ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 159/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București,

reclamantul P.I. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Agriculturii și Dezvoltării

Rurale, obligarea acestuia la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii

2001-2006, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la

data plății efective.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că este funcționar public în cadrul Ministerului Agriculturii

și Dezvoltării Rurale, iar Legea nr. 188/1999 prevede că „Funcționarul public are

dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază

din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat”.

Ulterior, printr-o serie

de ordonanțe și legi, respectiv art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, art. 12

alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002,

art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui

articol cu privire la prima de concediu.

Reclamantul susține că

ar fi îndreptățit la primele de vacanță, conform art. 166 din Legea nr. 53/2003,

iar suspendările dispuse în legile bugetului din fiecare an încetându-și aplicabilitatea,

suspendarea este neconstituțională și nelegală.

De asemenea, reclamantul

consideră că nu se poate vorbi de o prescriere a dreptului la acțiune pentru prima

de vacanță din perioada 2001-2005. Fiind suspendată plata acestor drepturi, termenul

general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 raportat

la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că, după încetarea

acestei suspendări, prescripția își reia cursul de 3 ani.

Prevederile art. 38

C. muncii trebuie coroborate cu prevederile art. 53 alin. (1) și (2) din Constituție

(art. 49 în vechea redactare), care prevede că „Exercițiul unor drepturi sau al

unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz,

pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice,

a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea

consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru

deosebit de grav.”

În fine, se mai arată

că normele legale de suspendare, contravin prevederilor art. 16, art. 41 și ale

art. 53 din Constituția României.

Pârâtul, prin întâmpinare

a invocat prescripția dreptului la acțiune, iar, pe fond, a solicitat respingerea

acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă

nr. 1789 din 21 iunie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, a

admis acțiunea formulată de reclamant, a obligat pârâtul să plătească sumele reprezentând

prime de concediu pentru anii 2001-2006, actualizate cu indicele de inflație la

data plății efective.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul în calitate de funcționar

public are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999, iar pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 161 alin.

(4) C. muncii a respins cererea privind daunele interese solicitate.

În ceea ce privește prescripția

dreptului la acțiune, instanța de fond a constatat că aceasta nu operează pentru

că suspendarea dreptului la plata primelor de concediu face inoperantă curgerea

termenului de prescripție extinctivă.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâtul, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul, în dezvoltarea

motivelor de recurs, susține că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii.

De asemenea, se arată

că în mod greșit instanța a obligat ministerul la plata sumelor reprezentând prima

de concediu pe anii 2001-2004, întrucât această cerere era prescrisă prin trecerea

termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, privind prescripția

extinctivă.

Recurentul consideră că

instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății deoarece nu

a avut în vedere faptul că prin legile bugetului de stat aferente anilor 2001-2006,

dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor

publici, republicată, au fost suspendate.

Examinând cauza în raport

cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Criticile aduse hotărârii instanței de fond sunt neîntemeiate

și nu pot fi primite, acestea nu au niciun suport legal, și nu fac decât să prezinte

perioadele de timp și actele normative prin care acest drept a fost suspendat.

Potrivit art. 34

alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu”.

Or, dispozițiile textului

de lege sus-citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38

alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006,

prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă

aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului,

ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp, cât nu există nicio

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar

încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate

din moment ce

printr-o lege anterioară s-a

conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât

s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se

poate restrânge exercițiul unui drept), cât și reglementările date prin art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit,

trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut

dreptul respectiv.

A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea

dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea

ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui

existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină

lipsit de orice valoare.

Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine reclamantei,

iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic

de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent

cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive,

face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de

a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat

o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34

alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantul are dreptul la o primă

de concediu.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, împotriva sentinței civile

nr. 1789 din 21 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 ianuarie 2008.