ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 509/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București reclamantul P.F. a solicitat în contradictoriu cu M.M.F.E.Ș. obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001 - 2003 actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data plății efective. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că este funcționar public în cadrul M.M.F.E.Ș., iar Legea nr. 188/1999 prevede că „Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat”. Ulterior, printr-o serie de ordonanțe și legi respectiv art. 3 alin. (1) din O.U.G.

nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu. Reclamantul susține că ar fi îndreptățită la primele de vacanță, conform art. 166 C. muncii, iar suspendările dispuse în legile bugetului din fiecare an încetându-și aplicabilitatea, suspendarea este neconstituțională și nelegală. De asemenea, reclamantul consideră că nu se poate vorbi de o prescriere a dreptului la acțiune pentru prima de vacanță din perioada 2001 – 2005. Fiind suspendată plata acestor drepturi, termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 raportat la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că, după încetarea acestei suspendări, prescripția își reia cursul de 3 ani.

Prevederile art. 38 C. muncii trebuie coroborate cu prevederile art. 53 alin. (1) și alin. (2) din Constituție (art. 49 în vechea redactare), care prevede că: „Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății”.

În fine, se mai arată că normele legale de suspendare, contravin prevederilor art. 16, art. 41 și ale art. 53 din Constituția României. Pârâtul, prin întâmpinare a invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 2097 din 11 septembrie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, a admis acțiunea formulată de reclamant, a obligat pârâtul să plătească sumele reprezentând prime de concediu pentru anii 2001 - 2003, actualizate cu rata inflației la data plății efective.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul în calitate de funcționar public are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, iar pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 161 alin. (4) C. muncii a respins cererea privind daunele interese solicitate. Cu privire la prescripția dreptului la acțiunea pentru perioada 2001 - 2003 instanța de fond a constatat că aceasta nu operează pentru că suspendarea dreptului la plata primelor de concediu face inoperantă curgerea termenului de prescripție conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1985 privind prescripția extinctivă. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul M.M.F.E.Ș.

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susține că instanța de fond nu a observat că legile bugetului de stat pentru anii 2001 – 2006 au fost adoptate și promulgate potrivit prevederilor Constituției României, iar aplicarea lor este obligatorie, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a legii. Se mai arată că și în anul 2006, potrivit alin. (5) al art. 5 din Legea nr. 379/2005 al bugetului de stat pentru anul 2006 și alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 380/2005 al asigurărilor sociale de stat pentru anul 2006 prevederile din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu au fost suspendate până la data de 31 decembrie 2006. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare. Criticile aduse hotărârii instanței de fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest drept a fost suspendat. Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2003, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine reclamantului, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept. Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat. Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantul are dreptul la o primă de concediu. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.M.F.E.Ș., împotriva sentinței civile nr. 2097 din 11 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2008.