ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1417/2008

Asupra cererii de recurs de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată că, prin decizia nr. 201 din 2 octombrie 2007 a Curții de Apel Timișoara se respinge apelul declarat de reclamanta SC C.C.S. SA împotriva sentinței civile nr. 404 din 6 martie 2007, pronunțată în dosarul nr. 5.845/290/2006 al Tribunalului Caraș-Severin, privind pe parata SC H. SA. Pentru a pronunța această soluție, instanța de control judiciar a reținut că, prin sentința civila nr. 404 din 6 martie 2007, pronunțată în dosarul nr. 5.845/290/2006 al Tribunalului Caraș-Severin s-a respins cererea de chemare in judecata formulata de reclamanta SC C.C.S.

SA împotriva pârâtei SC H. SA prin care s-a solicitat obligarea la restituirea Ordinului de Compensare nr. 2153399, înaintat acesteia cu adresa nr. 2920 din 3 octombrie 2003 și a Ordinului de compensare nr. 2153393, înaintat cu adresa nr. 2821 din 23 noiembrie 2003, pentru a fi semnate de către pârâtă, stabilindu-se că nu este de competenta instantelor de a dispune obligarea unei părți contractante de a-și însuși o compensare și că, în fapt s-a dat eficiență juridică solicitării reclamantei în litigiul comercial soluționat prin sentința civila nr. 618 din 1 martie 2004, prin care s-a luat act de compensarea unor datorii reciproce.

Instanța de apel a apreciat că, în forma în care se pretinde a se susține acțiunea, respectiv ca având obiect obligarea paratei la restituirea unor ordine de compensare, chiar nesemnate, pentru a fi operate în contabilitate de către reclamanta, aceasta este lipsita de interes deoarece fiind neînsușite, ordinele de compensare respective nu produc nici un efect. O atare obligație, de restituire, chiar în caz de neacceptare a compensării prin semnarea ordinelor de compensare, nu rezulta nici din contractul încheiat de părți, cu obiecțiunile și răspunsul la obiecțiuni, astfel cum acestea au fost făcute de părți și nici din dispoziții legale pe care, de altfel, deși le invoca la modul general in acțiune, reclamanta nu a fost in măsură sa Ie indice.

Împotriva deciziei Curții de Apel a formulat recurs reclamanta care a invocat dispozițiile art. 304, alin. (l), pct. 8 si 9 C. proc. civ. Aceasta a învederat că nu se poate vorbi despre o acțiune lipsita de interes, atât timp cat nu se știe cu exactitate daca cele doua ordine de compensare au fost semnate sau nesemnate. Recurenta susține că obligația de a restitui aceste instrumente de plata reiese in mod implicit din modul cum se efectuează o astfel de modalitate de plata. În ceea ce privește imposibilitatea de a indica dispozițiile legale pe care instanța de apel susține că le-a invocat Ia modul general, recurenta susține că e suficient sa arate ca cererea sa are temeiul juridic intr-un contract, iar judecătorul nu este ținut de cel indicat de reclamant, având obligația de a da calificarea legala corecta cererii.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente: Curtea găsește nefondat si motivul de recurs invocat de recurentă si prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care în cauza de față nu rezultă că instanța ar recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile spetei sau că a aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat. Dimpotrivă, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză și în mod corect a fost menținută soluția primei instanțe de respingere a acțiunii reclamantei.

Așadar, în mod corect s-a apreciat de către instanțele de fond și de apel că nu este de competenta instantelor de a dispune obligarea unei părți contractante de a-și însuși o compensare și că, in fapt s-a dat eficienta juridică solicitării reclamantei in litigiul comercial soluționat prin sentința civila nr. 618 din 1 martie 2004, prin care s-a luat act de compensarea unor datorii reciproce. Este adevărat că judecătorul nu este ținut de temeiul de drept indicat de reclamant, dar este la fel de evident că acest temei de drept (greșit ori nu) trebuie să existe evidențiat în concret în cuprinsul cererii de apel ( art. 287 pct. 3 C. proc. civ.) și al cererii de chemare în judecată (art. 112 pct. 4 C. proc.

civ.). Aplicarea principiului rolului activ nu trebuie (și nici nu poate) să suplinească pasivitatea părților din proces, totodată nu poate să aducă atingere echilibrului procesual, egalității părților litigante și nici să determine magistratul să abdice de la respectarea obligației de a asigura o judecată imparțială în cauză. Curtea găsește nefondat și motivul de recurs invocat de recurentă si prevăzută de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care instanțele de fond și de apel s-au pronunțat în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea pârâtei la restituirea a două ordine de compensare. Este mai mult decât evident că, în speță, nu se deduce judecății un act juridic, ci se învestește instanța cu o acțiune având ca obiect o obligație de face.

În atare condiții, invocarea acestui motiv de recurs apare ca pur formală. Pentru considerentele de fapt și de drept reținute mai sus, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C.C.S. SA împotriva deciziei nr. 201 din 2 octombrie 2007 a Curții de Apel Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C.C.S. SA împotriva deciziei nr. 201 din 2 octombrie 2007 a Curții de Apel Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 9 aprilie 2008.