ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 95/2008

Asupra

recursului de față,

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanții A.C.I. și I.N. au

chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale,

solicitând obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând prime de concediu

pe anii 2002-2005, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii

dreptului până la data plății efective.

În

motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că au calitatea de funcționari

publici fiind în raporturi de serviciu cu pârâtul, raporturi guvernate de Legea

nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, iar potrivit

dispozițiilor art. 34 alin. (2) din lege, au dreptul pe lângă indemnizația de

concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu,

care se impozitează separat.

Au mai

arătat reclamanții faptul că, printr-o serie de acte normative, s-a dispus

suspendarea aplicării acestui articol, astfel încât nu au putut beneficia de

acest drept, deși dreptul subzistă și în prezent, textul care îl prevede fiind

în vigoare.

Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale a formulat întâmpinare solicitând instanței

să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei acțiunii reclamantei ca și

asupra excepției prescripției dreptului la acțiune, având în vedere

dispozițiile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Prin

sentința civilă nr. 1841 din 26 iunie 2007 a Curții de Apel București a fost

admisă acțiunea reclamanților și respinsă excepția prescripției dreptului la

acțiune.

Pentru a

se pronunța în sensul arătat instanța de fond a reținut, în esență, pe de o

parte, nelegalitatea normelor respective de suspendare a dreptului la prima de

concediu, iar, pe de altă parte, că suspendarea dreptului la prima de concediu

pentru perioada 2001 - 2006 nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca

efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru

care a fost suspendat exercițiul său.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea

motivelor de recurs se susține că instanța de fond a aplicat greșit legea în

cauza dedusă judecății, neobservând că deși potrivit prevederilor art. 34 alin.

(2) din Legea nr. 188/1999 republicată, funcționarul public are dreptul la o

primă de concediu, totuși, acordarea primei a fost suspendată în anii 2001 -

2006 prin legile bugetului de stat pentru anii 2001 - 2005 și art. III din

O.U.G. nr. 33/2001 până la 01 ianuarie 2002, legi care sunt în acord cu

prevederile constituționale, iar aplicarea lor este obligatorie inclusiv

funcționarilor publici.

Recursul

este nefondat.

Examinând

cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele

administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

pentru considerentele expuse în continuare.

Prin Legea

nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă

indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din

luna anterioară plecării în concediu.

Este de

necontestat că prin dispoziții succesive, acordarea primei de vacanță a fost

suspendată în anii 2001 - 2006.

Astfel cum

corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel,

dreptul Ia prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999), s-a menținut prin art. 34

alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004)

precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of.

nr. 365/29.03.2007).

Așadar,

prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în

perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care

garantează realizarea drepturilor acordate.

Mai mult,

suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui,

cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența.

Neprevederea

în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura

existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția

României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când

se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Ca urmare,

pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut,

redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării

lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor,

pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar

ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută,

să fie vidat de substanța sa și practic, să devină lipsit de orice valoare.

Prin

urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va

respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1)

teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale împotriva

sentinței civile nr. 1841 din 26 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția

a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 11 ianuarie 2008.