a indica dispozițiile legale pe care instanța de apel

susține că le-a invocat Ia modul general, recurenta susține că e suficient sa

arate ca cererea sa are temeiul juridic intr-un contract, iar judecătorul nu

este ținut de cel indicat de reclamant, având

obligația de a da calificarea legala

corecta cererii.

Analizând decizia atacată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru

următoarele considerente:

Curtea găsește nefondat si

motivul de recurs invocat de recurentă si prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în condițiile în care în cauza de față nu rezultă că instanța ar recurs

la încălcarea unor texte de lege aplicabile spetei sau că a aplicat greșit

dispoziții legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul

eronat. Dimpotrivă, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

legale incidente în cauză și în mod corect a fost menținută soluția primei

instanțe de respingere a acțiunii reclamantei. Așadar, în mod corect s-a

apreciat de către instanțele de fond și de apel că

nu este de competenta instantelor de

a dispune obligarea unei părți contractante de a-și însuși o compensare și că,

in fapt s-a dat eficienta juridică solicitării reclamantei in litigiul

comercial soluționat prin sentința civila nr. 618 din 1 martie 2004, prin care

s-a luat act de compensarea unor datorii reciproce.

Este adevărat că judecătorul

nu este ținut de temeiul de drept indicat de reclamant, dar este la fel de

evident că acest temei de drept (greșit ori nu) trebuie să existe evidențiat în

concret în cuprinsul cererii de apel ( art. 287 pct. 3 C. proc. civ.) și al

cererii de chemare în judecată (art. 112 pct. 4 C. proc. civ.). Aplicarea

principiului rolului activ nu trebuie (și nici nu poate) să suplinească

pasivitatea părților din proces, totodată nu poate să aducă atingere

echilibrului procesual, egalității părților litigante și nici să determine

magistratul să abdice de la respectarea obligației de a asigura o judecată

imparțială în cauză.

Curtea găsește nefondat și

motivul de recurs invocat de recurentă si prevăzută  de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., în condițiile în care instanțele de fond și de apel s-au pronunțat

în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea

pârâtei la restituirea a două ordine de compensare. Este mai mult decât evident

că, în speță, nu se deduce judecății un act juridic, ci se învestește instanța

cu o acțiune având ca obiect o obligație de face. În atare condiții, invocarea

acestui motiv de recurs apare ca pur formală.

Pentru considerentele de

fapt și de drept reținute mai sus, se va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta SC C.C.S. SA împotriva deciziei nr. 201 din 2 octombrie

2007 a Curții de Apel Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta SC C.C.S. SA împotriva deciziei nr. 201 din 2

octombrie 2007 a Curții de Apel Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 9 aprilie 2008.