ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1089/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanții D.D., M.I., M.C., P.V., S.T.,

V.C. și V.D. au chemat în judecată Ministerul Agriculturii și Dezvoltării

Rurale, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună

obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii

2001-2006, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului,

la data plății efective.

În motivarea acțiunii, reclamanții au

arătat, în esență, că au calitatea de funcționari publici, fiind în raporturi

de serviciu cu pârâtul, raporturi generate de Legea nr. 188/1999 privind

statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, iar

potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (2) din lege, au dreptul „pe lângă

indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.

Reclamanții au mai susținut că nu au

beneficiat niciodată de acest drept, întrucât printr-o serie de acte normative

s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol, deși acest drept subzistă și

în prezent, textul de lege care îl prevede nefiind abrogat.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1776 din 20 iunie

2007 a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de

pârât, a admis acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâtul să

plătească acestora, prima de concediu actualizată cu indicele de inflație la

data plății efective, după cum urmează: D.D. și P.V., pentru anii 2001-2006; M.C.

și M.I. pentru anii 2004-2006; V.C. și V.D. pentru anii 2005-2006 și S.T.

pentru anul 2006.

Pentru a pronunța aceasta sentință

instanță a reținut că pentru ca dreptul prevăzut de art. 34 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999 să nu conțină doar o obligație corelativă, ceea ce ar constitui o

îngrădire nelegitimă a exercitării lui, este necesară recunoașterea acestuia,

în caz contrar ajungându-se la situația inadmisibilă ca un drept patrimonial să

fie golit de substanța sa.

S-a mai reținut și că încălcarea

dreptului la prima de concediu ar contraveni prevederilor art. 41 art. 53 și

art. 16 alin. (1) din Constituția României întrucât acest drept este un drept

de remunerare a muncii, care nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu și

contrar echității impusă de o societate democratică.

Împotriva acestei sentințe considerată

nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâtul

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

, în temeiul art. 304

pct. 8 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ., susținând în esență că,

instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, deoarece

nu a avut în vedere faptul că prin legile bugetului de stat aferente anilor

2001-2006, dispozițiile art. 34, alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind

Statutul funcționarilor publici, republicată, au fost suspendate.

A mai susținut și că potrivit art. 3 din O.G.

nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale

funcționarilor publici pentru anul 2006, gestiunea sistemului de salarizare a

funcționarilor publici se asigură de fiecare ordonator principal de credite, cu

încadrarea în resursele financiare și în numărul maxim de posturi aprobate

potrivit legii.

Examinând cauza în raport cu toate

criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele

administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru considerentele expuse în continuare:

Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999

s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de

concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu.

De asemenea, este de necontestat că prin

dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001-2006.

Numai că, astfel cum corect a reținut

instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează

cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care

să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de concediu

stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M.Of.

nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999 (republicată în M.Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și prin

art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29

mai 2007).

Așadar, prin suspendarea acestui drept nu

se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar

încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate.

Mai

mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea

lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența

pentru anii 2001 și 2002.

Neprevederea

în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura

existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53

din Constituția

României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când

se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Ca

urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de

conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a

exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în

perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este

recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de

orice valoare.

De

aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică

asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu

eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive,

face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de

a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de

lege.

În

plus, Înalta Curte reține că este de necontestat că intimaților-reclamanți li

se vor calcula drepturile privind prima de concediu, raportat nu doar la perioada

solicitată dar și la perioada cât au fost efectiv funcționari publici.

Prin

urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, amplu și

corect motivată, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza

dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 și art.

28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării

Rurale împotriva sentinței civile nr. 1776 din 20 iunie 2007 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18

martie 2008.