ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 297/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată

sub nr. 3752/2 din 24 mai 2007, reclamanții R.A., S.M., N.A.S. și D.C.S. au solicitat

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, obligarea

pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2001-2006,

actualizată cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului, până la data

plății efective.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că sunt beneficiari ai dreptului la primele de vacanță, conform

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, însă până în prezent nu au beneficiat

de aceste sume, deoarece s-a dispus suspendarea dispozițiilor prin O.U.G. nr. 33/2001

și ulterior prin legile bugetului de stat, până în 2006, când suspendarea dreptului

și-a încetat aplicabilitatea. Reclamanții au mai arătat că suspendarea dreptului

este neconstituțională, întrucât exercițiul unor drepturi nu poate fi restrâns decât

în anumite condiții limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1718

din 19 iunie 2007 a respins excepția prescripției dreptului la acțiune ca neîntemeiată.

A admis acțiunea formulată de reclamanții R.A., S.M., N.A.S. și D.C.S. în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. A obligat pârâtul la plata

contravalorii primei de concediu aferentă perioadei 2001-2006, actualizată cu indicele

de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective.

În motivarea soluției

s-a reținut că reclamanții au făcut dovada calității de funcționari publici, desfășurându-și

activitatea în cadrul instituției pârâte pe perioade diferite, în decursul anilor

2001-2006 și că, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, funcționarul

public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul

de bază din luna anterioară plecării în concediu. S-a reținut de asemenea că, nu

se poate contesta existența dreptului pentru perioada în care aplicarea prevederilor

a fost suspendată, deoarece s-ar încălca prevederile art. 53 din Constituția României,

precum și principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate;

că dreptul la acțiune se naște în momentul încetării perioadei de suspendare, prescripția

invocată de pârât nefiind întemeiată.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs în termen pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale,

susținând că sentința a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât

acțiunea este prescrisă prin trecerea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din

Decretul nr. 167/1958; că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății,

deoarece nu a avut în vedere faptul că prin legile bugetului de stat pentru anii

2001-2006, dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, au fost suspendate.

Examinând cauza în raport

cu criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele

administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru considerentele expuse în continuare:

Este necontestat că prin

Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația

de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu.

De asemenea, este de necontestat

că prin dispoziții succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii

2001-2006.

Numai că, astfel cum corect

a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează

cu înlăturarea lui, cât timp nu există nicio dispoziție legală prin care să fi fost

înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima

de concediu, stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată

în M. Of. nr. 600/08.12.1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004), precum și prin art. 35

alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007).

Așadar, prin suspendarea

acestui drept nu se poate considera că acesta nu a existat în perioada respectivă,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate.

Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu

însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată

existența.

Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat

nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53

din Constituția

României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se

poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut de lege să nu devină doar

o obligație lipsită de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării

lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor pentru

care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația

ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța

sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept,

care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent

cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive,

face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de

a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Totodată, Curtea constată că dreptul la acțiune se naște din

momentul încetării perioadei de suspendare impusă prin acte normative, astfel că

excepția prescripției invocată la fond și în motivele de recurs, nu este întemeiată

cum, de altfel, în mod corect a reținut instanța de fond.

Prin urmare, întrucât sentința atacată este legală și temeinică,

se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin.

(1) teza a II-a, coroborate cu cele ale art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale împotriva sentinței civile nr.

1718 din 19 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2008.