ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2459/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2459/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele :

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, la data de 14 februarie 2011, reclamanta T.C.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, să dispună

obligarea pârâtului la plata sumei de 600.000 RON reprezentând daune morale

pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantei prin trimiterea sa în

judecată, de către Direcția Națională Anticorupție, pentru

"săvârșirea" infracțiunii de trafic de influență, cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a susținut că, la data de 1 septembrie 2005, fiind invitată la

sediul P.N.A., i s-a adus la cunoștință că, prin Rezoluția nr. 265 din 30

august 2005, s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor de complicitate la infracțiunea de dare de mită și de

luare de mită și trafic de influență.

De fapt, întregul

dosar penal și demararea urmăririi penale împotriva reclamantei și a altui

învinuit și, ulterior, inculpat din acest dosar, în persoana judecătorului

B.V., s-a datorat presiunii unui grup de investitori străini care, sub aparența

unui contract de asociere în participațiune, au preluat un imobil al Statului

Român, respectiv Cazinoul de la C.V., și, datorită activității infracționale și

a judecătorului menționat, s-a anulat autorizația de construire a unei

extinderi a acestui cazinou, și, drept urmare, s-a sistat și posibilitatea

obținerii de profit a acestor investitori, știut fiind că, în Israel, jocurile

de noroc sunt interzise.

Prin Rechizitoriul

din data de 28 octombrie 2005, înregistrat la Curtea de Apel București, secția

a II-a penală, sub nr. 3483 din 31 octombrie 2005, Departamentul Național

Anticorupție din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din

cadrul Ministerului Public, a trimis-o în judecată pentru săvârșirea

infracțiunii de trafic de influență, faptă prevăzută de art. 257 C. pen.

raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Potrivit Sentinței

penale nr. 185 din data de 16 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 34762/2/2005, reclamanta (cât

și ceilalți doi inculpați) a fost achitată în baza art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen.

În baza Deciziei nr.

510 din 12 februarie 2008 pronunțată în același dosar, Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticorupție, și, pe cale de consecință, a menținut soluția instanței de fond,

respectiv achitarea reclamantei.

Reclamanta a

menționat că, o perioadă de aproximativ 2 ani și jumătate, începând cu data de

30 august 2005, data Rezoluției nr. 265 a Direcției Naționale Anticorupție, în

baza căreia s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa, și până la data

de 12 februarie 2008, data pronunțării soluției definitive și irevocabile de

achitare, a fost supusă unei permanente stări de tensiune care, ulterior, i-a

afectat sănătatea, precum și oprobriului public, atât la nivelul colegilor săi

avocați, cât și la nivelul întregii societăți, i-a fost știrbită atât onoarea

și demnitatea personală, cât mai ales profesională, în concret, i-au fost

încălcate drepturile și libertățile fundamentale prevăzute de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care solicită obligarea Statului

Român la plata unor despăgubiri în cuantum de 600.000 RON reprezentând daune

morale.

S-a arătat de

reclamantă că Direcția Națională Anticorupție este răspunzătoare pentru încălcarea

art. 6 pct. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale prin fapta procurorului care a dispus trimiterea reclamantei în

judecată, deși la dosarul cauzei, în faza de urmărire penală, nu au existat

probe care să răstoarne prezumția de nevinovăție.

De asemenea,

declarațiile publice ale fostului ministru al justiției, reprezentant al

statului, încalcă prezumția de nevinovăție, de vreme ce vorbește de o persoana

"coruptă", deci de o persoană care a săvârșit o infracțiune de

corupție, înainte ca o instanță de judecată să-i stabilească vinovăția printr-o

hotărâre definitivă, aceeași situație, respectiv încălcarea prezumției de

nevinovăție, se desprinde și din articolele din ziarele de la acea vreme,

articole care aveau la bază comunicate ale biroului de presă al Direcției

Naționale Anticorupție.

Toate aceste fapte

i-au aduse grave prejudicii imaginii și prestigiului profesional al

reclamantei, punându-și amprenta inevitabil și asupra clientelei sale.

Pe lângă răspunderea

statului pentru fapta proprie, răspundere determinată de încălcarea unor

drepturi recunoscute și garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

reclamanta a arătat că își întemeiază acțiunea, în subsidiar, și pe

dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., text de lege ce instituie o

răspundere civilă pentru fapta altuia.

În privința daunelor

materiale, acestea sunt determinate, pe de o parte, de pierderea clientelei în

acea perioadă, iar, pe de altă parte, de cheltuielile efective suportate pentru

tratarea sănătății sale.

Prin Sentința civilă

nr. 2076 din 5 decembrie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de

200.000 RON cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în baza probelor administrate în

cauză, că, în urma denunțului formulat de către numitul C.S., reprezentant al

SC Q.I.I. SRL, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, s-a format

Dosarul nr. 265/P/2004, în care s-a întocmit rechizitoriul, la data de 28

octombrie 2005, prin care reclamanta a fost trimisă în judecată pentru

săvârșirea infracțiunilor de complicitate la dare de mită, complicitate la

luare de mită și trafic de influență, alături de alți doi inculpați: M.M.R. și

B.V., acesta din urmă fiind judecător la Tribunalul București.

Prin Sentința penală

nr. 1895 din 16 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta și ceilalți doi

inculpați din dosarul penal au fost achitați, în baza art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. pentru infracțiunea de trafic de

influență, apreciindu-se de către instanța penală de fond că situația de fapt

reținută prin rechizitoriu nu se circumscrie normelor de drept penal, nefiind

prevăzută de legea penală, soluție menținută în recurs.

Tribunalul a apreciat

că, în cauză, s-a produs o încălcare a dreptului persoanei la libertate,

siguranță și demnitate, aspect ce converge la dovedirea existenței unui

prejudiciu moral.

Cu privire la

cuantumul daunelor morale, tribunalul a apreciat că suma de 200.000 RON este

îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral suferit, având în vedere

că valoarea daunelor morale trebuie stabilită doar la momentul producerii

prejudiciului, respectiv perioada 28 octombrie 2005 (data întocmirii

rechizitoriului în dosarul penal) - 12 februarie 2008 (data pronunțării Înaltei

Curți asupra recursului declarat de parchet în dosarul penal).

Din acest punct de

vedere, tribunalul a reținut că pretențiile privind daunele morale au rolul de

a diminua prejudiciul suferit ca urmare a afectării vieții de familie,

supunerea unui oprobriu public prin mediatizarea excesivă a cauzei.

În aprecierea

cuantumului daunelor morale literatura și practica de specialitate au în vedere

importanța valorilor lezate, dar și persoana care suferă vătămarea. Valoarea,

așa cum este ea analizată în doctrină, are nu numai un conținut obiectiv, fiind

expresia unor cerințe sau necesități umane, ci și un conținut subiectiv,

constând în prețuirea dată de către subiect acestei valori.

În consecință,

prejudiciul va fi cu atât mai important cu cât valoarea lezată este mai

importantă pentru partea vătămată.

Astfel, instanța a

avut în vedere faptul că reclamanta, avocat în cadrul Baroului București, a

fost suspendată din această calitate ca urmare a intensei mediatizări asupra

situației sale de inculpată într-un dosar de mită și de trafic de influență, cu

conotații negative față de persoana inculpată, că personalitatea, viața,

onoarea și prestigiul reclamantei, raportat la faptele sale anterioare, au fost

prejudiciate în mod evident.

Totodată, instanța de

fond a reținut faptul că reclamantei, datorită intensei mediatizări a cauzei,

i-a fost cauzat un prejudiciu de imagine, fiindu-i încălcată astfel o

componentă a vieții private, motiv pentru care își găsesc pe deplin

aplicabilitatea prevederile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale.

Convenția Europeană a

Drepturilor Omului consacră în art. 10 parag. 1 faptul că "orice persoana

are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de

opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără

amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere".

Cu toate acestea,

tribunalul a apreciat că, prin declarațiile publice ale fostului ministru al

justiției, reprezentant al statului, care vorbea despre reclamantă ca de o

persoană "coruptă", deci de o persoană care a săvârșit o infracțiune

de corupție, înainte ca o instanță de judecată să stabilească vinovăția

reclamantei printr-o hotărâre definitivă, precum și prin comunicatele biroului

de presă al Direcției Naționale Anticorupție, care a oferit date din dosarul de

urmărire penală, statul este răspunzător de declarațiile date în acest sens și

prin care s-a inoculat afirmația că "inculpații (printre care se număra și

reclamanta) ar fi vinovați" de infracțiunile pentru care ulterior au fost

trimiși în judecată.

Criteriile care au

constituit fundamentul cererii de chemare în judecată au avut în vedere

consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei acesteia pe tot

parcursul desfășurării procesului penal, elemente de care instanța trebuie să

țină seama, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată.

Prin urmare, pentru

stabilirea despăgubirilor echivalente daunelor morale, instanța trebuie să aibă

în vedere consecințele negative suferite de reclamantă pe plan fizic și psihic,

importanța și gradul de atingere a valorilor morale lezate, intensitatea

perceperii consecințelor vătămării, gradul de afectare a situației profesionale

și sociale a persoanei păgubite.

Or, din acest punct

de vedere, tribunalul a apreciat că suma de 200.000 RON acordată cu titlu de

daune morale respectă principiul proporționalității mai sus menționat.

Chiar dacă o

cuantificare exactă a prejudiciului moral suferit de reclamantă este imposibilă,

apreciind totuși că despăgubirile ce se acordă trebuie să fie proporționale cu

prejudiciul ce se impune a fi reparat, tribunalul, prin raportare la datele

concrete ale cauzei, cu respectarea principiilor evocate, a apreciat că prin

stabilirea unor despăgubiri de 200.000 RON se va realiza o compensare bănească

echitabilă a daunelor inerente suportate de reclamantă, care a fost supusă unei

permanente stări de tensiune ce i-a afectat sănătatea, precum și oprobriului

public, atât la nivelul colegilor săi avocați, cât și la nivelul întregii

societăți, i-a fost știrbită atât onoarea și demnitatea personală, cât mai ales

profesională, în concret, punându-și amprenta inevitabil și asupra clientelei

sale.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamanta T.C., cât și pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Decizia civilă

nr. 190 A din 8 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, în Dosarul nr. 11466/3/2011, s-au respins, ca nefondate, apelurile

declarate de apelanta-reclamantă T.C. și apelantul-pârât Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București, împotriva Sentinței civile nr. 2076 din 5

decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în

Dosarul nr. 11466/3/2011.

Pentru a decide

astfel, analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de apel

invocate, Curtea a constatat că apelurile sunt nefondate, pentru următoarele

considerente:

Curtea a apreciat că

instanța de fond în mod just a constatat că procedurile judiciare din fața

organelor de urmărire penală, finalizate cu trimiterea în judecată a

apelantei-reclamante, au fost susceptibile de a produce suferințe pe plan

moral, social și profesional de natură să lezeze demnitatea și onoarea

reclamantei.

Susținerea

apelantului-pârât în sensul că apelanta-reclamantă nu ar avea dreptul la

repararea de către stat a pagubei suferite, întrucât aceasta nu a fost

condamnată pe nedrept și nici nu a fost privată de libertate, contravine

principiului răspunderii civile delictuale și spiritului art. 504 C. proc.

pen., care raportează răspunderea statului pentru repararea prejudiciului adus

persoanei care a suferit de pe urma procedurilor judiciare, de achitarea

acesteia, fără distincție, indiferent de temeiul achitării și de infracțiunea

pentru care a intervenit achitarea.

Acordarea daunelor

morale în favoarea apelantei-reclamante se justifică atâta vreme cât

cercetările penale, finalizate cu trimiterea în judecată a

apelantei-reclamante, au fost intens mediatizate, iar declarațiile publice ale

fostului ministru al justiției și comunicatele biroului de presă al Direcției

Naționale Anticorupție, care au oferit date din dosarul de urmărire penală, au

indus opinia că apelanta-reclamantă este vinovată de săvârșirea unor

infracțiuni de corupție.

În acest mod a fost

nesocotită prezumția de nevinovăție, principiu consacrat de art. 23 alin. (11)

din Constituția României, care prevede că, până la rămânerea definitivă a hotărârii

de condamnare, persoana este considerată nevinovată.

Împotriva acestei

decizii au promovat recurs, atât reclamanta T.C., cât și pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Decizia civilă

nr. 1273 din 8 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursurile declarate de reclamanta T.C. și de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București, a modificat decizia recurată, a admis apelurile declarate

de reclamanta T.C. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București

împotriva sentinței Tribunalului București, secția a III-a civilă, a anulat

sentința apelată și a trimis cauza instanței de apel pentru evocarea fondului.

Pentru a decide în

acest fel, Înalta Curte a reținut că problema temeiului juridic al cererii

deduse judecății reprezintă o chestiune disputată între părți, după cum există

un dezacord cu privire la același aspect între soluția primei instanțe (și

decizia instanței de apel, recurenta-reclamantă însăși concepând critici

referitoare la reținerea în apel a unui temei juridic pe care îl consideră

inaplicabil.

Pentru corecta

calificare a cererii de chemare în judecată este necesară în primul rând

observarea temeiurilor de fapt ale cererii, astfel cum au fost reținute de

instanțele de fond.

Astfel, s-a constatat

că prin cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă a solicitat daune

morale în sumă de 900.000 RON, potrivit precizării de la dosar primă instanță,

pentru următoarele fapte, pe care reclamanta le-a calificat ca fiind ilicite,

în contextul în care a invocat dispozițiile art. 1000 alin. (3), prevalându-se

și de dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Recurenta, în

cuprinsul cererii introductive, a conchis că prin toate faptele descrise în

acțiune au fost aduse grave prejudicii imaginii și prestigiului său

profesional, ceea ce, inevitabil, și-a pus amprenta și asupra clientelei sale (în

legătură cu care a invocat încălcarea art. 1 Protocolul 1 adițional la

Convenție).

Față de cele anterior

redate, Înalta Curte a reținut că trebuie avute în vedere că acestea sunt

temeiurile de fapt ale cererii, astfel că celelalte elemente și motive noi

invocate în căile de atac, inclusiv în cuprinsul motivelor de recurs, nu pot fi

analizate, întrucât se opun dispozițiilor art. 316 raportat la art. 294 alin.

(1) C. proc. civ.; fiecare asemenea faptă pretins ilicită de către

recurenta-reclamantă adaugă obiectului cererii de chemare în judecată, față de

temeiul delictual al acțiunii (lato sensu), care, teoretic, are aptitudinea de

a genera o reparație proprie.

Ambii recurenți

susțin inaplicabilitatea în speță a prevederilor art. 504 alin. (1) C. proc.

pen., text care prevede, de asemenea, o premisă specifică, anume condamnarea

definitivă a unei persoane urmată de achitare, caz în care această normă,

într-adevăr, nu poate fi reținută ca temei al cererii, în condițiile în care

recurenta reclamantă nu a fost supusă vreunei măsuri privative de liberate

(reținere, arestare, ori chiar obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara)

în cursul derulării procedurii judiciare penale împotriva sa.

Odată infirmată

incidența în speță a normei speciale, trebuie identificat textul legal pe

temeiul căruia cererea de chemare în judecată să fie analizată, sens în care

instanța este obligată prin dispozițiile art. 3 C. civ. (deși cererea de

chemare în judecată este formulată ulterior intrării în vigoare a Noului C.

civ., faptele reclamate sunt săvârșite anterior acestei date, astfel că sunt

aplicabile prevederile C. civ. de la 1865, sens în care prevede art. 6 alin.

(2) Noul C. civ.).

Astfel,

recurenta-reclamantă invocă, în principal, prevederile Convenției Europene a

Drepturilor Omului și, în subsidiar, dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

Înalta Curte a

constatat, însă, că în mecanismul de aplicare a Convenției, invocarea directă a

dispozițiilor Convenției nu este posibilă, soluție dispusă și prin prevederile

art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea Convenției intrând în

discuție când standardul unei norme din dreptul intern (stricto sensu, acte

normative adoptate de autoritățile române în procesul de legiferare, întrucât

lato sensu și Convenția este parte a dreptului intern) este inferior

standardului european, astfel încât, dacă se constată de instanță în acest

sens, norma internă va fi înlăturată de la aplicare și se va face aplicarea

directă a prevederilor convenționale (Convenția și jurisprudența Curții); prin

urmare, este necesară evaluarea prioritară a cererii pe temeiul dispozițiilor

dreptului intern.

Pentru a se statua cu

privire la eventuala incidență a art. 1000 alin. (3) C. civ. (text invocat de

reclamantă) trebuie a se observa contextul în care se plasează norma specială

înlăturată de la aplicare, raportat la art. 52 alin. (3) din Constituție și

art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor

și procurorilor.

Observând cele

enunțate prin cererea de chemare în judecată, rezultă că recurenta-reclamantă

impută faptele descrise Direcției Naționale Anticorupție, procurorilor

(posibil, de caz), fostului ministru al justiției, precum și, generic,

mass-mediei care a mediatizat procesul penal etc.

În aceste condiții,

este prioritar a se demonstra că între fiecare dintre aceștia (presupuși

făptuitori) și Statul Român chemat în judecată exista, la data săvârșirii

faptei, un raport de prepușenie potrivit criteriilor doctrinare ce definesc

această noțiune: existența raportului de subordonare care își are temeiul că pe

baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredințat o unei

persoane fizice o anumită însărcinare; esențial este că, la momentul săvârșirii

faptei, cel chemat în judecată în calitate de comitent avea autoritatea de a da

instrucțiuni celui care îndeplinea atribuțiile încredințate, de a-i

supraveghea, îndruma și controla activitatea desfășurată în exercitarea acestor

atribuții. Instanța a stabilit că vor fi avute în vedere dispozițiile O.U.G.

nr. 43/2002, dispozițiile C. proc. pena., Legii nr. 554/2001 și Legii nr.

115/1999 privind responsabilitatea ministerială.

Prin Decizia civilă

nr. 358A din 19 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, în majoritate, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de

apelanta-reclamantă T.C. și de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Municipiul București împotriva Sentinței civile nr. 2076 din 5 decembrie 2011,

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr.

11466/3/2011.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că prin Rezoluția nr. 265 din 30 august 2005 s-a

dispus începerea urmăririi penale împotriva apelantei-reclamante sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor de complicitate la infracțiunea de dare de mită și de

luare de mită și trafic de influență, iar prin Rechizitoriul din data de 28

octombrie 2005, aceasta a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea acestor

infracțiuni, alături de alți doi inculpați: M.M.R. și B.V., acesta din urmă

fiind judecător la Tribunalul București.

Prin Sentința penală

nr. 1895 din 16 noiembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a II-a penală

și pentru cauze cu minori și de familie, a dispus achitarea apelantei

reclamante și a celorlalți doi inculpați, în baza art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru infracțiunea de trafic de

influență, apreciindu-se de către instanța penală de fond că situația de fapt

reținută prin rechizitoriu nu se circumscrie normelor de drept penal, nefiind

prevăzută de legea penală.

Această soluție a

fost menținută de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin Decizia

nr. 510 din 12 februarie 2008, a respins ca nefondat recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticorupție împotriva Sentinței penale nr. 185 din 16 noiembrie 2006 a Curții

de Apel București, secția a II-a penală.

Instanța de apel,

având în vedere îndrumările instanței de control judiciar, cu privire la

stabilirea temeiului de drept al cererii deduse judecății, a reținut că:

Prin notele scrise

aflate la dosarul de apel, se învederează de către apelanta-reclamantă că

temeiul de drept al cererii formulate este, în principal, art. 6 și art. 8 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 Protocolul 1 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

Apelanta-reclamantă a

precizat că temeiul de drept, invocat în subsidiar, este art. 1000 alin. (3) C.

civ. din 1864.

În ceea ce privește

temeiul de drept invocat, instanța de apel a constatat că T.C. a solicitat

angajarea răspunderii obiective a Statului Român, din prisma dispozițiilor art.

6 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 Protocolul 1

al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 20 din

Constituția României: "(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile

și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu

Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate

la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România

este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu

excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile".

De asemenea, conform

art. 52 din Constituția României "(3) Statul răspunde patrimonial pentru

prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este

stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care

și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență".

Este relevantă pentru

soluționarea pe fond a cauzei împrejurarea că se solicită angajarea răspunderii

obiective a Statului Român și nu angajarea răspunderii subiective a acestuia.

În acest context au

fost invocate ca temei principal dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor

Omului și nu dispozițiile interne, care reglementează răspunderea civilă

delictuală, deoarece răspunderea reglementată de art. 998 - 1000 C. civ. din

1864 are la bază ideea de culpă, și nu de răspundere obiectivă, independentă de

orice culpă.

Având în vedere

situația premisă stabilită, instanța de apel învederează că, în mod corect, au

fost invocate dispozițiile art. 6 și art. 8 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și art. 1 Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, în mod direct, prin mecanismul prevăzut de art. 20 din Constituția

României, având în vedere că, în dreptul intern nu există nicio reglementare cu

privire la angajarea răspunderii obiective a Statului Român pentru faptele

comise de către reprezentanții săi, care nu sunt prin ele însele considerate

fapte ilicite, ci care determină angajarea răspunderii, ca efect al

împrejurării că nu au fost validate de către instanța de judecată și au avut

drept consecință achitarea persoanei în cadrul unei proces penal.

În acest sens, Curtea

a reținut că, potrivit normelor constituționale și a dispozițiilor interne

(art. 504 C. proc. pen., Legea nr. 303/2004 și art. 998 - 1000 C. civ. din

1864):

- statul răspunde

patrimonial doar pentru erori judiciare (o răspundere obiectivă specială, sui

generis, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru faptă proprie);

- dacă erorile judiciare

sunt săvârșite în procesele penale, repararea prejudiciilor cauzate prin

acestea sunt stabilite de art. 504 C. proc. pen.

- în cazul în care

erorile judiciare sunt generate de alte procese decât cele penale, statul

răspunde patrimonial numai pentru repararea prejudiciilor și numai în cazul în

care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea

penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o

faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de

natură să determine o eroare judiciară.

Având în vedere

această modalitate de reglementare și împrejurarea că faptele imputate de către

T.C. nu se circumscriu niciuneia dintre formele de răspundere existente în

legislația românească, au fost invocate normele europene, care permit angajarea

unei răspunderi obiective a statului pentru trimiterea în judecată a unei

persoane acuzate de comiterea unei fapte penale, care a fost achitată, în mod

definitiv și irevocabilă de către instanța de judecată. Invocarea normelor

europene în contextul menționat se impune, în raport de dispozițiile art. 20

din Constituția României.

În raport de toate

considerentele menționate, instanța de apel a reținut că este nu numai

posibilă, dar și necesară analizarea faptelor imputate de către T.C., din

prisma normelor europene invocate.

Apelanta-reclamantă

susține că angajarea răspunderii statului trebuie să se realizeze pentru

următoarele fapte:

urmăririi penale împotriva sa în perioada 30 august 2005 (data rezoluției

D.N.A.) - 12 februarie 2008 data pronunțării soluției definitive de achitare de

către Înalta Curte de Casație și Justiție, împrejurare de natură a o supune

unei permanente stări de tensiune care i-a afectat în mod grav și iremediabil

sănătatea, imaginea și reputația profesională;

către Direcția Națională Anticorupție (în calitate de reprezentant al statului)

a dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

prin tergiversarea soluționării cauzei ca urmare a formulării unei cereri de

strămutare de la instanța din București, în cursul judecății penale;

către Direcția Națională Anticorupție a art. 6 parag. 2 din Convenția Europeană

prin fapta procurorului care a dispus trimiterea în judecată a reclamantei,

deși la dosarul cauzei, în faza de urmărire penală, nu au existat probe care să

răstoarne prezumția de nevinovăție; în același context a invocat și încălcarea

prezumției de nevinovăție ce opera în favoarea sa, prin fapta procurorilor Direcției

Naționale Anticorupție de a o denigra cu bună știință în mediul în care își

desfășura activitatea, ceea ce a cauzat grave prejudicii imaginii și

prestigiului profesional al reclamantei, avocat de profesie;

publice ale fostului ministrul al justiției, reprezentant al Statului prin care

s-a încălcat prezumția de nevinovăție, întrucât s-a vorbit de o persoană

coruptă, deci, de o persoană care a săvârșit o infracțiune de corupție, înainte

ca instanța de judecată să îi stabilească vinovăția printr-o hotărâre

definitivă;

prezumției de nevinovăție prin articole din presă de la acea vreme, articole ce

aveau la bază comunicate ale Direcției Naționale Anticorupție;

- prezumția de

nevinovăție a fost încălcată de procurorii Direcției Naționale Anticorupție și

prin faptul că aceștia au considerat drept mijloace de probă convorbirile

telefonice dintre reclamantă și clientul său, M.M.R., în calitatea sa de

mandatar al tatălui său, convorbiri apărate de principiul confidențialității și

al secretului profesional; în acest context, s-a invocat ulterior, și

încălcarea dreptului la viață privată ocrotit și garantat de art. 8 din

Convenția Europeană.

Direcției Naționale Anticorupție, în calitatea lor de reprezentanți ai

Statului, se fac vinovați de atragerea oprobriului public asupra reclamantei,

nu numai prin prezentarea cazului în mass-media, dar și prin expunerea sa la

disprețul public în "calitate" de inculpat, prin citarea, invitarea,

aducerea sa în incinta instanțelor de judecată (în care era cunoscută ca un

avocat corect, cinstit și bine pregătit profesional) și a parchetului, ca

inculpat, în mod repetat, timp de 2 ani și jumătate pentru o faptă pe care nu a

săvârșit-o.

În ceea ce privește

faptele imputate, instanța de judecată a reținut că faptele acestea, apreciate

în mod singular, nu pot fi considerate ca fapte ilicite, deoarece

instrumentarea urmăririi penale și trimiterea în judecată a

apelantei-reclamante nu pot fi considerate ca fiind fapte ilicite, deoarece

reprezintă activități care se desfășoară în cadrul procesului penal.

Statul răspunde

pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice

organelor judiciare, dar nu pentru o faptă săvârșită de o altă persoană, ci în

calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție.

Răspunderea va fi angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv. Ideea

justificativă o constituie garanția obiectivă pentru riscurile pronunțării unor

hotărâri sau lucrări ori a unor măsuri, care, deși nu sunt nelegale, nu

corespund exigențelor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

sunt de natură a crea prejudicii justițiabililor.

În acest sens,

instanța de apel învederează că efectuarea actelor de urmărire penală și

trimiterea în judecată a unei persoane reprezintă o activitate jurisdicțională,

prevăzută de legea penală și nu poate fi considerată, prin ea însăși, ca fiind

o activitate ilicită sau nelegală.

Curtea a reținut că

răspunderea obiectivă a statului se angajează chiar dacă derularea urmăririi

penale s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale și în depline condiții

de legalitate, deoarece statul trebuie să răspundă de împrejurarea că o

persoană a suportat rigorile unui proces penal, cu încălcarea dreptului la un

proces echitabil prin nerespectarea prezumției de nevinovăție.

În ceea ce privește

prejudiciul, Curtea învederează că este evident că o persoană, față de care s-a

dispus trimiterea în judecată pentru comiterea unei fapte penale, suportă

consecințele negative atât în plan personal, în plan social, dar și în

profesional.

Cu privire la

legătura de cauzalitate, aceasta rezultă din însăși derularea urmăririi penale

și trimiterea în judecată a reclamantei, în raport de soluția de achitare

pronunțată de către instanța de judecată.

Cu privire la

criticile din apel formulate de către ambii apelanți în ceea ce privește

cuantumul daunelor morale, instanța de apel învederează că sunt nefondate,

deoarece prima instanță a stabilit în mod corect cuantumul acestora.

Având în vedere toate

aspectele menționate, instanța de apel a statuat că suma stabilită de către

prima instanță cu titlu de despăgubiri morale este fondată, motiv pentru care

va considera că sunt nefondate criticile ambilor apelanți pe acest aspect.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta T.C., care a criticat decizia pronunțată

în apel cu privire la opinia separată a doamnei judecător C.M.S. referitor la

analizarea de către aceasta a temeiului juridic invocat la formularea cererii

de chemare în judecată și la cuantumul daunelor care nu au fost corect

apreciate de instanțele anterioare.

În esență, reclamanta

a susținut că în mod greșit s-a reținut în opinia separată că nu există temei

juridic de drept intern pentru acordarea daunelor morale și materiale, întrucât

din perspectivă convențională i-au fost încălcate mai multe drepturi prevăzute

de art. 6 alin. (2), art. 8 și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

De asemenea, s-a

reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 504 C. proc. pen. Au fost

analizate în mod eronat condițiile răspunderii civile delictuale, neluându-se

în seamă comunicatele de presă ale parchetului și ale ministrului justiției,

preluate de media și articolele de presă care au indus ideea vinovăției celor

trei inculpați care, ulterior, au fost achitați.

Reclamanta a criticat

opinia majoritară sub aspectul cuantumului daunelor acordate, reținându-se că

în raport de suferințele fizice și psihice la care a fost supusă pe parcursul

procesului penal, trebuia să-i fie acordată o sumă mai mare de 200.000 RON, în

raport de suma precizată în fața instanțelor anterioare.

Împotriva aceleiași

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

București, criticând soluția din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

O primă critică

vizează faptul că instanța de apel a nesocotit îndrumările stabilite de

instanța de control judiciar, încălcând dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

întrucât prin decizia de casare au fost admise recursurile declarate în cauză

și a fost modificată decizia recurată cu consecința admiterii apelurilor,

anulării sentinței de fond și trimiterii cauzei la instanța de apel pentru

evocarea fondului.

De asemenea, prin

aceeași decizie de casare s-a stabilit cu caracter irevocabil că în speță nu

sunt aplicabile dispozițiile speciale prevăzute de art. 504 C. proc. pen.,

deoarece reclamanta nu a fost privată de libertate și nici nu a fost condamnată

pentru ca ulterior să fie achitată, ci trimiterea sa în judecată s-a soldat cu

pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare.

Pentru același motiv,

instanța de recurs a constatat că nu se aplică nici art. 3 din Protocolul 7 la

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ale

Omului, norma europeană având premise similare.

Înalta Curte a mai

constatat și că invocarea directă a dispozițiilor Convenției nu este posibilă,

având în vedere că potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României,

prioritatea Convenției intră în discuție numai dacă instanța ar constata că

standardul normei din dreptul intern este inferior standardului european,

situație în care norma internă va fi înlăturată de la aplicare și se va face

aplicarea directă a prevederilor convenționale (Convenția și jurisprudența

Curții).

Prin urmare, a arătat

instanța supremă că, în speță, era necesară evaluarea prioritară a cererii pe

temeiul dispozițiilor dreptului intern, art. 998 - 999 și art. 1000 alin. (3)

C. civ.

În consecință, Curtea

de Apel București, pe de o parte nu se mai putea pronunța asupra legalității și

temeiniciei Sentinței de fond nr. 2076/2011 a Tribunalului București, deoarece

aceasta a fost anulată de instanța supremă prin decizia de casare, iar pe de

altă parte, singurul aspect pe care trebuia să-l analizeze cu ocazia

soluționării cauzei era îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru

răspunderea civilă delictuală.

Recursurile sunt

nefondate.

În ceea ce privește recursul

formulat de reclamanta T.C., Înalta Curte constată că, în primul rând, s-au

formulat critici privind raționamentul jurisdicțional expus de judecătorul din

apel în opinia separată la Decizia nr. 358/A din 19 decembrie 2013, pronunțată

de Curtea de Apel București.

În conformitate cu

dispozițiile art. 264 C. proc. civ., părerea judecătorilor rămași în minoritate

se va redacta odată cu hotărârea, însă acest text raportat la art. 261 C. proc.

civ. impune concluzia că numai dispozitivul deciziei pronunțate de complet, în

majoritate, produce efecte juridice față de părți.

Înalta Curte constată

că ceea ce critică reclamanta sunt considerentele opiniei separate, instanța de

apel respingând, în opinia majoritară, ca neîntemeiate apelurile declarate de

T.C. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Or, în

sistemul C. proc. civ. de la 1865, cu modificările și completările ulterioare,

nu este admisibilă exercitarea unei căi de atac împotriva considerentelor

opiniei separate, părțile având numai opțiunea de a contesta soluția

pronunțată, așa cum aceasta reiese din dispozitiv. Jurisprudența internă a

instanțelor române este constantă în a statua că în sistemul vechiului cod de

procedură civilă nu se poate declara recurs împotriva considerentelor unei

hotărâri judecătorești, atunci când soluția este favorabilă părții interesate.

În consecință, Înalta

Curte constată că nu se impune analizarea criticilor formulate de reclamantă

privind argumentele de fapt și de drept reținute de Curtea de Apel București în

opinia separată a hotărârii pronunțate.

În al doilea rând,

reclamanta a formulat în recurs critici privind cuantumul daunelor morale

menținute de instanță, prin respingerea apelului, arătând că a suferit

consecințe foarte grave pe plan fizic, ca urmare a stresului suferit pe

parcursul procesului penal, aspect care nu a fost luat în considerare de

instanțele anterioare.

Și sub acest aspect

criticile formulate de reclamantă sunt nefondate.

În ceea ce privește

fondul cauzei, Tribunalul București a apreciat că reclamanta a fost

prejudiciată, prin încălcarea prezumției de nevinovăție, și că i se cuvin daune

morale, raportându-se la probele administrate în cauză.

Ceea ce se critică de

către recurentă nu este existența prejudiciului, care de altfel a fost confirmat

de Tribunalul București prin soluția pronunțată, ci întinderea acestuia și

cuantumul acordat, ceea ce constituie un element de apreciere a probatoriului,

respectiv de temeinicie a hotărârii atacate, aspect ce nu mai poate fi supus

analizei instanței de recurs, întrucât nu se încadrează în dispozițiile art.

304 C. proc. civ.

Pe de altă parte,

sunt nerelevante referințele făcute la jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, în ceea ce privește violarea drepturilor și libertăților

fundamentale legate de cinste, demnitate, onoare și prestigiu social, care

îndreptățește victima la daune morale, deoarece, așa cum s-a menționat în

precedent, existența prejudiciului a fost recunoscută și au fost acordate daune

morale reclamantei de către instanța de fond.

Or, în speță,

nemulțumirea recurentei T.C. vizează cuantumul daunelor acordate, ceea ce

implică aprecierea probelor, aspect care excede analizei instanței de recurs.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., urmează să respingă recursul formulat de reclamanta T.C.

Recursul formulat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este nefondat.

Examinând susținerile

recurentului, Înalta Curte reține că acestea se subsumează dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ. urmând să fie analizate din această perspectivă.

Sunt neîntemeiate

criticile privind nerespectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul

nerespectării indicațiilor date de instanța de casare privind stabilirea

temeiului de drept al acțiunii.

Astfel, trebuie

subliniat că prin Sentința penală nr. 1895 din 16 noiembrie 2006, Curtea de

Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a

dispus achitarea apelantei reclamante și a celorlalți doi inculpați, în baza

art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru

infracțiunea de trafic de influență, apreciindu-se de către instanța penală de

fond că situația de fapt reținută prin rechizitoriu nu se circumscrie normelor

de drept penal, nefiind prevăzută de legea penală.

Această soluție a

fost menținută de către Înalta Curte de Casație și Justiție care, prin Decizia

nr. 510 din 12 februarie 2008, a respins ca nefondat recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticorupție împotriva Sentinței penale nr. 185 din 16 noiembrie 2006 a Curții

de Apel București, secția a II-a penală.

S-a statuat de către

instanța penală că potrivit dispozițiilor art. 5

2

C. proc. pen., orice

persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale

printr-o hotărâre penală definitivă. De asemenea, conform dispozițiilor art. 66

C. proc. pen., legiuitorul, concretizând regula fundamentală a prezumției de

nevinovăție, instituie în sarcina acuzării obligația dovedirii învinuirii și dă

dreptul inculpatului să propună probe în apărare. Mai mult, principiile

contradictorialității și prezumției de nevinovăție capătă noi valențe în faza

de judecată, când instanța este chemată să asigure nu numai echilibrul armelor

și egalitatea de șanse, ci și soluționarea cauzei, potrivit legii și

adevărului.

Din cuprinsul

deciziei penale rezultă că faptele materiale îndeplinite de inculpați nu intră

în sfera ilicitului penal și că în mare parte, acuzațiile aduse inculpaților

B.V., M.M.R. și T.C. s-au bazat pe prezumții de infracționalitate rezultate din

interpretarea unor împrejurări faptice, astfel încât soluția de achitare

pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică.

În acțiunea civilă

formulată de reclamanta T.C., ulterior pronunțării hotărârilor penale, s-a

invocat de către aceasta, ca temei de fapt, înfrângerea prezumției de

nevinovăție, pe parcursul judecării cauzei penale, prin: publicarea în presă a

unor comunicate emise de reprezentanții parchetului ce prezentau săvârșirea de

infracțiuni de către cei trei inculpați; declarații date de ministrul justiției

ce prezentau inculpații ca fiind persoane corupte și prezentarea cauzei în

mass-media, toate acestea inducând publicului ideea de vinovăție a acestora.

S-a arătat că din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului au fost

încălcate dispozițiile art. 6 și 8 ale documentului arătat, precum și a art. 1

din Protocolul 1, adițional convenției.

Prin hotărârea de

casare, instanța de recurs a statuat că în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și că instanța de apel trebuie să indice

temeiul de drept intern pentru acordarea despăgubirilor către reclamantă.

Or, instanța nu a

stabilit că temeiul de drept intern ar fi textul menționat, ci a analizat modul

cum operează răspunderea statului, în raport de situația invocată de reclamantă

în acțiunea introductivă, acțiune în pretenții, prin care au fost solicitate

despăgubiri pe calea dreptului comun pentru prejudiciul cauzat.

De altfel,

judecătorul cauzei era obligat să analizeze litigiul, sub sancțiunea denegării

de dreptate, în raport de dispozițiile art. 3 C. civ. de la 1864. De asemenea,

în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este

neclară sau incompletă."

În considerente s-au

făcut aprecieri la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și la

asigurarea garanțiilor privind dreptul la un proces echitabil, garanții care

trebuie respectate, indiferent de soluția pronunțată pe fondul cauzei, atât în

procesul penal, cât și în procesul civil.

Înalta Curte constată

că faptele imputate de T.C. procurorilor nu pot fi considerate ca fapte

ilicite, deoarece instrumentarea urmăririi penale și trimiterea în judecată a

reclamantei reprezintă activități care se desfășoară în cadrul procesului

penal. Așa fiind, în speță nu se poate reține ca temei de drept răspunderea

civilă delictuală, ceea ce atrage obligația judecătorului de a acționa în

temeiul dispozițiilor art. 20 din Constituția României.

În acest context,

trebuie luate în considerare nu numai prevederile art. 5

2

și art. 66

din C. proc. pen. ca reglementări de drept intern, dar și cele ale art. 6 alin.

(2) din Convenția Europeană, ale Recomandării Rec (2003) 13 a Consiliului de

Miniștri și jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg în această materie.

Astfel, potrivit

principiului nr. 2, care are drept titlu "Prezumția de nevinovăție",

principiu enunțat prin anexa la recomandarea menționată: "Respectarea

principiului prezumției de nevinovăție este parte integrantă din dreptul la un

proces echitabil. În mod corespunzător, opiniile și informarea despre procesele

penale în derulare trebuie să fie comunicate și diseminate prin media, numai

dacă acestea nu prejudiciază prezumția de nevinovăție a suspectului sau

acuzatului.".

De asemenea, în

conformitate cu principiul 11, din același document al Consiliului Europei,

care are drept titlu "Publicitatea care prejudiciază înaintea fazei de

judecată" se arată că: "În cazul în care acuzatul poate demonstra că

furnizarea de informații este foarte probabil să aibă ca rezultat sau a avut ca

rezultat o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, atunci trebuie să

aibă un remediu legal eficient".

Or, în speță,

dificultatea instanțelor a fost aceea de a stabili care este temeiul legal de

drept intern pentru a oferi un remediu efectiv în cazul prejudiciului suferit.

Acest aspect a fost

menționat de Curtea de la Strasbourg și în cauza Cășuneanu contra României din

16 aprilie 2013, unde s-a reținut că formularea unor plângeri penale împotriva

procurorilor ce au instrumentat cazul sau introducerea unei acțiuni civile

împotriva ziariștilor sau împotriva funcționarului care a emis comunicatul nu

reprezintă un remediu efectiv pentru existența prejudiciului cauzat persoanei

respective prin divulgarea informațiilor și măsurile luate de autorități pentru

protejarea informațiilor conținute în dosarul penal.

În cauza dedusă

judecății se constată că modul de lucru relativ la emiterea unor comunicate de

presă ce induc ideea culpabilității reclamantei, încălcând astfel prezumția de

nevinovăție constituie aspectul care a determinat producerea unui prejudiciu

acesteia, chiar dacă, în speță, nu pot fi indicate ca temei de drept,

dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

Deși emiterea

comunicatelor de presă, în sine, nu este interzisă de lege, ceea ce trebuie

luat în considerare, în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului este că statul nu și-a îndeplinit obligația de a asigura păstrarea în

siguranță a informațiilor aflate în posesia sa, în scopul apărării dreptului

reclamantei la desfășurarea unui proces echitabil și protejarea reputației sale

profesionale.

Mai mult, referitor

la principiile care se degajă din art. 8 din Convenție, Curtea (cauza Cășuneanu

c. României) a reiterat că în situația furnizării unor informații confidențiale

către presă, statele membre sunt răspunzătoare pentru modul de organizare și

funcționare a autorităților publice, precum și pentru formarea profesională a

funcționarilor în scopul prevenirii divulgării informațiilor nepublice.

În cauza G. C. P.

contra României, pronunțată de Curtea Europeană la 20 decembrie 2011, parag. 55

se reține că : "(...) prezumția de nevinovăție este încălcată în cazul în

care o hotărâre judecătorească sau o declarație a unei oficialități publice cu

privire la o persoană învinuită de o infracțiune reflectă opinia că aceasta

este vinovată înainte să fi fost dovedită a fi vinovată conform legii. Trebuie

efectuată o distincție fundamentală între o declarație că cineva este doar

suspectat că a comis o infracțiune și o declarație clară, în absența unei

condamnări definitive, că o persoană a comis infracțiunea în cauză."

Aceste susțineri de principiu reflectă abordarea constantă a Curții, în această

materie ce rezultă și din cauzele Kuzin și alții c. Rusiei (13740/02),

Butkevicius c. Lituaniei (48297/99), Viorel Burzo contra României (75109/01),

etc.

Este nefondată și

critica privind aspectul procesual al respingerii apelurilor de către Curtea de

Apel București, în raport de necesitatea de a evoca fondul, deoarece critica

este formală, iar admiterea ei ar duce la prelungirea judecării cauzei, ceea în

sine constituie o încălcare a termenului rezonabil de soluționare a cauzei (mai

mult de trei ani, pe rolul instanțelor de judecată și două cicluri procesuale).

Rolul instanțelor este acela de a se pronunța asupra fondului cauzei, tranșând

litigiul și statuând asupra drepturilor și obligațiilor părților, așa cum au

fost deduse judecății, cu respectarea garanțiilor privind dreptul la un proces

echitabil, fără întârzieri datorate unor aspecte de drept procesual.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., urmează să respingă recursurile declarate de reclamanta T.C. și de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanta T.C. și de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională

a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei nr. 358A din 19 decembrie

2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 30 septembrie 2014.

Procesat

de GGC - AZ