ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 217/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată, reclamanta SC G.C.R.I. SA a solicitat instanței ca, în contradictoriu

cu pârâții SC V.O. SRL, SC S. SA, SC B.T. SA și B.P. să se constate nulitatea

absolută a actului de adjudecare întocmit de 16 ianuarie 2003 de executorul

judecătoresc, să se dispună restabilirea situației în cartea funciară în sensul

radierii dreptului de proprietate al pârâtei și al reînscrierii dreptului său

de proprietate.

Prin sentința nr. 178 din 24

februarie 2006 dată de Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios

administrativ, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Timișoara, considerându-se că cererea reclamantei reprezintă o

contestație la executare, iar în raport de această situație, competența

materială de soluționare a cauzei aparține instanței de executare.

Recursul promovat de

reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia

nr. 420 din 20 aprilie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de

contencios administrativ.

În considerentele acestei

decizii s-a reținut că prima instanță a calificat corect cererea reclamantei ca

fiind o contestație la executare, neavând relevanță modul în care, reclamanta

și-a intitulat cererea, deoarece calificarea ei este determinată de petitele conținute

și de cauza acestora.

S-a mai avut în vedere că,

în situația în care se contestă acte de executare silită, nu mai are relevanță

natura litigiului dintre părți pentru că au prioritate normele speciale ce

reglementau executarea silită, iar în raport de art. 399 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 400 alin. (1) C. proc. civ., competența de soluționare aparține

instanței de executare.

Judecătoria Timișoara, prin

sentința nr. 8880 din 5 octombrie 2006, și-a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, considerând că litigiul are natură

comercială, iar în raport de cuantificarea obiectului acestuia la suma de 5

miliarde lei, precum și de prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.,

competența materială de soluționare aparține Tribunalului Timiș.

Instanța a mai constatat că

hotărârea de declinare a competenței irevocabilă prin decizia civilă a Curții

de Apel Timișoara nu se impune cu autoritate de lucru judecat decât față de

instanța care se dezinvestește nu și în raport de instanța de trimitere, iar pe

de altă parte incidentul procedural a fost analizat în limita calificării

acțiunii reclamantei ca fiind o contestație la executare, în timp ce în prezent

s-a avut în vedere că reclamanta a înțeles să declanșeze o acțiune de drept

comun.

Tribunalul Timiș, secția

comercială și de contencios administrativ, a constatat ivit conflictul negativ

de competență prin încheierea de ședință nr. 1057 din data de 8 iunie 2007 și a

trimis cauza la Curtea de Apel Timișoara pentru soluționarea regulatorului de

competență.

Prin sentința nr. 51 din 23

iulie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara s-a stabilit competența de

soluționare a acțiunii formulate de SC G.C.R.I. SA, în favoarea Judecătoriei

Timișoara.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată

prin care se contestă un act de executare silită, în speță, actul de adjudecare

din 16 ianuarie 2003, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 399 alin. (1)

și art. 400 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează contestația la executare,

contestație ce se introduce la instanța de executare, Judecătoria Timișoara.

S-a mai considerat că nu are

relevanță calitatea de comercianți a părților sau faptul că reclamanta și-a

calificat acțiunea ca fiind una în constarea nulității atâta timp cât și

calificarea dată de instanță este corectă.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs SC G.C.R.I. SA care a invocat motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., precum și o prevederile art. 304

1

C. proc.

civ.

În argumentarea motivelor se

arată următoarele.

În mod greșit s-a stabilit

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Recurenta susține că, prin

calificarea acțiunii drept contestație la executare, instanța a încălcat

principiul disponibilității instituit de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., iar

prin atribuirea unui caracter exclusiv procedural actului de adjudecare, fără

să se aibă în vedere și caracterul de act de drept material, varietate a

contractului de vânzare – cumpărare, nu s-au avut în vedere prevederile art. 1294

și urm. C. civ.

- În mod neîntemeiat s-a

stabilit că nu are relevanță caracterul vădit comercial al litigiului atâta

vreme cât s-a promovat o acțiune de drept comun, iar nu o contestație la executare.

- Nu s-a avut în vedere că,

în situația în care pricina ar fi privită ca acțiune de drept civil, potrivit art.

112 pct. 3 C. proc. civ., ar trebui să se cuantifice obiectul acțiunii or,

valoarea imobilului este de peste 5.500.000.000 lei în ceea ce ar atrage

aplicarea prevederilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., cu privire la

competență.

Analizând grupat criticile

recurentei ce se subsumează motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., având în vedere și prevederile art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Potrivit principiului

disponibilității, instanța este ținută să se pronunțe, în limitele investirii,

numai cu privire la persoanele care au fost chemate în judecată și asupra

obiectului determinat al pricinii, stabilit de reclamantă prin cererea de

chemare în judecată.

În virtutea rolului activ

consacrat prin prevederile art. 129 C. proc. civ., instanței îi revine

atributul de a da acțiunii calificarea juridică exactă nefiind ținută de

temeiul juridic indicat de parte.

În cauza dedusă judecății,

prin calificarea juridică dată cererii reclamantei nu s-au încălcat nici

principiul disponibilității și nici principiul rolului activ al instanței.

Criticile aduse de

reclamantă în susținerea motivului de recurs sunt nefondate, reținându-se

corect că, în cauză este contestat un act de executare silită, respectiv actul

de adjudecare întocmit la data de 16 ianuarie 2003 de executorul judecătoresc.

De altfel, instanța anterioară

nici nu putea hotărî altfel de cum s-a stabilit prin decizia nr. 420 din 27

aprilie 2006 a Curții de Apel Timișoara care a tranșat în mod irevocabil atât

cu privire la calificarea cererii reclamantei cât și cu privire la instanța

căreia îi revine competența materială de soluționare a cauzei.

Prin această decizie s-a

respins recursul formulat de reclamantă împotriva sentinței prin care s-a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

În mod nejustificat,

instanța stabilită a fi competentă material în soluționarea prezentei cauze a

nesocotit o decizie irevocabilă care a statuat atât asupra cererii reclamantei

ca fiind contestație la executare, cât și asupra competenței materiale de

soluționare, generând astfel un conflict de competență în mod artificial.

În atare situație, Înalta

Curte nu va primi criticile recurentei ce țin de calificarea juridică a cererii

sale, iar pe cale de consecință va respinge recursul, ca nefondat, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta SC G.C.R.I. SA Timișoara împotriva sentinței nr.

15/ CC/PI din 23 iulie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 ianuarie 2008.