ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1417/2008
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1417/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra cererii de recurs de
față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar constată că, prin decizia nr. 201 din 2 octombrie 2007 a Curții de
Apel Timișoara se
respinge apelul declarat de reclamanta SC C.C.S. SA împotriva sentinței
civile nr. 404 din 6 martie 2007, pronunțată în dosarul nr. 5.845/290/2006 al
Tribunalului Caraș-Severin, privind pe parata SC H. SA.
Pentru a pronunța această
soluție, instanța de control judiciar a reținut că, prin sentința civila nr. 404
din 6 martie 2007, pronunțată în dosarul nr. 5.845/290/2006 al Tribunalului
Caraș-Severin s-a respins cererea de chemare in judecata formulata de
reclamanta SC C.C.S. SA împotriva pârâtei SC H. SA prin care s-a solicitat
obligarea la restituirea Ordinului de Compensare nr. 2153399, înaintat acesteia
cu adresa nr. 2920 din 3 octombrie 2003 și a Ordinului de compensare nr. 2153393,
înaintat cu adresa nr. 2821 din 23 noiembrie 2003, pentru a fi semnate de către
pârâtă, stabilindu-se că nu este de competenta instantelor de a dispune
obligarea unei părți contractante de a-și însuși o compensare și că, în fapt
s-a dat eficiență juridică solicitării reclamantei în litigiul comercial
soluționat prin sentința civila nr. 618 din 1 martie 2004, prin care s-a luat
act de compensarea unor datorii reciproce.
Instanța de apel a apreciat
că, în forma în care se pretinde a se susține acțiunea, respectiv ca având obiect
obligarea paratei la restituirea unor ordine de compensare, chiar nesemnate,
pentru a fi operate în contabilitate de către reclamanta, aceasta este lipsita
de interes deoarece fiind neînsușite, ordinele de compensare respective nu
produc nici un efect.
O atare obligație, de
restituire, chiar în caz de neacceptare a compensării prin semnarea ordinelor
de compensare, nu rezulta nici din contractul încheiat de părți, cu
obiecțiunile și răspunsul la obiecțiuni, astfel cum acestea au fost făcute de
părți și nici din dispoziții legale pe care, de altfel, deși le invoca la modul
general in acțiune, reclamanta nu a fost in măsură sa Ie indice.
Împotriva deciziei Curții de
Apel a formulat recurs reclamanta care a invocat
dispozițiile art. 304, alin. (l), pct.
8 si 9 C. proc. civ.
Aceasta a învederat că nu se
poate vorbi despre o acțiune lipsita de interes, atât timp cat nu se știe cu
exactitate daca cele doua ordine de compensare au fost semnate sau nesemnate.
Recurenta susține că obligația de a restitui aceste instrumente de plata reiese
in mod implicit din modul cum se efectuează o astfel de modalitate de plata.
În ceea ce privește
imposibilitatea de a indica dispozițiile legale pe care instanța de apel
susține că le-a invocat Ia modul general, recurenta susține că e suficient sa
arate ca cererea sa are temeiul juridic intr-un contract, iar judecătorul nu
este ținut de cel indicat de reclamant, având
obligația de a da calificarea legala
corecta cererii.
Analizând decizia atacată
prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru
următoarele considerente:
Curtea găsește nefondat si
motivul de recurs invocat de recurentă si prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., în condițiile în care în cauza de față nu rezultă că instanța ar recurs
la încălcarea unor texte de lege aplicabile spetei sau că a aplicat greșit
dispoziții legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul
eronat. Dimpotrivă, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor
legale incidente în cauză și în mod corect a fost menținută soluția primei
instanțe de respingere a acțiunii reclamantei. Așadar, în mod corect s-a
apreciat de către instanțele de fond și de apel că
nu este de competenta instantelor de
a dispune obligarea unei părți contractante de a-și însuși o compensare și că,
in fapt s-a dat eficienta juridică solicitării reclamantei in litigiul
comercial soluționat prin sentința civila nr. 618 din 1 martie 2004, prin care
s-a luat act de compensarea unor datorii reciproce.
Este adevărat că judecătorul
nu este ținut de temeiul de drept indicat de reclamant, dar este la fel de
evident că acest temei de drept (greșit ori nu) trebuie să existe evidențiat în
concret în cuprinsul cererii de apel ( art. 287 pct. 3 C. proc. civ.) și al
cererii de chemare în judecată (art. 112 pct. 4 C. proc. civ.). Aplicarea
principiului rolului activ nu trebuie (și nici nu poate) să suplinească
pasivitatea părților din proces, totodată nu poate să aducă atingere
echilibrului procesual, egalității părților litigante și nici să determine
magistratul să abdice de la respectarea obligației de a asigura o judecată
imparțială în cauză.
Curtea găsește nefondat și
motivul de recurs invocat de recurentă si prevăzută de art. 304 pct. 8 C.
proc. civ., în condițiile în care instanțele de fond și de apel s-au pronunțat
în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea
pârâtei la restituirea a două ordine de compensare. Este mai mult decât evident
că, în speță, nu se deduce judecății un act juridic, ci se învestește instanța
cu o acțiune având ca obiect o obligație de face. În atare condiții, invocarea
acestui motiv de recurs apare ca pur formală.
Pentru considerentele de
fapt și de drept reținute mai sus, se va respinge, ca nefondat, recursul
declarat de reclamanta SC C.C.S. SA împotriva deciziei nr. 201 din 2 octombrie
2007 a Curții de Apel Timișoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat,
recursul declarat de reclamanta SC C.C.S. SA împotriva deciziei nr. 201 din 2
octombrie 2007 a Curții de Apel Timișoara.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința
publică, astăzi 9 aprilie 2008.