ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 509/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București reclamantul P.F. a solicitat în contradictoriu cu M.M.F.E.Ș. obligarea

pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001 - 2003

actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data

plății efective.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat că este funcționar public în cadrul M.M.F.E.Ș., iar Legea nr.

188/1999 prevede că „Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de

concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu, care se impozitează separat”.

Ulterior, printr-o serie de

ordonanțe și legi respectiv art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, art. 12 alin.

(4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct.

7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu

privire la prima de concediu.

Reclamantul susține că ar fi

îndreptățită la primele de vacanță, conform art. 166 C. muncii, iar

suspendările dispuse în legile bugetului din fiecare an încetându-și

aplicabilitatea, suspendarea este neconstituțională și nelegală.

De asemenea, reclamantul

consideră că nu se poate vorbi de o prescriere a dreptului la acțiune pentru

prima de vacanță din perioada 2001 – 2005. Fiind suspendată plata acestor

drepturi, termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din

Decretul nr. 167/1958 raportat la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost

suspendat, astfel că, după încetarea acestei suspendări, prescripția își reia

cursul de 3 ani.

Prevederile art. 38 C.

muncii trebuie coroborate cu prevederile art. 53 alin. (1) și alin. (2) din

Constituție (art. 49 în vechea redactare), care prevede că: „Exercițiul unor

drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă

se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a

sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor;

desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități

naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Restrângerea poate fi

dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie

să fie proporțională cu situația care a determinat-o să fie aplicată în mod

nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății”.

În fine, se mai arată că

normele legale de suspendare, contravin prevederilor art. 16, art. 41 și ale art.

53 din Constituția României.

Pârâtul, prin întâmpinare a

invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune iar, pe fond, a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2097

din 11 septembrie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune,

a admis acțiunea formulată de reclamant, a obligat pârâtul să plătească sumele

reprezentând prime de concediu pentru anii 2001 - 2003, actualizate cu rata

inflației la data plății efective.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul în calitate de

funcționar public are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999, iar pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art.

161 alin. (4) C. muncii a respins cererea privind daunele interese solicitate.

Cu privire la prescripția

dreptului la acțiunea pentru perioada 2001 - 2003 instanța de fond a constatat

că aceasta nu operează pentru că suspendarea dreptului la plata primelor de

concediu face inoperantă curgerea termenului de prescripție conform art. 7

alin. (3) din Decretul nr. 167/1985 privind prescripția extinctivă.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul M.M.F.E.Ș. criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul, în dezvoltarea

motivelor de recurs, susține că instanța de fond nu a observat că legile

bugetului de stat pentru anii 2001 – 2006 au fost adoptate și promulgate

potrivit prevederilor Constituției României, iar aplicarea lor este

obligatorie, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

Se mai arată că și în anul

2006, potrivit alin. (5) al art. 5 din Legea nr. 379/2005 al bugetului de stat

pentru anul 2006 și alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 380/2005 al asigurărilor

sociale de stat pentru anul 2006 prevederile din actele normative în vigoare

referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu au fost

suspendate până la data de 31 decembrie 2006.

Examinând cauza în raport cu

actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Criticile aduse hotărârii instanței de fond sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu

fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest

drept a fost suspendat.

Potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării

în concediu”.

Or, dispozițiile textului de

lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38

alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi

neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001 - 2006,

prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată,

însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea

desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există

nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate din moment ce

printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă

pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001 - 2003, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu

înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită

(privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și

reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul

dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel, ar însemna să se prelungească

valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după

abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a

cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină

lipsit de orice valoare.

Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine

reclamantului, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport

juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,

concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată

fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au

fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat

o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34

alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantul are dreptul la o primă

de concediu.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.M.F.E.Ș., împotriva sentinței civile nr. 2097 din 11 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 februarie 2008.