ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 297/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată sub nr. 3752/2 din 24 mai 2007, reclamanții R.A., S.M., N.A.S. și D.C.S. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2001-2006, actualizată cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului, până la data plății efective. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt beneficiari ai dreptului la primele de vacanță, conform art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, însă până în prezent nu au beneficiat de aceste sume, deoarece s-a dispus suspendarea dispozițiilor prin O.U.G.

nr. 33/2001 și ulterior prin legile bugetului de stat, până în 2006, când suspendarea dreptului și-a încetat aplicabilitatea. Reclamanții au mai arătat că suspendarea dreptului este neconstituțională, întrucât exercițiul unor drepturi nu poate fi restrâns decât în anumite condiții limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1718 din 19 iunie 2007 a respins excepția prescripției dreptului la acțiune ca neîntemeiată. A admis acțiunea formulată de reclamanții R.A., S.M., N.A.S. și D.C.S. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. A obligat pârâtul la plata contravalorii primei de concediu aferentă perioadei 2001-2006, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective.

În motivarea soluției s-a reținut că reclamanții au făcut dovada calității de funcționari publici, desfășurându-și activitatea în cadrul instituției pârâte pe perioade diferite, în decursul anilor 2001-2006 și că, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. S-a reținut de asemenea că, nu se poate contesta existența dreptului pentru perioada în care aplicarea prevederilor a fost suspendată, deoarece s-ar încălca prevederile art. 53 din Constituția României, precum și principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate; că dreptul la acțiune se naște în momentul încetării perioadei de suspendare, prescripția invocată de pârât nefiind întemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, susținând că sentința a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât acțiunea este prescrisă prin trecerea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958; că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, deoarece nu a avut în vedere faptul că prin legile bugetului de stat pentru anii 2001-2006, dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, au fost suspendate. Examinând cauza în raport cu criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare: Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. De asemenea, este de necontestat că prin dispoziții succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001-2006. Numai că, astfel cum corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu înlăturarea lui, cât timp nu există nicio dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. Astfel, dreptul la prima de concediu, stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of.

nr. 600/08.12.1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004), precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007). Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu a existat în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența.

Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut de lege să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Totodată, Curtea constată că dreptul la acțiune se naște din momentul încetării perioadei de suspendare impusă prin acte normative, astfel că excepția prescripției invocată la fond și în motivele de recurs, nu este întemeiată cum, de altfel, în mod corect a reținut instanța de fond.

Prin urmare, întrucât sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a, coroborate cu cele ale art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale împotriva sentinței civile nr. 1718 din 19 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2008.