ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 156/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București,

reclamanții R.C.M. și C.A.E. au solicitat în contradictoriu cu Ministerul Agriculturii

și Dezvoltării Rurale obligarea acestuia la plata sumelor reprezentând prima de

concediu pe anii 2004-2006, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii

dreptului, la data plății efective.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că sunt polițiști, iar potrivit art. 37 alin. (2) din O.G.

nr. 38/2003 au dreptul la primă de vacanță.

Reclamanții susțin că

sunt îndreptățiți la primele de vacanță din ultimii 3 ani, conform art. 166 din

Legea nr. 53/2003, iar suspendările dispuse în legile bugetului din fiecare an încetându-și

aplicabilitatea, suspendarea este neconstituțională și nelegală.

În fine, se mai arată

că normele legale de suspendare, contravin prevederilor art. 16, art. 41 și ale

art. 53 din Constituția României.

Pârâtul, prin întâmpinare

a invocat prescripția dreptului la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea

acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă

nr. 1208 din 08 mai 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanți, a obligat pârâtul să plătească

sumele reprezentând prime de concediu pentru anii 2004, 2005 și 2006, actualizate

cu indicele de inflație la data plății efective.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanții în calitate de polițiști

au dreptul la o primă de concediu potrivit art. 37 pct. 2 din O.G. nr. 38/2003.

De asemenea, Curtea de

Apel București a reținut că măsura suspendării nu poate avea ca efect decât amânarea

punerii în aplicare a dispozițiilor legale, deoarece suspendarea nu este echivalentă

cu abrogarea pe termen limitat a legii, cu lipsa temporară a dreptului însuși.

Odată cu expirarea duratei

de suspendare a aplicării prevederilor legale, obligația corelativă dreptului consfințit

prin lege devine executorie.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul, în dezvoltarea

motivelor de recurs, susține că beneficiul unor drepturi salariale suplimentare

așa cum este și prima de concediu, nu reprezintă un drept constituțional fundamental,

astfel că prevederile constituționale care reglementează restrângerea exercițiului

unor drepturi sau libertăți nu sunt incidente în privința reglementării lor.

Textul de lege prin care

se suspendă acordarea primei de concediu are un caracter temporar. Totodată, legiuitorul

este îndreptățit să acorde acest drept salarial suplimentar, să-l modifice ori să

înceteze acordarea acestuia, precum și să stabilească perioada în care îl acordă.

Examinând cauza în raport

cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Criticile aduse hotărârii instanței de fond sunt neîntemeiate

și nu pot fi primite, acestea nu au niciun suport legal, și nu fac decât să prezinte

perioadele de timp și actele normative prin care acest drept a fost suspendat.

Potrivit art. 37 pct.

2 din O.G. nr. 38/2003 „La plecarea în concediu de odihnă, polițistul primește o

primă de concediu, egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.

Or, dispozițiile textului

de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38

alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006,

prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă

aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului,

ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp, cât nu există nicio

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar

încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate

din moment ce

printr-o lege anterioară s-a

conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2004-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât

s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se

poate restrânge exercițiul unui drept), cât și reglementările date prin art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit,

trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut

dreptul respectiv.

A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea

dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea

ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui

existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină

lipsit de orice valoare.

Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță li se cuvine

reclamanților, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic

de muncă, odată câștigat, nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent

cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive,

face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de

a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat

o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că reclamanții au dreptul

la o primă de concediu.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, împotriva sentinței civile

nr. 1208 din 08 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 ianuarie 2008.