ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7133/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului București reclamanta K.L., în contradictoriu

cu pârâții B.N., B.O., T.L.C., T.N. și Municipiul București prin Primarul

General a solicitat să se constate refuzul pârâtului Municipiul București prin

Primarul General de a soluționa notificarea privind restituirea în natură a

apartamentelor nr. 1 și 2 din București, sector 1, să fie obligați pârâții

persoane fizice să lase în deplină proprietate și posesie apartamentele, să se

dispună rectificarea înscrierii din cartea funciară a mențiunii privind numele

proprietarului, în sensul de a fi trecută proprietară reclamanta, iar pentru

situația în cere instanța va respinge capetele 2 și 3 ale acțiunii, să se

stabilească pe baza unei expertize, întinderea despăgubirilor ce i se cuvin

pentru cele două apartamente preluate abuziv de la tatăl său.

Pârâta T.L. a

invocat excepția autorității de lucru judecat, iar pârâții B.N. și B.O.

excepția necompetenței materiale a tribunalului.

Prin sentința nr.

1224 din 9 octombrie 2007 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității, a respins

capătul de cerere privind constatarea refuzului pârâtului Municipiul București

prin Primarul General de a soluționa notificarea pentru autoritate de lucru

judecat, a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind stabilirea pe bază

de expertiză a întinderii despăgubirilor, a admis excepția necompetenței

materiale a tribunalului în soluționarea capetelor de cerere privind

revendicarea și rectificarea înscrierii în C.F. și a declinat competența de

soluționare a acestor capete de cerere în favoarea Judecătoriei sectorului 1.

În considerentele

sentinței s-a reținut că prin decizia nr. 263 A din 17 februarie 2006 Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a constatat, cu putere de lucru judecat,

refuzul soluționării notificării privind restituirea în natură a apartamentelor

și a obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să emită

dispoziția motivată. Pentru primul capăt de cerere există autoritate de lucru

judecat, fiind îndeplinite condițiile stipulate de art. 1200-1201 C. civ.

Capătul de cerere

privind stabilirea întinderii despăgubirilor este inadmisibil, avându-se în

vedere art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 147/2005, dar și faptul că

reclamanta tinde la o dublă reparație, întrucât a solicitat atât revendicarea,

cât și acordarea despăgubirilor.

În ce

privește revendicarea și rectificarea înscrierii în C.F. s-a reținut excepția

necompetenței materiale a tribunalului, deoarece în acțiunile reale imobiliare

competența se stabilește după valoare, iar în cauză nu s-a dovedit că valoarea

apartamentelor ar depăși suma de 500.000 lei, fiind aplicabile dispozițiile

art. 1 pct. 1 coroborate cu cele ale art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Cererea de

lămurire a dispozitivului sentinței, formulată de pârâta T.C.L. a fost respinsă

prin încheierea din 14 ianuarie 2008 a aceleiași instanțe.

Reclamanta

K.L. a declarat apel împotriva sentinței și a recurat soluția de declinare a

competenței.

Împotriva sentinței

au mai declarat apel pârâții B.N. și B.O., iar încheierea din 14 ianuarie 2008

a fost apelată de către pârâta T.L.C.

Reclamanta K.L. a

criticat sentința arătând că în mod greșit s-a declinat competența cât timp nu

s-a solicitat reclamantei să-și evalueze obiectul litigiului, două apartamente

a căror valoare este mai mare de 500.000 lei, declinându-și competența instanța

nu mai putea lua nici o decizie cu privire la celelalte cereri, prin declinarea

competenței s-au încălcat dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea 10/2001, nu

există autoritate de lucru judecat întrucât între cele două acțiunii nu există

identitate de obiect și cauză, încălcându-se și decizia în interesul legii nr.

XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

In motivarea apelului

formulat de pârâții B.N. și B.O. s-a învederat că instanța, soluționând separat

capetele de cerere a încălcat unicitatea obiectului cererii, greșit a

soluționat cererea de revendicare separat de excepțiile invocate, cererea

reclamantei este inadmisibilă întrucât toate capetele de cerere vizează

statutul juridic al unui imobil naționalizat, instanța a încălcat legătura

indisolubilă dintre capetele de cerere și temeiurile juridice invocate, cererea

principală fiind de competența tribunalului potrivit art. 26 alin. (3) din Lege

nr. 10/2001, iar acțiunea în revendicare este o cerere accesorie.

Pârâta T.L.C. a

arătat în motivarea apelului că prin încheierea din 14 ianuarie 2008 instanța

nu s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut și nu a clarificat dispozitivul

sentinței. Autoritatea de lucru judecat este o excepție absolută dirimantă, iar

ceea ce urmează în dispozitiv după admiterea acestei excepții este neclar și

necesită precizări.

Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 510 din 23 iunie 2008 a

respins apelurile ca nefondate.

Referitor la

apelul reclamantei s-a reținut că aceasta și-a întemeiat acțiunea pe

dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și pe cele ale art. 480 C.

civ. In mod corect instanța a analizat separat capetele de cerere și a stabilit

competența în raport de obiectul fiecăruia. Nesoluționarea unui capăt de cerere

ar fi condus la o denegare de dreptate.

Acțiunea

cuprinde două categorii de cereri, unele întemeiate pe legea specială și altele

pe dreptul comun, care sunt cereri principale, nefiind subordonate una

celeilalte, astfel că nu puteau fi judecate în comun.

Reclamanta se

află în culpă procesuală întrucât nu a evaluat estimativ apartamentele în

litigiu, astfel încât tribunalul, în mod corect a făcut evaluarea în funcție de

contractele de vânzare cumpărare depuse la dosar.

Prin

declinarea cererilor privind revendicarea și rectificarea înscrierii din C.F. nu

s-au încălcat dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și nici

acelea ale art. 17 C. proc. civ. Cererile de revendicare și rectificare C.F. nu

pot fi accesorii în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Reclamanta nu

se află în ipoteza prevăzută de decizia în interesul legii nr. XX/2007 întrucât

nu a solicitat cenzurarea unei dispoziții emise anterior, în sensul refuzului

nelegal de restituire în natură.

De asemenea,

în mod legal a fost respins primul capăt de cerere pe excepția autorității de

lucru judecat.

În ce

privește apelul pârâților B.N. și B.O. s-a reținut că în mod corect a fost

pronunțată câte o soluție pentru fiecare capăt de cerere. Hotărârea pronunțată

are caracter unic, chiar dacă s-au dat soluții diferite pentru fiecare cerere.

Instanța s-a

pronunțat corect, mai întâi asupra excepțiilor invocate, potrivit dispozițiilor

art. 137 alin. (1) C. proc. civ. Excepțiile invocate cu privire la cererea în

revendicare nu puteau fi soluționate de prima instanță atât timp cât aceste

cereri au fost declinate în favoarea altei instanțe.

Excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare va fi soluționată cu ocazia judecării

cauzei de către instanța competentă.

Cele două

categorii de cereri, unele întemeiate pe dispozițiile dreptului comun și altele

pe dispozițiile legii speciale sunt distincte și independente.

Referitor la

apelul pârâtei T.L.C. s-a reținut că prin încheierea apelată instanța s-a

pronunțat numai asupra cererii, neexistând minus petita sau extra petita.

Încheierea este legală întrucât dispozitivul sentinței nr. 1224/2007 este clar

și nu necesită lămuriri suplimentare.

Împotriva

deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâții B.N. și B.O., în temeiul

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., învederând că cererea de chemare în judecată,

așa cum a fost formulată, o acțiune complexă, mixtă, este inadmisibilă.

Instanța de apel a interpretat greșit excepția inadmisibilității, în sensul că

analizând capetele de cerere s-a pronunțat separat pentru fiecare. Excepția

inadmisibilității trebuia soluționată asupra întregii acțiuni. Această soluție

se impune cu atât mai mult cu cât prin decizia în interesul legii nr.

XXXIII/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că concursul dintre

legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea legii speciale.

Recursul nu

este fondat.

In

conformitate cu principiul disponibilității instanța este ținută să se pronunțe

asupra celor solicitate de reclamant prin cererea introductivă.

În acest

sens, dispozițiile cuprinse în art. 129 alin. final C. proc. civ. instituie

obligația instanței de a se pronunța cu privire la toate capetele de cerere cu

judecarea cărora a fost investită, respectiv față de toate părțile implicate în

proces. Soluția trebuie să rezulte clar, din dispozitivul hotărârii.

Din interpretarea

textului legal rezultă implicit că pentru a soluționa corect toate capetele de

cerere trebuie mai întâi a se face o analiză a fiecăruia în parte și a se

stabili, dacă este posibil, o eventuală ordine de soluționare a acestora,

conform principiului

accesorium sequitur principale

.

Acțiunea

formulată de reclamanta K.L. cuprinde patru capete de cerere (constatarea

refuzului de a emite dispoziția motivată, stabilirea cuantumului

despăgubirilor, revendicarea apartamentelor și rectificarea înscrierii în C.F.)

între care nu există o altă legătură decât aceea că au fost formulate

deopotrivă, nu pot fi grupate în principale sau accesorii, toate fiind

principale și nu depind unul de celălalt.

Din acest

motiv, dar și în conformitate cu prevederile textului legal menționat anterior,

instanța le-a analizat separat, pronunțând astfel o hotărâre legală, din

dispozitivul căreia rezultă clar soluția dată pentru fiecare.

Nu se poate

reține afirmația inserată în motivarea recursului potrivit căreia am fi în

prezența unei acțiuni mixte, întrucât prin ea nu se exercită concomitent două

drepturi, unul real și altul personal, care au luat naștere din aceeași

operațiune juridică.

Chiar dacă ar

fi fost o acțiune mixtă, codul de procedură civilă nu prevede nici o dispoziție

expresă sau implicită referitoare la inadmisibilitatea unei astfel de acțiuni.

De asemenea, nici practica nu a creat vreun precedent în acest sens.

Pentru a

conchide, în cazul de față reclamanta a formulat practic două acțiuni, cu

temeiuri juridice diferite, contopite într-una singură, pe care instanța le-a

soluționat astfel cum au fost formulate.

Competența de

soluționare a acțiunii în revendicare a fost corect stabilită în favoarea

judecătoriei, în raport de prețurile consemnate în contractele de

vânzare-cumpărare, întrucât reclamanta nu a indicat valoarea de piață a

apartamentelor de la momentul introducerii acțiunii, dar și de dispozițiile

imperative ale art. 1 alin. (1) C. proc. civ.

Normele de

procedură civilă în vigoare au instituit regula potrivit căreia instanța

competentă material să soluționeze fondul unei cauze este competentă să

statueze și asupra mijloacelor de apărare ale pârâtului, regulă materializată

în practică prin adagiul judecătorul fondului este și judecătorul excepției.

Conform acestei reguli, numai judecătoria în favoarea căreia s-a declinat

competența este abilitată legal a se pronunța și asupra excepției

inadmisibilității acțiunii, în măsura în care această excepție va mai fi

susținută.

A fost

necesar a se face această precizare întrucât din motivarea recursului a

rezultat implicit că inadmisibilitatea privește doar acțiunea în revendicare,

altfel recurenții nu ar mai fi făcut trimitere la decizia în interesul legii

prin care s-a dispus tocmai asupra admisibilității acțiunilor în revendicare

formulate după apariția Legii speciale nr. 10/2001.

Față de

aceste considerente recursul se privește ca nefondat și va fi respins.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâții B.N. și B.O. împotriva deciziei nr. 510

din 23 iunie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iulie 2009.