ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 510/2008
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 510/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, prin declinare de competență de la Tribunalul București, reclamanta C.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâta C.N.P.A.D.A.S.,
obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001 -
2003 actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data
plății efective la care se adaugă și daunele interese aferente potrivit art. 161
alin. (4) C. muncii.
În motivarea acțiunii,
reclamanta a arătat că este funcționar public în cadrul instituției pârâte, iar
Legea nr. 188/1999 prevede că „Funcționarul public are dreptul, pe lângă
indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna
anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat”.
Ulterior, printr-o serie de
ordonanțe și legi, respectiv art. 3 alin,1 din O.U.G. nr. 33/2001, art. 12 alin.
(4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct.
7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și art. 5 alin.
(1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu
privire la prima de concediu.
Reclamanta susține că ar fi
îndreptățită la primele de vacanță, conform art. 166 C. muncii, iar
suspendările dispuse în legile bugetului din fiecare an încetându-și
aplicabilitatea, suspendarea este neconstituțională și nelegală.
Prevederile art. 38 C.
muncii trebuie coroborate cu prevederile art. 53 alin. (1) și alin. (2) din
Constituție (art. 49 în vechea redactare), care prevede că: „Exercițiul unor
drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă
se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a
sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor;
desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități
naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Restrângerea poate fi
dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie
să fie proporțională cu situația care a determinat-o să fie aplicată în mod
nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății”.
În fine, se mai arată că
normele legale de suspendare, contravin prevederilor art. 16, art. 41 și ale art.
53 din Constituția României.
Pârâtul, prin întâmpinare a
solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 1644
din 13 iunie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă, a
obligat pârâtul să plătească sumele reprezentând prime de concediu pentru anii
2003 - 2005, actualizate cu rata inflației la data plății efective și,
totodată, a respins cererea de acordare a daunelor interese.
Pentru a pronunța această
hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta în calitate de
funcționar public are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2)
din Legea nr. 188/1999, iar pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art.
161 alin. (4) C. muncii a respins cererea privind daunele interese solicitate.
Împotriva acestei hotărâri a
declarat recurs pârâta C.N.P.A.D.A.S., criticând-o pentru nelegalitate și
netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.
Recurenta, în dezvoltarea
motivelor de recurs, susține că instanța de fond nu a observat că legile
bugetului de stat pentru anii 2001 - 2005 au fost adoptate și promulgate
potrivit prevederilor Constituției României, iar aplicarea lor este
obligatorie, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.
Se mai arată că și în anul
2006, potrivit alin. (5) al art. 5 din Legea nr. 379/2005 al bugetului de stat
pentru anul 2006 și alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 380/2005 al asigurărilor
sociale de stat pentru anul 2006 prevederile din actele normative în vigoare
referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu au fost
suspendate până la data de 31 decembrie 2006.
Examinând cauza în raport cu
actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente,
inclusiv cele ale art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată că
recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Criticile aduse hotărârii instanței de fond sunt
neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu
fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest
drept a fost suspendat.
Potrivit art. 34 alin. (2)
din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația
de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării
în concediu”.
Or, dispozițiile textului de
lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în
întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38
alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi
neconstituționale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006,
prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată,
însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării
dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.
Suspendarea exercițiului
dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există
nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia,
întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea
drepturilor acordate din moment ce
printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă
pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada
anilor 2003 - 2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu
înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită
(privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și
reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau
de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul
dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul
normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească
valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după
abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a
cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină
lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine
reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport
juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care
implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,
concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații
juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată
fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au
fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a
pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că
potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are
dreptul la o primă de concediu.
În consecință, pentru
considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,
recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de C.N.P.A.D.A.S., împotriva sentinței civile nr. 1644 din 13 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 12 februarie 2008.