ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7133/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București reclamanta K.L., în contradictoriu cu pârâții B.N., B.O., T.L.C., T.N. și Municipiul București prin Primarul General a solicitat să se constate refuzul pârâtului Municipiul București prin Primarul General de a soluționa notificarea privind restituirea în natură a apartamentelor nr. 1 și 2 din București, sector 1, să fie obligați pârâții persoane fizice să lase în deplină proprietate și posesie apartamentele, să se dispună rectificarea înscrierii din cartea funciară a mențiunii privind numele proprietarului, în sensul de a fi trecută proprietară reclamanta, iar pentru situația în cere instanța va respinge capetele 2 și 3 ale acțiunii, să se stabilească pe baza unei expertize, întinderea despăgubirilor ce i se cuvin pentru cele două apartamente preluate abuziv de la tatăl său.

Pârâta T.L. a invocat excepția autorității de lucru judecat, iar pârâții B.N. și B.O. excepția necompetenței materiale a tribunalului. Prin sentința nr. 1224 din 9 octombrie 2007 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității, a respins capătul de cerere privind constatarea refuzului pârâtului Municipiul București prin Primarul General de a soluționa notificarea pentru autoritate de lucru judecat, a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind stabilirea pe bază de expertiză a întinderii despăgubirilor, a admis excepția necompetenței materiale a tribunalului în soluționarea capetelor de cerere privind revendicarea și rectificarea înscrierii în C.F.

și a declinat competența de soluționare a acestor capete de cerere în favoarea Judecătoriei sectorului 1. În considerentele sentinței s-a reținut că prin decizia nr. 263 A din 17 februarie 2006 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a constatat, cu putere de lucru judecat, refuzul soluționării notificării privind restituirea în natură a apartamentelor și a obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să emită dispoziția motivată. Pentru primul capăt de cerere există autoritate de lucru judecat, fiind îndeplinite condițiile stipulate de art. 1200-1201 C. civ. Capătul de cerere privind stabilirea întinderii despăgubirilor este inadmisibil, avându-se în vedere art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 147/2005, dar și faptul că reclamanta tinde la o dublă reparație, întrucât a solicitat atât revendicarea, cât și acordarea despăgubirilor.

În ce privește revendicarea și rectificarea înscrierii în C.F. s-a reținut excepția necompetenței materiale a tribunalului, deoarece în acțiunile reale imobiliare competența se stabilește după valoare, iar în cauză nu s-a dovedit că valoarea apartamentelor ar depăși suma de 500.000 lei, fiind aplicabile dispozițiile art. 1 pct. 1 coroborate cu cele ale art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Cererea de lămurire a dispozitivului sentinței, formulată de pârâta T.C.L. a fost respinsă prin încheierea din 14 ianuarie 2008 a aceleiași instanțe. Reclamanta K.L. a declarat apel împotriva sentinței și a recurat soluția de declinare a competenței. Împotriva sentinței au mai declarat apel pârâții B.N. și B.O., iar încheierea din 14 ianuarie 2008 a fost apelată de către pârâta T.L.C.

Reclamanta K.L. a criticat sentința arătând că în mod greșit s-a declinat competența cât timp nu s-a solicitat reclamantei să-și evalueze obiectul litigiului, două apartamente a căror valoare este mai mare de 500.000 lei, declinându-și competența instanța nu mai putea lua nici o decizie cu privire la celelalte cereri, prin declinarea competenței s-au încălcat dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea 10/2001, nu există autoritate de lucru judecat întrucât între cele două acțiunii nu există identitate de obiect și cauză, încălcându-se și decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. In motivarea apelului formulat de pârâții B.N. și B.O.

s-a învederat că instanța, soluționând separat capetele de cerere a încălcat unicitatea obiectului cererii, greșit a soluționat cererea de revendicare separat de excepțiile invocate, cererea reclamantei este inadmisibilă întrucât toate capetele de cerere vizează statutul juridic al unui imobil naționalizat, instanța a încălcat legătura indisolubilă dintre capetele de cerere și temeiurile juridice invocate, cererea principală fiind de competența tribunalului potrivit art. 26 alin. (3) din Lege nr. 10/2001, iar acțiunea în revendicare este o cerere accesorie. Pârâta T.L.C. a arătat în motivarea apelului că prin încheierea din 14 ianuarie 2008 instanța nu s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut și nu a clarificat dispozitivul sentinței.

Autoritatea de lucru judecat este o excepție absolută dirimantă, iar ceea ce urmează în dispozitiv după admiterea acestei excepții este neclar și necesită precizări. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 510 din 23 iunie 2008 a respins apelurile ca nefondate. Referitor la apelul reclamantei s-a reținut că aceasta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și pe cele ale art. 480 C. civ. In mod corect instanța a analizat separat capetele de cerere și a stabilit competența în raport de obiectul fiecăruia. Nesoluționarea unui capăt de cerere ar fi condus la o denegare de dreptate. Acțiunea cuprinde două categorii de cereri, unele întemeiate pe legea specială și altele pe dreptul comun, care sunt cereri principale, nefiind subordonate una celeilalte, astfel că nu puteau fi judecate în comun.

Reclamanta se află în culpă procesuală întrucât nu a evaluat estimativ apartamentele în litigiu, astfel încât tribunalul, în mod corect a făcut evaluarea în funcție de contractele de vânzare cumpărare depuse la dosar. Prin declinarea cererilor privind revendicarea și rectificarea înscrierii din C.F. nu s-au încălcat dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și nici acelea ale art. 17 C. proc. civ. Cererile de revendicare și rectificare C.F. nu pot fi accesorii în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Reclamanta nu se află în ipoteza prevăzută de decizia în interesul legii nr. XX/2007 întrucât nu a solicitat cenzurarea unei dispoziții emise anterior, în sensul refuzului nelegal de restituire în natură.

De asemenea, în mod legal a fost respins primul capăt de cerere pe excepția autorității de lucru judecat. În ce privește apelul pârâților B.N. și B.O. s-a reținut că în mod corect a fost pronunțată câte o soluție pentru fiecare capăt de cerere. Hotărârea pronunțată are caracter unic, chiar dacă s-au dat soluții diferite pentru fiecare cerere. Instanța s-a pronunțat corect, mai întâi asupra excepțiilor invocate, potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. Excepțiile invocate cu privire la cererea în revendicare nu puteau fi soluționate de prima instanță atât timp cât aceste cereri au fost declinate în favoarea altei instanțe. Excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare va fi soluționată cu ocazia judecării cauzei de către instanța competentă.

Cele două categorii de cereri, unele întemeiate pe dispozițiile dreptului comun și altele pe dispozițiile legii speciale sunt distincte și independente. Referitor la apelul pârâtei T.L.C. s-a reținut că prin încheierea apelată instanța s-a pronunțat numai asupra cererii, neexistând minus petita sau extra petita. Încheierea este legală întrucât dispozitivul sentinței nr. 1224/2007 este clar și nu necesită lămuriri suplimentare. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâții B.N. și B.O., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., învederând că cererea de chemare în judecată, așa cum a fost formulată, o acțiune complexă, mixtă, este inadmisibilă. Instanța de apel a interpretat greșit excepția inadmisibilității, în sensul că analizând capetele de cerere s-a pronunțat separat pentru fiecare.

Excepția inadmisibilității trebuia soluționată asupra întregii acțiuni. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât prin decizia în interesul legii nr. XXXIII/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea legii speciale. Recursul nu este fondat. In conformitate cu principiul disponibilității instanța este ținută să se pronunțe asupra celor solicitate de reclamant prin cererea introductivă. În acest sens, dispozițiile cuprinse în art. 129 alin. final C. proc. civ. instituie obligația instanței de a se pronunța cu privire la toate capetele de cerere cu judecarea cărora a fost investită, respectiv față de toate părțile implicate în proces.

Soluția trebuie să rezulte clar, din dispozitivul hotărârii. Din interpretarea textului legal rezultă implicit că pentru a soluționa corect toate capetele de cerere trebuie mai întâi a se face o analiză a fiecăruia în parte și a se stabili, dacă este posibil, o eventuală ordine de soluționare a acestora, conform principiului accesorium sequitur principale . Acțiunea formulată de reclamanta K.L. cuprinde patru capete de cerere (constatarea refuzului de a emite dispoziția motivată, stabilirea cuantumului despăgubirilor, revendicarea apartamentelor și rectificarea înscrierii în C.F.) între care nu există o altă legătură decât aceea că au fost formulate deopotrivă, nu pot fi grupate în principale sau accesorii, toate fiind principale și nu depind unul de celălalt.

Din acest motiv, dar și în conformitate cu prevederile textului legal menționat anterior, instanța le-a analizat separat, pronunțând astfel o hotărâre legală, din dispozitivul căreia rezultă clar soluția dată pentru fiecare. Nu se poate reține afirmația inserată în motivarea recursului potrivit căreia am fi în prezența unei acțiuni mixte, întrucât prin ea nu se exercită concomitent două drepturi, unul real și altul personal, care au luat naștere din aceeași operațiune juridică. Chiar dacă ar fi fost o acțiune mixtă, codul de procedură civilă nu prevede nici o dispoziție expresă sau implicită referitoare la inadmisibilitatea unei astfel de acțiuni. De asemenea, nici practica nu a creat vreun precedent în acest sens.

Pentru a conchide, în cazul de față reclamanta a formulat practic două acțiuni, cu temeiuri juridice diferite, contopite într-una singură, pe care instanța le-a soluționat astfel cum au fost formulate. Competența de soluționare a acțiunii în revendicare a fost corect stabilită în favoarea judecătoriei, în raport de prețurile consemnate în contractele de vânzare-cumpărare, întrucât reclamanta nu a indicat valoarea de piață a apartamentelor de la momentul introducerii acțiunii, dar și de dispozițiile imperative ale art. 1 alin. (1) C. proc. civ. Normele de procedură civilă în vigoare au instituit regula potrivit căreia instanța competentă material să soluționeze fondul unei cauze este competentă să statueze și asupra mijloacelor de apărare ale pârâtului, regulă materializată în practică prin adagiul judecătorul fondului este și judecătorul excepției.

Conform acestei reguli, numai judecătoria în favoarea căreia s-a declinat competența este abilitată legal a se pronunța și asupra excepției inadmisibilității acțiunii, în măsura în care această excepție va mai fi susținută. A fost necesar a se face această precizare întrucât din motivarea recursului a rezultat implicit că inadmisibilitatea privește doar acțiunea în revendicare, altfel recurenții nu ar mai fi făcut trimitere la decizia în interesul legii prin care s-a dispus tocmai asupra admisibilității acțiunilor în revendicare formulate după apariția Legii speciale nr. 10/2001. Față de aceste considerente recursul se privește ca nefondat și va fi respins. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții B.N. și B.O. împotriva deciziei nr. 510 din 23 iunie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iulie 2009.