ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2459/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele : Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 14 februarie 2011, reclamanta T.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 600.000 RON reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantei prin trimiterea sa în judecată, de către Direcția Națională Anticorupție, pentru "săvârșirea" infracțiunii de trafic de influență, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a susținut că, la data de 1 septembrie 2005, fiind invitată la sediul P.N.A., i s-a adus la cunoștință că, prin Rezoluția nr. 265 din 30 august 2005, s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de complicitate la infracțiunea de dare de mită și de luare de mită și trafic de influență.

De fapt, întregul dosar penal și demararea urmăririi penale împotriva reclamantei și a altui învinuit și, ulterior, inculpat din acest dosar, în persoana judecătorului B.V., s-a datorat presiunii unui grup de investitori străini care, sub aparența unui contract de asociere în participațiune, au preluat un imobil al Statului Român, respectiv Cazinoul de la C.V., și, datorită activității infracționale și a judecătorului menționat, s-a anulat autorizația de construire a unei extinderi a acestui cazinou, și, drept urmare, s-a sistat și posibilitatea obținerii de profit a acestor investitori, știut fiind că, în Israel, jocurile de noroc sunt interzise.

Prin Rechizitoriul din data de 28 octombrie 2005, înregistrat la Curtea de Apel București, secția a II-a penală, sub nr. 3483 din 31 octombrie 2005, Departamentul Național Anticorupție din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din cadrul Ministerului Public, a trimis-o în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, faptă prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000. Potrivit Sentinței penale nr. 185 din data de 16 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 34762/2/2005, reclamanta (cât și ceilalți doi inculpați) a fost achitată în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc.

pen. În baza Deciziei nr. 510 din 12 februarie 2008 pronunțată în același dosar, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, și, pe cale de consecință, a menținut soluția instanței de fond, respectiv achitarea reclamantei.

Reclamanta a menționat că, o perioadă de aproximativ 2 ani și jumătate, începând cu data de 30 august 2005, data Rezoluției nr. 265 a Direcției Naționale Anticorupție, în baza căreia s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa, și până la data de 12 februarie 2008, data pronunțării soluției definitive și irevocabile de achitare, a fost supusă unei permanente stări de tensiune care, ulterior, i-a afectat sănătatea, precum și oprobriului public, atât la nivelul colegilor săi avocați, cât și la nivelul întregii societăți, i-a fost știrbită atât onoarea și demnitatea personală, cât mai ales profesională, în concret, i-au fost încălcate drepturile și libertățile fundamentale prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care solicită obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri în cuantum de 600.000 RON reprezentând daune morale.

S-a arătat de reclamantă că Direcția Națională Anticorupție este răspunzătoare pentru încălcarea art. 6 pct. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale prin fapta procurorului care a dispus trimiterea reclamantei în judecată, deși la dosarul cauzei, în faza de urmărire penală, nu au existat probe care să răstoarne prezumția de nevinovăție. De asemenea, declarațiile publice ale fostului ministru al justiției, reprezentant al statului, încalcă prezumția de nevinovăție, de vreme ce vorbește de o persoana "coruptă", deci de o persoană care a săvârșit o infracțiune de corupție, înainte ca o instanță de judecată să-i stabilească vinovăția printr-o hotărâre definitivă, aceeași situație, respectiv încălcarea prezumției de nevinovăție, se desprinde și din articolele din ziarele de la acea vreme, articole care aveau la bază comunicate ale biroului de presă al Direcției Naționale Anticorupție.

Toate aceste fapte i-au aduse grave prejudicii imaginii și prestigiului profesional al reclamantei, punându-și amprenta inevitabil și asupra clientelei sale. Pe lângă răspunderea statului pentru fapta proprie, răspundere determinată de încălcarea unor drepturi recunoscute și garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta a arătat că își întemeiază acțiunea, în subsidiar, și pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., text de lege ce instituie o răspundere civilă pentru fapta altuia. În privința daunelor materiale, acestea sunt determinate, pe de o parte, de pierderea clientelei în acea perioadă, iar, pe de altă parte, de cheltuielile efective suportate pentru tratarea sănătății sale.

Prin Sentința civilă nr. 2076 din 5 decembrie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 200.000 RON cu titlu de daune morale. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în baza probelor administrate în cauză, că, în urma denunțului formulat de către numitul C.S., reprezentant al SC Q.I.I. SRL, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, s-a format Dosarul nr. 265/P/2004, în care s-a întocmit rechizitoriul, la data de 28 octombrie 2005, prin care reclamanta a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la dare de mită, complicitate la luare de mită și trafic de influență, alături de alți doi inculpați: M.M.R.

și B.V., acesta din urmă fiind judecător la Tribunalul București. Prin Sentința penală nr. 1895 din 16 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta și ceilalți doi inculpați din dosarul penal au fost achitați, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. pentru infracțiunea de trafic de influență, apreciindu-se de către instanța penală de fond că situația de fapt reținută prin rechizitoriu nu se circumscrie normelor de drept penal, nefiind prevăzută de legea penală, soluție menținută în recurs. Tribunalul a apreciat că, în cauză, s-a produs o încălcare a dreptului persoanei la libertate, siguranță și demnitate, aspect ce converge la dovedirea existenței unui prejudiciu moral.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, tribunalul a apreciat că suma de 200.000 RON este îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral suferit, având în vedere că valoarea daunelor morale trebuie stabilită doar la momentul producerii prejudiciului, respectiv perioada 28 octombrie 2005 (data întocmirii rechizitoriului în dosarul penal) - 12 februarie 2008 (data pronunțării Înaltei Curți asupra recursului declarat de parchet în dosarul penal). Din acest punct de vedere, tribunalul a reținut că pretențiile privind daunele morale au rolul de a diminua prejudiciul suferit ca urmare a afectării vieții de familie, supunerea unui oprobriu public prin mediatizarea excesivă a cauzei. În aprecierea cuantumului daunelor morale literatura și practica de specialitate au în vedere importanța valorilor lezate, dar și persoana care suferă vătămarea.

Valoarea, așa cum este ea analizată în doctrină, are nu numai un conținut obiectiv, fiind expresia unor cerințe sau necesități umane, ci și un conținut subiectiv, constând în prețuirea dată de către subiect acestei valori. În consecință, prejudiciul va fi cu atât mai important cu cât valoarea lezată este mai importantă pentru partea vătămată. Astfel, instanța a avut în vedere faptul că reclamanta, avocat în cadrul Baroului București, a fost suspendată din această calitate ca urmare a intensei mediatizări asupra situației sale de inculpată într-un dosar de mită și de trafic de influență, cu conotații negative față de persoana inculpată, că personalitatea, viața, onoarea și prestigiul reclamantei, raportat la faptele sale anterioare, au fost prejudiciate în mod evident.

Totodată, instanța de fond a reținut faptul că reclamantei, datorită intensei mediatizări a cauzei, i-a fost cauzat un prejudiciu de imagine, fiindu-i încălcată astfel o componentă a vieții private, motiv pentru care își găsesc pe deplin aplicabilitatea prevederile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră în art. 10 parag. 1 faptul că "orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare.

Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere". Cu toate acestea, tribunalul a apreciat că, prin declarațiile publice ale fostului ministru al justiției, reprezentant al statului, care vorbea despre reclamantă ca de o persoană "coruptă", deci de o persoană care a săvârșit o infracțiune de corupție, înainte ca o instanță de judecată să stabilească vinovăția reclamantei printr-o hotărâre definitivă, precum și prin comunicatele biroului de presă al Direcției Naționale Anticorupție, care a oferit date din dosarul de urmărire penală, statul este răspunzător de declarațiile date în acest sens și prin care s-a inoculat afirmația că "inculpații (printre care se număra și reclamanta) ar fi vinovați" de infracțiunile pentru care ulterior au fost trimiși în judecată.

Criteriile care au constituit fundamentul cererii de chemare în judecată au avut în vedere consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei acesteia pe tot parcursul desfășurării procesului penal, elemente de care instanța trebuie să țină seama, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Prin urmare, pentru stabilirea despăgubirilor echivalente daunelor morale, instanța trebuie să aibă în vedere consecințele negative suferite de reclamantă pe plan fizic și psihic, importanța și gradul de atingere a valorilor morale lezate, intensitatea perceperii consecințelor vătămării, gradul de afectare a situației profesionale și sociale a persoanei păgubite.

Or, din acest punct de vedere, tribunalul a apreciat că suma de 200.000 RON acordată cu titlu de daune morale respectă principiul proporționalității mai sus menționat. Chiar dacă o cuantificare exactă a prejudiciului moral suferit de reclamantă este imposibilă, apreciind totuși că despăgubirile ce se acordă trebuie să fie proporționale cu prejudiciul ce se impune a fi reparat, tribunalul, prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiilor evocate, a apreciat că prin stabilirea unor despăgubiri de 200.000 RON se va realiza o compensare bănească echitabilă a daunelor inerente suportate de reclamantă, care a fost supusă unei permanente stări de tensiune ce i-a afectat sănătatea, precum și oprobriului public, atât la nivelul colegilor săi avocați, cât și la nivelul întregii societăți, i-a fost știrbită atât onoarea și demnitatea personală, cât mai ales profesională, în concret, punându-și amprenta inevitabil și asupra clientelei sale.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta T.C., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin Decizia civilă nr. 190 A din 8 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 11466/3/2011, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-reclamantă T.C. și apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva Sentinței civile nr. 2076 din 5 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 11466/3/2011.

Pentru a decide astfel, analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de apel invocate, Curtea a constatat că apelurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Curtea a apreciat că instanța de fond în mod just a constatat că procedurile judiciare din fața organelor de urmărire penală, finalizate cu trimiterea în judecată a apelantei-reclamante, au fost susceptibile de a produce suferințe pe plan moral, social și profesional de natură să lezeze demnitatea și onoarea reclamantei. Susținerea apelantului-pârât în sensul că apelanta-reclamantă nu ar avea dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, întrucât aceasta nu a fost condamnată pe nedrept și nici nu a fost privată de libertate, contravine principiului răspunderii civile delictuale și spiritului art. 504 C. proc.

pen., care raportează răspunderea statului pentru repararea prejudiciului adus persoanei care a suferit de pe urma procedurilor judiciare, de achitarea acesteia, fără distincție, indiferent de temeiul achitării și de infracțiunea pentru care a intervenit achitarea. Acordarea daunelor morale în favoarea apelantei-reclamante se justifică atâta vreme cât cercetările penale, finalizate cu trimiterea în judecată a apelantei-reclamante, au fost intens mediatizate, iar declarațiile publice ale fostului ministru al justiției și comunicatele biroului de presă al Direcției Naționale Anticorupție, care au oferit date din dosarul de urmărire penală, au indus opinia că apelanta-reclamantă este vinovată de săvârșirea unor infracțiuni de corupție.

În acest mod a fost nesocotită prezumția de nevinovăție, principiu consacrat de art. 23 alin. (11) din Constituția României, care prevede că, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Împotriva acestei decizii au promovat recurs, atât reclamanta T.C., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin Decizia civilă nr. 1273 din 8 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamanta T.C. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, a modificat decizia recurată, a admis apelurile declarate de reclamanta T.C.

și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva sentinței Tribunalului București, secția a III-a civilă, a anulat sentința apelată și a trimis cauza instanței de apel pentru evocarea fondului. Pentru a decide în acest fel, Înalta Curte a reținut că problema temeiului juridic al cererii deduse judecății reprezintă o chestiune disputată între părți, după cum există un dezacord cu privire la același aspect între soluția primei instanțe (și decizia instanței de apel, recurenta-reclamantă însăși concepând critici referitoare la reținerea în apel a unui temei juridic pe care îl consideră inaplicabil. Pentru corecta calificare a cererii de chemare în judecată este necesară în primul rând observarea temeiurilor de fapt ale cererii, astfel cum au fost reținute de instanțele de fond.

Astfel, s-a constatat că prin cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă a solicitat daune morale în sumă de 900.000 RON, potrivit precizării de la dosar primă instanță, pentru următoarele fapte, pe care reclamanta le-a calificat ca fiind ilicite, în contextul în care a invocat dispozițiile art. 1000 alin. (3), prevalându-se și de dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Recurenta, în cuprinsul cererii introductive, a conchis că prin toate faptele descrise în acțiune au fost aduse grave prejudicii imaginii și prestigiului său profesional, ceea ce, inevitabil, și-a pus amprenta și asupra clientelei sale (în legătură cu care a invocat încălcarea art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție).

Față de cele anterior redate, Înalta Curte a reținut că trebuie avute în vedere că acestea sunt temeiurile de fapt ale cererii, astfel că celelalte elemente și motive noi invocate în căile de atac, inclusiv în cuprinsul motivelor de recurs, nu pot fi analizate, întrucât se opun dispozițiilor art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ.; fiecare asemenea faptă pretins ilicită de către recurenta-reclamantă adaugă obiectului cererii de chemare în judecată, față de temeiul delictual al acțiunii (lato sensu), care, teoretic, are aptitudinea de a genera o reparație proprie. Ambii recurenți susțin inaplicabilitatea în speță a prevederilor art. 504 alin. (1) C. proc.

pen., text care prevede, de asemenea, o premisă specifică, anume condamnarea definitivă a unei persoane urmată de achitare, caz în care această normă, într-adevăr, nu poate fi reținută ca temei al cererii, în condițiile în care recurenta reclamantă nu a fost supusă vreunei măsuri privative de liberate (reținere, arestare, ori chiar obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara) în cursul derulării procedurii judiciare penale împotriva sa. Odată infirmată incidența în speță a normei speciale, trebuie identificat textul legal pe temeiul căruia cererea de chemare în judecată să fie analizată, sens în care instanța este obligată prin dispozițiile art. 3 C. civ. (deși cererea de chemare în judecată este formulată ulterior intrării în vigoare a Noului C. civ., faptele reclamate sunt săvârșite anterior acestei date, astfel că sunt aplicabile prevederile C. civ.

de la 1865, sens în care prevede art. 6 alin. (2) Noul C. civ.). Astfel, recurenta-reclamantă invocă, în principal, prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și, în subsidiar, dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

Înalta Curte a constatat, însă, că în mecanismul de aplicare a Convenției, invocarea directă a dispozițiilor Convenției nu este posibilă, soluție dispusă și prin prevederile art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea Convenției intrând în discuție când standardul unei norme din dreptul intern (stricto sensu, acte normative adoptate de autoritățile române în procesul de legiferare, întrucât lato sensu și Convenția este parte a dreptului intern) este inferior standardului european, astfel încât, dacă se constată de instanță în acest sens, norma internă va fi înlăturată de la aplicare și se va face aplicarea directă a prevederilor convenționale (Convenția și jurisprudența Curții); prin urmare, este necesară evaluarea prioritară a cererii pe temeiul dispozițiilor dreptului intern.

Pentru a se statua cu privire la eventuala incidență a art. 1000 alin. (3) C. civ. (text invocat de reclamantă) trebuie a se observa contextul în care se plasează norma specială înlăturată de la aplicare, raportat la art. 52 alin. (3) din Constituție și art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Observând cele enunțate prin cererea de chemare în judecată, rezultă că recurenta-reclamantă impută faptele descrise Direcției Naționale Anticorupție, procurorilor (posibil, de caz), fostului ministru al justiției, precum și, generic, mass-mediei care a mediatizat procesul penal etc. În aceste condiții, este prioritar a se demonstra că între fiecare dintre aceștia (presupuși făptuitori) și Statul Român chemat în judecată exista, la data săvârșirii faptei, un raport de prepușenie potrivit criteriilor doctrinare ce definesc această noțiune: existența raportului de subordonare care își are temeiul că pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredințat o unei persoane fizice o anumită însărcinare; esențial este că, la momentul săvârșirii faptei, cel chemat în judecată în calitate de comitent avea autoritatea de a da instrucțiuni celui care îndeplinea atribuțiile încredințate, de a-i supraveghea, îndruma și controla activitatea desfășurată în exercitarea acestor atribuții.

Instanța a stabilit că vor fi avute în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 43/2002, dispozițiile C. proc. pena., Legii nr. 554/2001 și Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială. Prin Decizia civilă nr. 358A din 19 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în majoritate, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-reclamantă T.C. și de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Municipiul București împotriva Sentinței civile nr. 2076 din 5 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 11466/3/2011.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin Rezoluția nr. 265 din 30 august 2005 s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva apelantei-reclamante sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de complicitate la infracțiunea de dare de mită și de luare de mită și trafic de influență, iar prin Rechizitoriul din data de 28 octombrie 2005, aceasta a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea acestor infracțiuni, alături de alți doi inculpați: M.M.R. și B.V., acesta din urmă fiind judecător la Tribunalul București. Prin Sentința penală nr. 1895 din 16 noiembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a dispus achitarea apelantei reclamante și a celorlalți doi inculpați, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc.

pen., pentru infracțiunea de trafic de influență, apreciindu-se de către instanța penală de fond că situația de fapt reținută prin rechizitoriu nu se circumscrie normelor de drept penal, nefiind prevăzută de legea penală. Această soluție a fost menținută de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin Decizia nr. 510 din 12 februarie 2008, a respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva Sentinței penale nr. 185 din 16 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Instanța de apel, având în vedere îndrumările instanței de control judiciar, cu privire la stabilirea temeiului de drept al cererii deduse judecății, a reținut că: Prin notele scrise aflate la dosarul de apel, se învederează de către apelanta-reclamantă că temeiul de drept al cererii formulate este, în principal, art. 6 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Apelanta-reclamantă a precizat că temeiul de drept, invocat în subsidiar, este art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864. În ceea ce privește temeiul de drept invocat, instanța de apel a constatat că T.C. a solicitat angajarea răspunderii obiective a Statului Român, din prisma dispozițiilor art. 6 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 20 din Constituția României: "(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile". De asemenea, conform art. 52 din Constituția României "(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență". Este relevantă pentru soluționarea pe fond a cauzei împrejurarea că se solicită angajarea răspunderii obiective a Statului Român și nu angajarea răspunderii subiective a acestuia. În acest context au fost invocate ca temei principal dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și nu dispozițiile interne, care reglementează răspunderea civilă delictuală, deoarece răspunderea reglementată de art. 998 - 1000 C. civ. din 1864 are la bază ideea de culpă, și nu de răspundere obiectivă, independentă de orice culpă.

Având în vedere situația premisă stabilită, instanța de apel învederează că, în mod corect, au fost invocate dispozițiile art. 6 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în mod direct, prin mecanismul prevăzut de art. 20 din Constituția României, având în vedere că, în dreptul intern nu există nicio reglementare cu privire la angajarea răspunderii obiective a Statului Român pentru faptele comise de către reprezentanții săi, care nu sunt prin ele însele considerate fapte ilicite, ci care determină angajarea răspunderii, ca efect al împrejurării că nu au fost validate de către instanța de judecată și au avut drept consecință achitarea persoanei în cadrul unei proces penal.

În acest sens, Curtea a reținut că, potrivit normelor constituționale și a dispozițiilor interne (art. 504 C. proc. pen., Legea nr. 303/2004 și art. 998 - 1000 C. civ. din 1864): - statul răspunde patrimonial doar pentru erori judiciare (o răspundere obiectivă specială, sui generis, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru faptă proprie); - dacă erorile judiciare sunt săvârșite în procesele penale, repararea prejudiciilor cauzate prin acestea sunt stabilite de art. 504 C. proc. pen. - în cazul în care erorile judiciare sunt generate de alte procese decât cele penale, statul răspunde patrimonial numai pentru repararea prejudiciilor și numai în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

Având în vedere această modalitate de reglementare și împrejurarea că faptele imputate de către T.C. nu se circumscriu niciuneia dintre formele de răspundere existente în legislația românească, au fost invocate normele europene, care permit angajarea unei răspunderi obiective a statului pentru trimiterea în judecată a unei persoane acuzate de comiterea unei fapte penale, care a fost achitată, în mod definitiv și irevocabilă de către instanța de judecată. Invocarea normelor europene în contextul menționat se impune, în raport de dispozițiile art. 20 din Constituția României. În raport de toate considerentele menționate, instanța de apel a reținut că este nu numai posibilă, dar și necesară analizarea faptelor imputate de către T.C., din prisma normelor europene invocate.

Apelanta-reclamantă susține că angajarea răspunderii statului trebuie să se realizeze pentru următoarele fapte: 1. derularea urmăririi penale împotriva sa în perioada 30 august 2005 (data rezoluției D.N.A.) - 12 februarie 2008 data pronunțării soluției definitive de achitare de către Înalta Curte de Casație și Justiție, împrejurare de natură a o supune unei permanente stări de tensiune care i-a afectat în mod grav și iremediabil sănătatea, imaginea și reputația profesională; 2. încălcarea de către Direcția Națională Anticorupție (în calitate de reprezentant al statului) a dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin tergiversarea soluționării cauzei ca urmare a formulării unei cereri de strămutare de la instanța din București, în cursul judecății penale; 3. încălcarea de către Direcția Națională Anticorupție a art. 6 parag.

2 din Convenția Europeană prin fapta procurorului care a dispus trimiterea în judecată a reclamantei, deși la dosarul cauzei, în faza de urmărire penală, nu au existat probe care să răstoarne prezumția de nevinovăție; în același context a invocat și încălcarea prezumției de nevinovăție ce opera în favoarea sa, prin fapta procurorilor Direcției Naționale Anticorupție de a o denigra cu bună știință în mediul în care își desfășura activitatea, ceea ce a cauzat grave prejudicii imaginii și prestigiului profesional al reclamantei, avocat de profesie; 4. declarațiile publice ale fostului ministrul al justiției, reprezentant al Statului prin care s-a încălcat prezumția de nevinovăție, întrucât s-a vorbit de o persoană coruptă, deci, de o persoană care a săvârșit o infracțiune de corupție, înainte ca instanța de judecată să îi stabilească vinovăția printr-o hotărâre definitivă; 5. încălcarea prezumției de nevinovăție prin articole din presă de la acea vreme, articole ce aveau la bază comunicate ale Direcției Naționale Anticorupție; - prezumția de nevinovăție a fost încălcată de procurorii Direcției Naționale Anticorupție și prin faptul că aceștia au considerat drept mijloace de probă convorbirile telefonice dintre reclamantă și clientul său, M.M.R., în calitatea sa de mandatar al tatălui său, convorbiri apărate de principiul confidențialității și al secretului profesional;

în acest context, s-a invocat ulterior, și încălcarea dreptului la viață privată ocrotit și garantat de art. 8 din Convenția Europeană. 6. procurorii Direcției Naționale Anticorupție, în calitatea lor de reprezentanți ai Statului, se fac vinovați de atragerea oprobriului public asupra reclamantei, nu numai prin prezentarea cazului în mass-media, dar și prin expunerea sa la disprețul public în "calitate" de inculpat, prin citarea, invitarea, aducerea sa în incinta instanțelor de judecată (în care era cunoscută ca un avocat corect, cinstit și bine pregătit profesional) și a parchetului, ca inculpat, în mod repetat, timp de 2 ani și jumătate pentru o faptă pe care nu a săvârșit-o.

În ceea ce privește faptele imputate, instanța de judecată a reținut că faptele acestea, apreciate în mod singular, nu pot fi considerate ca fapte ilicite, deoarece instrumentarea urmăririi penale și trimiterea în judecată a apelantei-reclamante nu pot fi considerate ca fiind fapte ilicite, deoarece reprezintă activități care se desfășoară în cadrul procesului penal. Statul răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, dar nu pentru o faptă săvârșită de o altă persoană, ci în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție. Răspunderea va fi angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv. Ideea justificativă o constituie garanția obiectivă pentru riscurile pronunțării unor hotărâri sau lucrări ori a unor măsuri, care, deși nu sunt nelegale, nu corespund exigențelor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și sunt de natură a crea prejudicii justițiabililor.

În acest sens, instanța de apel învederează că efectuarea actelor de urmărire penală și trimiterea în judecată a unei persoane reprezintă o activitate jurisdicțională, prevăzută de legea penală și nu poate fi considerată, prin ea însăși, ca fiind o activitate ilicită sau nelegală. Curtea a reținut că răspunderea obiectivă a statului se angajează chiar dacă derularea urmăririi penale s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale și în depline condiții de legalitate, deoarece statul trebuie să răspundă de împrejurarea că o persoană a suportat rigorile unui proces penal, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil prin nerespectarea prezumției de nevinovăție. În ceea ce privește prejudiciul, Curtea învederează că este evident că o persoană, față de care s-a dispus trimiterea în judecată pentru comiterea unei fapte penale, suportă consecințele negative atât în plan personal, în plan social, dar și în profesional.

Cu privire la legătura de cauzalitate, aceasta rezultă din însăși derularea urmăririi penale și trimiterea în judecată a reclamantei, în raport de soluția de achitare pronunțată de către instanța de judecată. Cu privire la criticile din apel formulate de către ambii apelanți în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, instanța de apel învederează că sunt nefondate, deoarece prima instanță a stabilit în mod corect cuantumul acestora. Având în vedere toate aspectele menționate, instanța de apel a statuat că suma stabilită de către prima instanță cu titlu de despăgubiri morale este fondată, motiv pentru care va considera că sunt nefondate criticile ambilor apelanți pe acest aspect. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta T.C., care a criticat decizia pronunțată în apel cu privire la opinia separată a doamnei judecător C.M.S.

referitor la analizarea de către aceasta a temeiului juridic invocat la formularea cererii de chemare în judecată și la cuantumul daunelor care nu au fost corect apreciate de instanțele anterioare. În esență, reclamanta a susținut că în mod greșit s-a reținut în opinia separată că nu există temei juridic de drept intern pentru acordarea daunelor morale și materiale, întrucât din perspectivă convențională i-au fost încălcate mai multe drepturi prevăzute de art. 6 alin. (2), art. 8 și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. De asemenea, s-a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 504 C. proc. pen. Au fost analizate în mod eronat condițiile răspunderii civile delictuale, neluându-se în seamă comunicatele de presă ale parchetului și ale ministrului justiției, preluate de media și articolele de presă care au indus ideea vinovăției celor trei inculpați care, ulterior, au fost achitați.

Reclamanta a criticat opinia majoritară sub aspectul cuantumului daunelor acordate, reținându-se că în raport de suferințele fizice și psihice la care a fost supusă pe parcursul procesului penal, trebuia să-i fie acordată o sumă mai mare de 200.000 RON, în raport de suma precizată în fața instanțelor anterioare. Împotriva aceleiași decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, criticând soluția din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. O primă critică vizează faptul că instanța de apel a nesocotit îndrumările stabilite de instanța de control judiciar, încălcând dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. întrucât prin decizia de casare au fost admise recursurile declarate în cauză și a fost modificată decizia recurată cu consecința admiterii apelurilor, anulării sentinței de fond și trimiterii cauzei la instanța de apel pentru evocarea fondului. De asemenea, prin aceeași decizie de casare s-a stabilit cu caracter irevocabil că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile speciale prevăzute de art. 504 C. proc. pen., deoarece reclamanta nu a fost privată de libertate și nici nu a fost condamnată pentru ca ulterior să fie achitată, ci trimiterea sa în judecată s-a soldat cu pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare. Pentru același motiv, instanța de recurs a constatat că nu se aplică nici art. 3 din Protocolul 7 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ale Omului, norma europeană având premise similare.

Înalta Curte a mai constatat și că invocarea directă a dispozițiilor Convenției nu este posibilă, având în vedere că potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea Convenției intră în discuție numai dacă instanța ar constata că standardul normei din dreptul intern este inferior standardului european, situație în care norma internă va fi înlăturată de la aplicare și se va face aplicarea directă a prevederilor convenționale (Convenția și jurisprudența Curții). Prin urmare, a arătat instanța supremă că, în speță, era necesară evaluarea prioritară a cererii pe temeiul dispozițiilor dreptului intern, art. 998 - 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ.

În consecință, Curtea de Apel București, pe de o parte nu se mai putea pronunța asupra legalității și temeiniciei Sentinței de fond nr. 2076/2011 a Tribunalului București, deoarece aceasta a fost anulată de instanța supremă prin decizia de casare, iar pe de altă parte, singurul aspect pe care trebuia să-l analizeze cu ocazia soluționării cauzei era îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru răspunderea civilă delictuală. Recursurile sunt nefondate. În ceea ce privește recursul formulat de reclamanta T.C., Înalta Curte constată că, în primul rând, s-au formulat critici privind raționamentul jurisdicțional expus de judecătorul din apel în opinia separată la Decizia nr. 358/A din 19 decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București.

În conformitate cu dispozițiile art. 264 C. proc. civ., părerea judecătorilor rămași în minoritate se va redacta odată cu hotărârea, însă acest text raportat la art. 261 C. proc. civ. impune concluzia că numai dispozitivul deciziei pronunțate de complet, în majoritate, produce efecte juridice față de părți. Înalta Curte constată că ceea ce critică reclamanta sunt considerentele opiniei separate, instanța de apel respingând, în opinia majoritară, ca neîntemeiate apelurile declarate de T.C. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Or, în sistemul C. proc. civ. de la 1865, cu modificările și completările ulterioare, nu este admisibilă exercitarea unei căi de atac împotriva considerentelor opiniei separate, părțile având numai opțiunea de a contesta soluția pronunțată, așa cum aceasta reiese din dispozitiv.

Jurisprudența internă a instanțelor române este constantă în a statua că în sistemul vechiului cod de procedură civilă nu se poate declara recurs împotriva considerentelor unei hotărâri judecătorești, atunci când soluția este favorabilă părții interesate. În consecință, Înalta Curte constată că nu se impune analizarea criticilor formulate de reclamantă privind argumentele de fapt și de drept reținute de Curtea de Apel București în opinia separată a hotărârii pronunțate. În al doilea rând, reclamanta a formulat în recurs critici privind cuantumul daunelor morale menținute de instanță, prin respingerea apelului, arătând că a suferit consecințe foarte grave pe plan fizic, ca urmare a stresului suferit pe parcursul procesului penal, aspect care nu a fost luat în considerare de instanțele anterioare.

Și sub acest aspect criticile formulate de reclamantă sunt nefondate. În ceea ce privește fondul cauzei, Tribunalul București a apreciat că reclamanta a fost prejudiciată, prin încălcarea prezumției de nevinovăție, și că i se cuvin daune morale, raportându-se la probele administrate în cauză. Ceea ce se critică de către recurentă nu este existența prejudiciului, care de altfel a fost confirmat de Tribunalul București prin soluția pronunțată, ci întinderea acestuia și cuantumul acordat, ceea ce constituie un element de apreciere a probatoriului, respectiv de temeinicie a hotărârii atacate, aspect ce nu mai poate fi supus analizei instanței de recurs, întrucât nu se încadrează în dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. Pe de altă parte, sunt nerelevante referințele făcute la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce privește violarea drepturilor și libertăților fundamentale legate de cinste, demnitate, onoare și prestigiu social, care îndreptățește victima la daune morale, deoarece, așa cum s-a menționat în precedent, existența prejudiciului a fost recunoscută și au fost acordate daune morale reclamantei de către instanța de fond. Or, în speță, nemulțumirea recurentei T.C. vizează cuantumul daunelor acordate, ceea ce implică aprecierea probelor, aspect care excede analizei instanței de recurs. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., urmează să respingă recursul formulat de reclamanta T.C. Recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este nefondat. Examinând susținerile recurentului, Înalta Curte reține că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmând să fie analizate din această perspectivă. Sunt neîntemeiate criticile privind nerespectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul nerespectării indicațiilor date de instanța de casare privind stabilirea temeiului de drept al acțiunii. Astfel, trebuie subliniat că prin Sentința penală nr. 1895 din 16 noiembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a dispus achitarea apelantei reclamante și a celorlalți doi inculpați, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc.

pen., pentru infracțiunea de trafic de influență, apreciindu-se de către instanța penală de fond că situația de fapt reținută prin rechizitoriu nu se circumscrie normelor de drept penal, nefiind prevăzută de legea penală. Această soluție a fost menținută de către Înalta Curte de Casație și Justiție care, prin Decizia nr. 510 din 12 februarie 2008, a respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva Sentinței penale nr. 185 din 16 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. S-a statuat de către instanța penală că potrivit dispozițiilor art. 5 2 C. proc. pen., orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă.

De asemenea, conform dispozițiilor art. 66 C. proc. pen., legiuitorul, concretizând regula fundamentală a prezumției de nevinovăție, instituie în sarcina acuzării obligația dovedirii învinuirii și dă dreptul inculpatului să propună probe în apărare. Mai mult, principiile contradictorialității și prezumției de nevinovăție capătă noi valențe în faza de judecată, când instanța este chemată să asigure nu numai echilibrul armelor și egalitatea de șanse, ci și soluționarea cauzei, potrivit legii și adevărului. Din cuprinsul deciziei penale rezultă că faptele materiale îndeplinite de inculpați nu intră în sfera ilicitului penal și că în mare parte, acuzațiile aduse inculpaților B.V., M.M.R. și T.C.

s-au bazat pe prezumții de infracționalitate rezultate din interpretarea unor împrejurări faptice, astfel încât soluția de achitare pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică. În acțiunea civilă formulată de reclamanta T.C., ulterior pronunțării hotărârilor penale, s-a invocat de către aceasta, ca temei de fapt, înfrângerea prezumției de nevinovăție, pe parcursul judecării cauzei penale, prin: publicarea în presă a unor comunicate emise de reprezentanții parchetului ce prezentau săvârșirea de infracțiuni de către cei trei inculpați; declarații date de ministrul justiției ce prezentau inculpații ca fiind persoane corupte și prezentarea cauzei în mass-media, toate acestea inducând publicului ideea de vinovăție a acestora.

S-a arătat că din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului au fost încălcate dispozițiile art. 6 și 8 ale documentului arătat, precum și a art. 1 din Protocolul 1, adițional convenției. Prin hotărârea de casare, instanța de recurs a statuat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și că instanța de apel trebuie să indice temeiul de drept intern pentru acordarea despăgubirilor către reclamantă. Or, instanța nu a stabilit că temeiul de drept intern ar fi textul menționat, ci a analizat modul cum operează răspunderea statului, în raport de situația invocată de reclamantă în acțiunea introductivă, acțiune în pretenții, prin care au fost solicitate despăgubiri pe calea dreptului comun pentru prejudiciul cauzat.

De altfel, judecătorul cauzei era obligat să analizeze litigiul, sub sancțiunea denegării de dreptate, în raport de dispozițiile art. 3 C. civ. de la 1864. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004: "Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă." În considerente s-au făcut aprecieri la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și la asigurarea garanțiilor privind dreptul la un proces echitabil, garanții care trebuie respectate, indiferent de soluția pronunțată pe fondul cauzei, atât în procesul penal, cât și în procesul civil. Înalta Curte constată că faptele imputate de T.C. procurorilor nu pot fi considerate ca fapte ilicite, deoarece instrumentarea urmăririi penale și trimiterea în judecată a reclamantei reprezintă activități care se desfășoară în cadrul procesului penal.

Așa fiind, în speță nu se poate reține ca temei de drept răspunderea civilă delictuală, ceea ce atrage obligația judecătorului de a acționa în temeiul dispozițiilor art. 20 din Constituția României. În acest context, trebuie luate în considerare nu numai prevederile art. 5 2 și art. 66 din C. proc. pen. ca reglementări de drept intern, dar și cele ale art. 6 alin. (2) din Convenția Europeană, ale Recomandării Rec (2003) 13 a Consiliului de Miniștri și jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg în această materie. Astfel, potrivit principiului nr. 2, care are drept titlu "Prezumția de nevinovăție", principiu enunțat prin anexa la recomandarea menționată: "Respectarea principiului prezumției de nevinovăție este parte integrantă din dreptul la un proces echitabil.

În mod corespunzător, opiniile și informarea despre procesele penale în derulare trebuie să fie comunicate și diseminate prin media, numai dacă acestea nu prejudiciază prezumția de nevinovăție a suspectului sau acuzatului.". De asemenea, în conformitate cu principiul 11, din același document al Consiliului Europei, care are drept titlu "Publicitatea care prejudiciază înaintea fazei de judecată" se arată că: "În cazul în care acuzatul poate demonstra că furnizarea de informații este foarte probabil să aibă ca rezultat sau a avut ca rezultat o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, atunci trebuie să aibă un remediu legal eficient". Or, în speță, dificultatea instanțelor a fost aceea de a stabili care este temeiul legal de drept intern pentru a oferi un remediu efectiv în cazul prejudiciului suferit.

Acest aspect a fost menționat de Curtea de la Strasbourg și în cauza Cășuneanu contra României din 16 aprilie 2013, unde s-a reținut că formularea unor plângeri penale împotriva procurorilor ce au instrumentat cazul sau introducerea unei acțiuni civile împotriva ziariștilor sau împotriva funcționarului care a emis comunicatul nu reprezintă un remediu efectiv pentru existența prejudiciului cauzat persoanei respective prin divulgarea informațiilor și măsurile luate de autorități pentru protejarea informațiilor conținute în dosarul penal. În cauza dedusă judecății se constată că modul de lucru relativ la emiterea unor comunicate de presă ce induc ideea culpabilității reclamantei, încălcând astfel prezumția de nevinovăție constituie aspectul care a determinat producerea unui prejudiciu acesteia, chiar dacă, în speță, nu pot fi indicate ca temei de drept, dispozițiile art. 504 C. proc.

pen. Deși emiterea comunicatelor de presă, în sine, nu este interzisă de lege, ceea ce trebuie luat în considerare, în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este că statul nu și-a îndeplinit obligația de a asigura păstrarea în siguranță a informațiilor aflate în posesia sa, în scopul apărării dreptului reclamantei la desfășurarea unui proces echitabil și protejarea reputației sale profesionale. Mai mult, referitor la principiile care se degajă din art. 8 din Convenție, Curtea (cauza Cășuneanu c. României) a reiterat că în situația furnizării unor informații confidențiale către presă, statele membre sunt răspunzătoare pentru modul de organizare și funcționare a autorităților publice, precum și pentru formarea profesională a funcționarilor în scopul prevenirii divulgării informațiilor nepublice.

În cauza G. C. P. contra României, pronunțată de Curtea Europeană la 20 decembrie 2011, parag. 55 se reține că : "(...) prezumția de nevinovăție este încălcată în cazul în care o hotărâre judecătorească sau o declarație a unei oficialități publice cu privire la o persoană învinuită de o infracțiune reflectă opinia că aceasta este vinovată înainte să fi fost dovedită a fi vinovată conform legii.

Trebuie efectuată o distincție fundamentală între o declarație că cineva este doar suspectat că a comis o infracțiune și o declarație clară, în absența unei condamnări definitive, că o persoană a comis infracțiunea în cauză." Aceste susțineri de principiu reflectă abordarea constantă a Curții, în această materie ce rezultă și din cauzele Kuzin și alții c. Rusiei (13740/02), Butkevicius c. Lituaniei (48297/99), Viorel Burzo contra României (75109/01), etc. Este nefondată și critica privind aspectul procesual al respingerii apelurilor de către Curtea de Apel București, în raport de necesitatea de a evoca fondul, deoarece critica este formală, iar admiterea ei ar duce la prelungirea judecării cauzei, ceea în sine constituie o încălcare a termenului rezonabil de soluționare a cauzei (mai mult de trei ani, pe rolul instanțelor de judecată și două cicluri procesuale).

Rolul instanțelor este acela de a se pronunța asupra fondului cauzei, tranșând litigiul și statuând asupra drepturilor și obligațiilor părților, așa cum au fost deduse judecății, cu respectarea garanțiilor privind dreptul la un proces echitabil, fără întârzieri datorate unor aspecte de drept procesual. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursurile declarate de reclamanta T.C. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta T.C. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei nr. 358A din 19 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 septembrie 2014. Procesat de GGC - AZ