ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1273/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1273/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra cauzei de față
constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă la data de
14 februarie 2011 sub nr. 11466/3/2011, reclamanta T.C. a chemat în judecată pe
pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței
ca prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei
de 600.000 lei reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciului ce i-a
fost cauzat prin trimiterea sa în judecată de către D.N.A., pentru
„săvârșirea" infracțiunii de trafic de influență, cu cheltuieli de
judecată.
În motivarea cererii,
reclamanta arată că la data de 01 septembrie 2005 a fost invitată la sediul
P.N.A. unde i s-a adus la cunoștință că prin rezoluția nr. 265 din 30 august 2005
s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa sub aspectul săvârșirii
infracțiunilor de complicitate la infracțiunile de dare și luare de mită,
precum și pentru infracțiunea de trafic de influență.
Cu aceeași ocazie i
s-a adus la cunoștință faptul că începerea urmăririi penale s-a dispus ca
urmare a denunțului formulat de numitul C.S., director general al SC Q.I. Inc
SRL, înregistrat la PNA la data de 7 octombrie 2004, deci, cu aproape un an de
zile înainte de declanșarea urmăririi penale.
În opinia
reclamantei, întregul dosar penal și demararea urmăririi penale împotriva sa și
a altui învinuit (ulterior, inculpat în acest dosar, în persoana judecătorului B.V.),
au fost inițiate la presiunea unui grup de „investitori" străini – evrei -
care, sub aparența unui contract de asociere în participațiune, „au pus
mâna" pe un imobil al statului român, respectiv Cazinoul de la Casa V., și
din cauza „activității infracționale" și a judecătorului menționat, s-a
anulat autorizația de construire a unei extinderi a acestui cazinou, ceea ce a
avut drept consecință sistarea posibilității acestor investitori de o obține
profit, știut fiind că, în Israel jocurile de noroc sunt interzise.
Reclamanta a susținut
că la începutul lunii septembrie 2003, denunțătoarea SC Q.I. Inc SRL a început
lucrările de construire extindere a cazinoului situat pe terenul ce se învecinează
cu imobilul din Calea Victoriei, proprietatea numitei M.D.; dat fiind ca
lucrările de construire demarate de denunțătoare au provocat grave degradări
ale imobilului proprietatea numitei M.D., reclamanta a fost contactată de
fostul său client, M.M.R. și, ulterior, și de fosta sa soție a acestuia,
întrucât împreună au decis acționarea în justiție a titularului autorizației de
construire în vederea anulării acesteia; la acea dată, niciunul dintre ei nu
știa despre ce societate este vorba și nici ce grup financiar se afla în
spatele acesteia.
Într-o primă etapă,
acțiunea având ca obiect anularea autorizației de construire s-a soldat cu
respingerea acesteia ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea procedurii
prealabile a notificării organului administrativ; sentința nu a fost recurată.
Ulterior, la data de
28 noiembrie 2003, după efectuarea procedurii prealabile cu Primăria
Municipiului București, reclamanta a promovat o nouă acțiune, având ca obiect
principal anularea autorizației de construire și capăt de cerere accesoriu de
obligare a beneficiarului autorizației, respectiv denunțătoarea SC Q.I. Inc SRL,
la 150.000 euro despăgubiri reprezentând contravaloarea reparării imobilului
din Calea Victoriei, ca urmare a degradărilor produse până la acel moment de
lucrările de construire deja executate.
Această acțiune a
fost repartizată, aleatoriu, judecătorului B.V., care, la termenul de judecata
din 17 decembrie 2003, a admis cererea numitei M.D., formulată de reclamanta
din prezenta cauză în calitate de avocat, dispunându-se suspendarea lucrărilor
de construire până la soluționarea definitivă a cauzei.
La termenul din 11
februarie 2004, fiind mandatata de tatăl fostului său client - M.M.R.,
respectiv M.V., reclamanta a formulat cerere de intervenție în interes propriu
pentru acesta, care avea calitatea de proprietar al apartamentului nr. 2 din
același imobil, cerere având același obiect principal și accesoriu (despăgubiri
în sumă de 35.000 euro, în acest caz).
Prin sentința civilă nr.
2156 din 26 mai 2006, instanța (în complet format din judecător B.V.) a admis
acțiunea principală a numitei M.D. și cererea de intervenție în interes propriu
formulată de M.V., a dispus anularea autorizației de construire emisă de
Primăria Municipiului București și a obligat pârâta SC Q.I. Inc SRL la plata
sumei totale de 162.000 euro cu titlu de despăgubiri materiale către reclamanta
și intervenient (fata de 185.000 euro cât se solicitase, în mod cumulat).
Pe parcursul
derulării acestei prime faze procesuale, împreuna cu clienții săi, reclamanata
a luat legătura cu reprezentanții denunțătoarei, în vederea soluționării cauzei
pe cale amiabilă, dar nu s-a ajuns la nicio înțelegere.
După derularea
procesului în primă instanță, reclamanta a fost contactată personal de liderul
grupului financiar evreiesc, numitul F.R., care i-a „propus" să renunțe la
faza procesuală a recursului, pe motiv ca deține „probe" din care rezultă
„cum a câștigat acest dosar" și, în cazul în care va continua procesul
civil, va formula plângere penală împotriva judecătorului și a numitului M.M.R.
Reclamanta
învederează că, în concret, era vorba de mai multe fotografii care-l
reprezentau pe judecătorul B.V. într-o mașină, lângă o mașină, acasă, la
serviciu etc. La întrebarea justificată a reclamantei ce reprezintă, de fapt,
aceste fotografii, i s-a replicat ca mașina respectiva reprezintă „o
donație" făcută de clientul său, M.M.R., judecătorului B.V.
Atunci reclamanta i-a
comunicat numitului F.R. că nu are cunoștință de nicio mașină, de nici o firmă
a clientului său și că a câștigat procesul civil datorită argumentelor juridice
evidente decurgând din textele de lege privind disciplina în construcții (Legea
nr. 50/1991) și celor privind domeniul monumentelor istorice (Legea nr. 422/2001,
în special, art. 8 potrivit căruia este interzisă orice construcție, în mediul
urban, pe o rază de 100 m de jur împrejurul unui monument istoric).
În etapa recursului -
din dosarul civil enunțat -, soluția a fost reformată în parte, modificându-se
suma acordată cu titlu de despăgubiri – de la 162.200 euro la 101.768 euro
(66.768 euro pentru numita M.D. și 35.000 euro pentru intervenientul M.V.),
fiind menținută însă soluția dată capătului principal de cerere, respectiv,
anularea autorizației de construire.
În faza contestației
în anulare (în care reclamanta nu a mai avut calitatea de avocat), s-a menținut
soluția anularii autorizației, cauza fiind trimisă spre rejudecare numai pentru
stabilirea cuantumului despăgubirilor.
S-a mai arătat de
către reclamantă că, inițial, organele DNA au început urmărirea penală
împotriva sa pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de dare și luare de
mită, raportat la autoturismul N. la care anterior s-a făcut referire,
preluându-se din denunțul SC Q.I. Inc SRL susținerea că „autoturismul a fost
dat mită prin intermediul avocatei.”
Lămurindu-se că
reclamanta nu a avut nicio cunoștință despre acest autoturism, procurorii au
dispus scoaterea sa de sub urmărire penală pentru cele două infracțiuni
complementare, dar, din oficiu, au apelat la o alta „găselniță”, reținându-se
în sarcina sa infracțiunea de trafic de influență.
Pentru a proceda în
acest sens, procurorii DNA au făcut apel la conținutul convorbirilor telefonice
purtate cu clientul său, M.M.R., și cu una dintre prietenele sale, d-na C.M.F.,
la acea dată judecătoare la C.A.B. - Secția de Contencios Administrativ, care,
întâmplător, a făcut parte din completul de judecată care a judecat recursul
din respectiva cauză civilă.
Reclamanta
învederează că aceste convorbiri ale sale cu d-na jud. F. s-au referit, toate,
la starea de sănătate a bunicii sale, internată la acea vreme la Spitalul Universitar (care, ulterior, la scurt timp, chiar a decedat) și la starea de
sănătate a tatălui său, care avea probleme cu vederea, niciun pasaj din aceste
convorbiri nereferindu-se la procesul civil aflat pe rolul Curții de Apel
București.
Cu toate acestea, în
baza Rechizitoriului din data de 28 octombrie 2005, înregistrat la Curtea de Apel București, Secția a II-a Penală sub nr. 3483 din 31 octombrie 2005,
Departamentul Național Anticorupție din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție din cadrul Ministerului Public, reclamanta a fost trimisă
în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, faptă prev.
de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Potrivit sentinței
penale nr. 185 din data de 16 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel
București, Secția a II-a Penală în Dos. nr. 34762/2/2005, reclamanta (cat si
ceilalți doi inculpați) a fost achitată in baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat
la art. 10 lit. b) C. proc. pen.
În baza Deciziei nr. 510
din data de 12 februarie 2008 pronunțată în același dosar, Înalta Curte de
Casație și Justiție, Secția Penală a respins ca nefondat, recursul declarat de
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională
Anticorupție, și, pe cale de consecință, a menținut soluția instanței de fond,
respectiv achitarea reclamantei.
În ce privește cauza
de față, reclamanta a arătat că o perioada de aproximativ 2 ani și jumătate, începând
cu data de 30 august 2005, data Rezoluției nr. 265 a D.N.A., în baza căreia s-a
dispus începerea urmăririi penale împotriva sa, și până la data de 12 februarie
2008, data pronunțării soluției definitive și irevocabile de achitare, a fost
supusă unei permanente stări de tensiune care, ulterior, i-a afectat sănătatea,
precum și oprobiului public, atât la nivelul colegilor săi avocați, cat si la
nivelul întregii societăți, i-a fost știrbită atât onoarea și demnitatea
personală, cât mai ales profesională, fiindu-i încălcate drepturile și
libertățile fundamentale prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
motiv pentru care solicită obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri
în cuantum de 600.000 lei, reprezentând daune morale.
Reclamanta susține că
D.N.A., ca reprezentant al Statului Român, prin procurorii săi, a încălcat
dispozițiile art. 6 par. l din CEDO, dat fiind că, în cursul derulării primei
faze procesuale, DNA a tergiversat soluționarea cauzei prin „demersul" său
de a solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție strămutarea cauzei la o altă
instanță de același grad din țară, pe motiv ca unul dintre inculpați este
judecător la Tribunalul București, iar altul este avocat în cadrul Baroului
București, aspecte care, în opinia DNA ar fi putut influența completul de
judecată al Curții de Apel București. Întrucât Î.C.C.J. a acordat termen pentru
soluționarea cererii de strămutare, respectând principiul celerității, fără a
dispune suspendarea soluționării cauzei pe fond, iar C.A.B., ca instanță de
fond, a acordat termen imediat după termenul acordat de Î.C.C.J. pentru
soluționarea strămutării, se susține de către reclamantă că numai D.N.A. este
răspunzătoare de tergiversarea soluționării cauzei penale.
De asemenea,
reclamanta a arătat că D.N.A. este răspunzătoare pentru încălcarea art. 6 par.
2 din Convenția Europeană prin fapta procurorului care a dispus trimiterea sa
în judecată, deși la dosarul cauzei, în faza de urmărire penală, nu au existat
probe care să răstoarne prezumția de nevinovăție.
S-a mai susținut că
prezumția de nevinovăție de care beneficia în baza art. 6 par. 2 din CEDO, i-a
fost încălcată de procurorii D.N.A., prin fapta acestora de a o denigra cu bună
știință în mediul în care își desfășura activitatea, chiar la nivelul cel mai
înalt al baroului, că s-au adus grave prejudicii atât imaginii sale
profesionale, cat si prestigiului profesiei reclamantei de avocat.
De asemenea,
declarațiile publice ale fostului ministru al justiției, reprezentant al
statului, au încălcat prezumția de nevinovăție, de vreme ce s-a vorbit de o
persoană „coruptă”, deci de o persoană care a săvârșit o infracțiune de
corupție, înainte ca o instanța de judecata să-i stabilească vinovăția printr-o
hotărâre definitivă; aceeași situație, respectiv încălcarea prezumției de
nevinovăție, se desprinde și din articolele din ziarele de la acea vreme,
articole care aveau la bază comunicate ale biroului de presă al D.N.A.
Toate aceste fapte au
aduse grave prejudicii imaginii și prestigiului profesional al reclamantei,
punându-și amprenta, inevitabil, și asupra clientelei sale.
Reclamanta a mai
susținut că prezumția de nevinovăție a fost încălcată de procurorii D.N.A. și
prin faptul ca aceștia au considerat drept mijloace de probă convorbirile
telefonice dintre reclamantă și clientul său, M.M.R., în calitatea sa de
mandatar al tatălui sau, situație în care acesta se subrogă în toate drepturile
și obligațiile mandantului, convorbiri apărate de principiul confidențialității
și al secretului profesional.
Pe lângă răspunderea
statului pentru fapta proprie, răspundere determinată de încălcarea unor
drepturi recunoscute și garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
reclamanta a arătat că își întemeiază acțiunea, în subsidiar, și pe
dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., text de lege ce instituie o
răspundere civilă pentru fapta altuia.
Procurorii D.N.A., în
calitatea lor de reprezentanți ai Statului, se fac vinovați de atragerea
oprobiului public asupra reclamantei, nu numai prin prezentarea cazului în mass
media, dar și prin expunerea reclamantei la disprețul public în „calitate” de
inculpat, prin citarea, invitarea, aducerea sa în incinta instanțelor de
judecată (în care era cunoscută ca un avocat corect, cinstit și bine pregătit
profesional) și a parchetului, ca inculpat, în mod repetat, timp de 2 ani și
jumătate pentru o faptă pe care nu a săvârșit-o, aspecte care i-au adus o gravă
atingere onoarei și demnității, creându-i un sentiment de frustrare accentuată,
de dezumanizare, care și-a pus amprenta asupra întregii sale personalități.
Toate acestea au avut
consecințe directe și asupra clientelei reclamantei care, nefiind de
specialitate și punându-și toate speranțele în capacitatea și profesionalismul
său, au început să o privească cu suspiciune, doar unii dintre clienții săi
îndrăznind să o întrebe despre ce este vorba, pe când alții au renunțat la
serviciile sale, ceea ce, în mod evident i-a afectat imaginea și prestigiul
profesional, în condițiile în care „învinuirea” ce i se aducea și pentru care a
fost trimisă în judecată și pentru care a fost judecată o perioada de 2 ani și
jumătate se referea strict la o infracțiune „în legătura cu serviciul",
context în care activitatea sa profesională de avocat a avut de suferit nu
numai moral, dar și material.
În privința daunelor
materiale, acestea sunt determinate, pe de o parte, de pierderea clientelei în
acea perioadă, iar, pe de altă parte, de cheltuielile efective suportate pentru
tratarea sănătății sale (chitanțe și facturi pentru internare, consultații, medicamente,
tratament cu raze X la Institutul Oncologic), toate acestea fiind consecințe
directe ale „fabricării” acestui dosar penal și ale trimiterii sale în judecată
fără niciun suport legal.
Pe lângă răspunderea
statului pentru fapta proprie, răspundere determinată de încălcarea unor
drepturi recunoscute și garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
reclamanta a arătat că își întemeiază acțiunea, în subsidiar, și pe
dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., text de lege ce instituie o răspundere
civilă pentru fapta altuia.
Procurorii D.N.A., în
calitatea lor de reprezentanți ai Statului, se fac vinovați de atragerea
oprobriului public asupra reclamantei, nu numai prin prezentarea cazului în
mass media, dar și prin expunerea reclamantei la disprețul public în „calitate”
de inculpat, prin citarea, invitarea, aducerea sa în incinta instanțelor de
judecată (în care era cunoscută ca un avocat corect, cinstit și bine pregătit
profesional) și a parchetului, ca inculpat, în mod repetat, timp de 2 ani și jumătate
pentru o faptă pe care nu a săvârșit-o, aspecte care i-au adus o gravă atingere
onoarei și demnității, creându-i un sentiment de frustrare accentuată, de
dezumanizare, care și-a pus amprenta asupra întregii sale personalități.
Toate acestea au avut
consecințe directe și asupra clientelei reclamantei care, nefiind de
specialitate și punându-și toate speranțele în capacitatea și profesionalismul
său, au început să o privească cu suspiciune, doar unii dintre clienții săi
îndrăznind să o întrebe despre ce este vorba, pe când alții au renunțat la
serviciile sale, ceea ce, în mod evident i-a afectat imaginea și prestigiul
profesional, în condițiile în care „învinuirea” ce i se aducea și pentru care a
fost trimisă în judecată și pentru care a fost judecată o perioada de 2 ani și
jumătate se referea strict la o infracțiune „în legătura cu serviciul",
context în care activitatea sa profesională de avocat a avut de suferit nu
numai moral, dar și material.
Prin sentința civilă nr.
2076 din 05 decembrie 2011, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a
admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de
200.000 lei cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunța
această sentință, în baza probelor administrate în cauză, instanța de fond a reținut
că, în urma denunțului formulat de către numitul C.S., reprezentant al SC Q.I.
INC SRL, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.
- Secția de Combatere a Corupției, s-a format dosarul nr. 265/P/2004, în care
la data de 28 octombrie 2005 s-a întocmit rechizitoriul prin care reclamanta a
fost trimisă în judecată alături de alți doi inculpați: M.M.R. și B.V., acesta
din urmă fiind judecător la Tribunalul București.
Prin sentința penală nr.
1895 din 16 noiembrie 2006 pronunțată de C.A.B. - Secția a II-a penală și
pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta și ceilalți doi inculpați din
dosar au fost achitați, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit.
b) C. proc. pen. pentru infracțiunea de trafic de influență, apreciindu-se de
către instanța penală de fond că situația de fapt reținută prin rechizitoriu nu
se circumscrie normelor de drept penal, nefiind prevăzută de legea penală.
Soluția instanței
penale de fond a fost menținută de către Înalta Curte de Casație și Justiție,
care, prin Decizia nr. 510 din 12 februarie 2008, a respins ca nefondat
recursul declarat de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J - D.N.A. împotriva sentinței
penale nr. 185 din 16 noiembrie 2006 a C.A.B. - Secția a II - a Penală.
În considerentele
deciziei Înaltei Curții, s-a reținut faptul că „acuzarea nu ia în seama
apărările inculpaților și declarațiile de martori, afirmând ca aceștia au
reușit să-și construiască apărarea în mod concertat. Sunt acuzați inculpații și
martorii, că beneficiază de abilitate și o bogată experiență în purtarea unui
dialog codificat, afirmație periculoasă pentru un stat de drept și un sistem în
care acuzațiile trebuie să se întemeieze pe probe și nu pe prezumții
irefragabile ale organelor de anchetă.”
Tribunalul a mai constatat
că în hotărârea penală de primă instanță s-a reținut: „Nu există nicio probă
referitoare la o pretinsă traficare a influenței și prieteniei dintre inculpata
T.C. și martora F. C.M., judecătoare în completul de recurs", iar în
hotărârea penală a instanței de recurs s-a reținut: „Este certa, totodată,
existența unor raporturi de asistență juridică și reprezentare între inculpatul
M.M.R., care acționa în interesul fostei sale soții, și a tatălui sau, și
inculpata T.C., care acționa în calitate de avocat, mandatat să asiste și să
reprezinte părțile în cauza invocată.
Nu există, însă,
probe indubitabile privind existența unei înțelegeri frauduloase între cei doi
inculpați, pentru efectuarea unor demersuri de influențare a magistraților,
care au participat la soluționarea cauzei civile în recurs, cauza în care
figurau ca părți fosta soție și tatăl inculpatului M.M.R. Nu sunt probe certe
că inculpatul M.M.R. a oferit sau a dat, iar inculpata T.C. a pretins sau a
primit, așa cum se pretinde în acuzare, sume de bani în scopul deturnării
actului de justiție ce urma sa fie înfăptuit de anumiți magistrați din cadrul
instanței de recurs.”
Înalta Curte a mai
reținut că învinuirile aduse inculpaților se bazează pe prezumția de
infracționalitate cu care tratează acuzarea actele juridice și raporturile
juridice de drept civil dintre inculpați sau dintre inculpați și martori.
Față de cele anterior
redate, prima instanță din cauza de față a apreciat că s-a produs o încălcare a
dreptului persoanei la libertate, siguranță și demnitate, aspect ce converge la
dovedirea existenței unui prejudiciu moral.
Cu privire la
cuantumul daunelor morale, tribunalul a apreciat că suma de 200.000 RON este
îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral suferit, având în vedere
că valoarea daunelor morale trebuie stabilită doar la momentul producerii
prejudiciului, respectiv perioada 28 octombrie 2005 (data întocmirii
rechizitoriului în dosarul penal) - 12 februarie 2008 (data pronunțării Înaltei
Curți asupra recursului declarat de Parchet în dosarul penal).
Din acest punct de
vedere, prima instanță a reținut că pretențiile privind daunele morale au rolul
de a diminua prejudiciul suferit ca urmare a afectării vieții de familie prin
supunerea reclamantei oprobriului public prin mediatizarea excesivă a cauzei.
În aprecierea
cuantumului daunelor morale, literatura și practica de specialitate au în
vedere importanța valorilor lezate, dar și persoana care suferă vătămarea.
Valoarea, așa cum este ea analizată în doctrină, are nu numai un conținut
obiectiv, fiind expresia unor cerințe sau necesități umane, ci și un conținut
subiectiv, constând în prețuirea dată de către subiect acestei valori.
În consecință,
prejudiciul va fi cu atât mai important cu cât valoarea lezată este mai
importantă pentru partea vătămată.
Astfel, instanța a
avut în vedere faptul că reclamanta, avocat în cadrul Baroului București, a
fost suspendată din această calitate ca urmare a intensei mediatizări asupra
situației sale de inculpată într-un dosar de mită și de trafic de influență, cu
conotații negative față de persoana inculpată, că personalitatea, viața,
onoarea și prestigiul reclamantei, raportat la faptele sale anterioare, au fost
prejudiciate în mod evident.
Totodată, instanța de
fond a reținut faptul că reclamantei, datorită intensei mediatizări a cauzei,
i-a fost cauzat un prejudiciu de imagine, fiindu-i încălcată astfel o
componentă a vieții private, motiv pentru care își găsesc pe deplin
aplicabilitatea prevederile art. 8 din CEDO.
Convenția Europeană a
Drepturilor Omului consacră în art. 10 par. 1 faptul că „orice persoană are
dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie
și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul
autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.”
Tribunalul a mai
reținut că în hotărârea din 8 iulie 1986 pronunțată în Cauza Ligens contra
Austriei, Curtea Europeană a afirmat că "libertatea de exprimare
constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei astfel de societăți, una
dintre condițiile primordiale ale progresului acesteia și ale dezvoltării
fiecăruia. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea se aplică nu numai
informațiilor sau ideilor acceptate sau considerate ca inofensive sau
indiferente, ci și acelora care rănesc, șochează sau îngrijorează statul sau o
anumită parte a populației.
Așa o cere
pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu ar exista o
societate democratică".
Cu toate acestea,
prima instanță a apreciat că prin declarațiile publice ale fostului ministru al
justiției, reprezentant al statului, care vorbea despre reclamantă ca de o
persoana „coruptă”, deci de o persoana care a săvârșit o infracțiune de
corupție, înainte ca o instanța de judecata să stabilească vinovăția
reclamantei printr-o hotărâre definitivă, precum și prin comunicatele ale
biroului de presa al D.N.A., care a oferit date din dosarul de urmărire penală,
statul este răspunzător de declarațiile date în acest sens și prin care s-a
inoculat afirmația că „inculpații (printre care se număra și reclamanta) ar fi
vinovați” de infracțiunile pentru care ulterior, au fost trimiși în judecată.
Producerea
prejudiciului personal nepatrimonial și raportul de cauzalitate au fost deduse
de instanță în speță din natura faptei ilicite reținute și ansamblul
împrejurărilor producerii acesteia, având în vedere că o altă probă directă
este aproape imposibilă; totodată, în jurisprudență s-a stabilit în mod
constant că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este
subiectivă, fiind necesar însă să fie avute în vedere criterii obiective la
fixarea despăgubirii pentru repararea prejudiciului.
Criteriile ce au
constituit fundamentul cererii de chemare în judecată au avut în vedere
consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei reclamantei pe tot
parcursul desfășurării procesului penal, elemente de care instanța a trebuit să
țină seama, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu
despăgubirea acordată.
Prin urmare, pentru
stabilirea despăgubirilor echivalente daunelor morale, instanța a avut în
vedere consecințele negative suferite de reclamantă pe plan fizic și psihic,
importanța și gradul de atingere a valorilor morale lezate, intensitatea
perceperii consecințelor vătămării, gradul de afectare a situației profesionale
și sociale a persoanei păgubite.
Or, din acest punct
de vedere, tribunalul a apreciat că suma de 200.000 lei acordată cu titlu de
daune morale respectă principiul proporționalității anterior evocat.
În cazul daunelor
morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii
precise pentru determinarea lor, dar atingerile aduse acestora îmbracă forme
concrete de manifestare, astfel că, la stabilirea cuantumului acestor daune,
tribunalul a avut în vedere intensitatea și gravitatea lor pentru a putea
repara prejudiciul moral produs.
Instanța a mai
apreciat că trebuie făcută o raportare a sumei solicitate de reclamantă la
durata procesului penal soluționat definitiv la aproape 3 ani de la data
întocmirii rechizitoriului în dosarul penal nr. 265/P/2004, la onoarea,
creditul moral, poziția socială avută de reclamantă înainte de a se dispune
trimiterea sa în judecată în cadrul dosarului penal menționat, acestea fiind
criterii care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor
solicitate de reclamantă.
Chiar dacă o
cuantificare exactă a prejudiciului moral suferit de reclamantă este
imposibilă, apreciind totuși că despăgubirile ce se acordă trebuie să fie
proporționale cu prejudiciul ce se impune a fi reparat, tribunalul, prin
raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiilor evocate, a
apreciat că prin stabilirea unor despăgubiri de 200.000 lei se va realiza o
compensare bănească echitabilă a daunelor suportate de reclamantă, care a fost
supusă unei permanente stări de tensiune ce i-a afectat sănătatea, precum si
oprobriului public, atât la nivelul colegilor săi avocați, cat și la nivelul
întregii societăți, i-a fost știrbită atât onoarea și demnitatea personală, cât
mai ales profesională, în concret, punându-și amprenta inevitabil si asupra
clientelei sale.
În termen legal,
împotriva acestei sentințe au promovat apel atât reclamanta cât și pârâtul,
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, fiecare dintre părți aducând
critici proprii de nelegalitate și netemenicie sentinței atacate.
Prin decizia civilă nr.
190A din 8 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a
Civilă, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.
Pentru a decide în
acest sens, instanța de apel a reținut că principiul răspunderii civile
delictuale este enunțat în art. 998 din C. civ., potrivit căruia „orice faptă a
omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală
s-a ocazionat a-l repara”.
Totodată, principiul
răspunderii civile delictuale enunțat de art. 998 C. civ. se coroborează cu
prevederile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. și cu acelea cuprinse în art. 52
alin. (3) din Constituție.
Astfel, potrivit art.
504 alin. (1) C. proc. pen. „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul
la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei
s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare”, iar conform art. 52 alin. (3)
din Constituție „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin
erorile judiciare”.
În acest context
legal, instanța de apel a apreciat că dispozițiile legale ce reglementează
răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare nu
trebuie aplicate restrictiv situațiilor prevăzute limitativ de art. 504 C.
proc. pen., ci trebuie interpretate în acord cu prevederile constituționale
arătate și cu dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care reglementează
dreptul de compensare în caz de eroare judiciară astfel: „Atunci când o
condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată
grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs
o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei
condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în Statul
respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp
util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.”
Instanța de apel, la
rândul său, a constatat situația de fapt reținută de tribunal, referindu-se la
cele dispuse prin rezoluția nr. 265 din 30 august 2005 a procurorilor din
cadrul DNA, prin rechizitoriul din 28 octombrie 2005, precum și soluțiile
pronunțate de instanțele penale prin sentința penală nr. 1895 din 16 noiembrie 2006,
Curtea de Apel București - Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de
familie și, respectiv, decizia penală nr. 510 din 12 februarie 2008 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, Secția Penală, în sensul achitării reclamantei
apelante în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen.
pentru infracțiunea de trafic de influență, apreciindu-se de către instanțele
penale (încă de la fond) că situația de fapt reținută prin rechizitoriu nu se
circumscrie normelor de drept penal, nefiind prevăzută de legea penală.
Față de cele
reținute, curtea de apel a apreciat că tribunalul în mod just a constatat că
procedurile judiciare din fața organelor de urmărire penală, finalizate cu
trimiterea în judecată a apelantei reclamante, au fost susceptibile de a
produce suferințe pe plan moral, social și profesional de natură a-i leza
demnitatea și onoarea.
Susținerea
apelantului pârât în sensul că apelanta reclamantă nu ar avea dreptul la
repararea de către stat a pagubei suferite întrucât aceasta nu a fost
condamnată pe nedrept și nici nu a fost privată de libertate, a fost înlăturată
de instanța de apel care apreciat că aceasta contravine principiului
răspunderii civile delictuale și spiritului art. 504 C. proc. pen., care
raportează răspunderea statului pentru repararea prejudiciului adus persoanei
care a suferit de pe urma procedurilor judiciare, de achitarea acesteia, fără
distincție, indiferent de temeiul achitării și de infracțiunea pentru care a
intervenit achitarea.
În speță, obligarea
Statului la repararea pagubei decurge din raporturile de drept public și are
drept cauză eroarea judiciară, reprezentată în speță de trimiterea în judecată
a apelantei reclamante prin rechizitoriul din data de 28 octombrie 2005, urmată
de achitarea acesteia dispusă de instanțele de judecată.
Instanța de apel a
apreciat că acordarea daunelor morale în favoarea apelantei reclamante se
justifică atâta vreme cât cercetările penale, finalizate cu trimiterea în judecată
a apelantei reclamante, au fost intens mediatizate, iar declarațiile publice
ale fostului ministru al justiției și comunicatele biroului de presă al DNA,
care au oferit date din dosarul de urmărire penală, au indus opinia că apelanta
reclamantă este vinovată de săvârșirea unor infracțiuni de corupție.
În acest mod a fost
nesocotită prezumția de nevinovăție, principiu consacrat de art. 23 alin. (11)
din Constituția României, care prevede că, până la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare, persoana este considerată nevinovată.
Toate acestea au
produs suferințe pe plan fizic, moral, social și profesional de natură a fi
lezat sănătatea, demnitatea și onoarea reclamantei precum și consecințe
negative în plan social, pretențiile morale fiind întemeiate pe prevederile art.
51 alin. (3) din Constituția României (în prezent, art. 52 alin. (3)),
coroborate cu art. 504 alin. (1) C. proc. pen. și art. 998 C. civ., cu referire
la art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului
și a libertăților fundamentale.
În ceea ce privește
cuantumul daunelor morale, curtea de apel a reținut că această problemă nu se
reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci
dimpotrivă, ea presupune o evaluare și o apreciere complexă a aspectelor în
care vătămările produse se exteriorizează, putând fi supuse puterii de
apreciere a instanței de judecată. Prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin
rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană,
în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.
Repararea integrală a
prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere
natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.
Nu poate fi reținută
nici valoarea solicitată de către persoana ce a suferit prejudiciul moral,
deoarece, daca ar fi așa, determinarea unui astfel de prejudiciu ar fi lăsată
doar la aprecierea subiectivă a părții interesate.
Acordarea
prejudiciului moral semnifică o reparație morală de principiu, iar în lipsa
unor criterii legale de determinare a cuantumului unor astfel de despăgubiri,
practica judiciară a stabilit că despăgubirile morale nu trebuie să constituie
un motiv de îmbogățire fără justă cauză.
În speță, instanța de
apel a apreciat că daunele morale acordate apelantei reclamante conferă
acesteia o satisfacție echitabilă, în operațiunea de cuantificare a daunelor
morale tribunalul având în vedere atât suferințele fizice și psihice suferite
de apelanta reclamantă cât și jurisprudența în materie a Curții Europene a
Drepturilor Omului, care, atunci când acorda despăgubiri morale nu operează cu
criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.
Despăgubirile morale
nu pot fi deturnate de la scopul lor, prin majorare, așa cum solicită
reclamanta în apelul său, deoarece i-ar conferi acesteia un folos material
necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală și consecințele acesteia.
În aceste condiții,
curtea de apel a apreciat că suma acordată de prima instanță reprezintă o justa
și integrală reparație, suma solicitată de reclamantă, de 900.000 RON fiind
exagerată și s-ar constitui într-o sursă de îmbogățire fără justă cauză.
În ceea ce privește
criticile formulate de apelantul pârât, referitoare la cuantumul mare al
daunelor morale acordate de prima instanța, instanța de apel le-a înlăturat
pentru argumentele deja expuse.
În termen legal,
împotriva acestei decizii au promovat recurs atât reclamanta T.C., cât și
pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Recurenta
reclamantă, prin motivele recursului său a învederat că acestea privesc doar
cuantumul daunelor morale acordate de instanțele de fond (200.000 lei, față de
900.000 lei, astfel cum a solicitat prin cererea formulată la prima instanță,
ulterior precizată), critici care, în opinia sa se încadrează în dispozițiile art.
304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se că hotărârea atacată a fost dată cu
aplicarea greșită a legii.
Astfel, recurenta
arată că instanța europeană a reținut în mod constant că orice violare a
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului prevăzute în Convenția sa,
îndreptățește la daune morale care constau în atingerea adusă valorilor care
definesc personalitatea umana, valori care se refera nu numai la existența
fizică a omului, la sănătatea și integritatea sa corporală, dar și la cinste,
demnitate, onoare, prestigiul profesional și alte valori similare.
Asemenea Curții
Europene, în planul jurisprudenței naționale, instanța supremă a statuat că la
stabilirea cuantumului daunelor morale, trebuie să se aibă în vedere o serie de
criterii cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic
și psihic, importanța valorilor morale lezate, iar pentru aplicarea acestor
criterii este necesar ca cel care pretinde daunele morale să producă un minim
de argumente sau indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile
nepatrimoniale ocrotite de Constituție i-au fost afectate.
Pentru stabilirea
daunelor morale legislația română nu cuprinde criterii unitare și general
valabile pentru cuantificarea acestor daune, dar, așa cum s-a arătat în
literatura de specialitate, dacă legislația nu cuprinde aceste criterii
„unitare și general valabile" cu ajutorul cărora se pot stabili în mod
just daunele morale acordate, instanțele, în aprecierea cuantumului daunelor
morale ce le acorda, pot apela la precedentul judiciar care, deși nu este izvor
de drept civil, totuși, alături de doctrina, „prezintă utilitate în
interpretarea și aplicarea corectă a normelor cuprinse în actele normative, ca
și în perfecționarea legislației civile.”
În opinia recurentei,
este justă constatarea instanței de apel în sensul că în materie de despăgubiri
morale, Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de
evaluare prestabilite, ci, dimpotrivă, judecând în echitate, raportează
cuantumul despăgubirilor morale ce urmează a fi acordate la importanța
valorilor morale lezate ale persoanei vătămate, luând în considerare și
consecințele concrete suferite de persoana respectivă.
Recurenta mai arată
că instanța de apel a reținut ca argumente în menținerea soluției instanței de
fond numai „.suferințele pe plan moral, social și profesional de natură să
lezeze demnitatea și onoarea reclamantei”, ca și faptul că „a fost nesocotită
prezumția de nevinovăție, atâta vreme cât cercetările penale, finalizate cu
trimiterea în judecată a apelantei reclamante, au fost intens mediatizate, iar
declarațiile publice ale fostului ministru al justiției și comunicatele
biroului de presa al DNA, care au oferit date din dosarul de urmărire penală,
au indus opinia că apelanta reclamanta este vinovată de săvârșirea unor
infracțiuni de corupție".
Chiar dacă instanța
de apel concluzionează că „Toate acestea au produs suferințe pe plan fizic,
moral, social si profesional de natura a fi lezat sănătatea, demnitatea și
onoarea reclamantei, precum și consecințe negative în plan social.",
recurenta susține că acesta este un criteriu general valabil pentru toate
cazurile de acordare a daunelor morale, dar prejudiciul moral, așa cum a
reținut și instanța de apel, diferă de la o persoană la alta, în funcție de
circumstanțele concrete ale fiecărui caz.”
Or, în acest context,
urmează ca, la stabilirea daunelor morale, a cuantumului prejudiciului moral ce
se acordă unei persoane căreia i-au fost lezate sănătatea și integritatea sa
corporală, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul profesional și alte valori
similare, să fie avute în vedere în mod preponderent, importanța și gradul de
atingere a valorilor morale lezate și, mai ales, intensitatea perceperii consecințelor
vătămării de către persoana astfel vătămată.
Recurenta arată,
astfel cum a susținut și prin motivele de apel că sănătatea este valoarea cea
mai importanta ce i-a fost lezată ca urmare a declanșării procesului penal din
vina exclusivă a procurorilor DNA, ca reprezentanți ai Statului Roman, stresul
acumulat și starea de tensiune prin care a trecut o perioada de aproape 3 ani,
punându-și amprenta nu numai la acel moment - al producerii efective a
prejudiciului, ci pentru întreaga sa viață, întrucât sănătatea îi este afectată
și în prezent din cauza consecințelor negative ale acestui proces penal, iar
aceste consecințe nu pot fi doar cele de la data producerii prejudiciului, așa
cum instanța de apel a reținut.
În continuarea
motivelor de recurs, recurenta reclamantă prezintă în amănunt investigațiile
medicale efectuate de-a lungul timpului, dovedite cu actele medicale depuse la
dosarul cauzei, arătând că în anul 2009 a fost diagnosticată cu cancer, urmare a căruia la data de 27 aprilie 2009 a suferit o histerectomie totală cu
anexectomie bilaterala; ulterior a urmat un tratament cu raze X în perioada 5
iunie -20 iulie 2009 la Institutul Oncologic București.
Chiar dacă examenele
periodice la computer-tomograf au concluzionat „fără semne de recidivă tumorală”,
ca efect al razelor X aplicate în zona pelviana, începând cu vara anului 2010, a început să acuze dureri la mers, astfel că în aprilie 2011 a fost diagnosticată cu „stenoza 90% pe artera ililacă, ext. Bilateral, ax femuropopliteu permeabil bilateral”,
astfel că i s-a recomandat pe lângă evitarea efortului fizic, a stresului și a
temperaturilor extreme, implantarea unor stenturi în zona afectată.
Acestei operații a
fost supusă la data de 11 mai 2011 la Spitalul Militar, intervenția chirurgicală constând în implantarea unui număr de 5 stenturi
în zona pelviană (artera iliacă externă stg. și femurală comună), respectiv în
zona expusă razelor X la care a fost supusă în vara anului 2009.
Starea de confort
locomotoriu nu a durat decât câteva luni, astfel că a fost necesară reluarea
investigațiilor; în ianuarie 2012 recurentei i s-a pus un nou diagnostic:
„restenoza intrastent artera iliacă externă bilateral (stânga dreapta).
Restenoză arteră femurală comună stângă.”, fiindu-i recomandată o nouă
intervenție chirurgicală pentru „curățarea” stenturilor aplicate cu mai puțin
de un an în urmă.
Astfel, chiar daca
„valoarea daunelor morale trebuie stabilita raportat la momentul producerii
prejudiciului" asupra valorilor lezate ale păgubitului, daca printre
aceste valori se număra și sănătatea persoanei, ca una dintre valorile cele mai
de preț ale oricărui individ, se impune, opiniez, o analiza mai atenta din
partea oricărui judecător, care este chemat sa „cuantifice": faptul ca,
periodic, din cauza stresului suferit in urma cu 6 ani, sănătatea mea are de
suferit, subsemnata.
Recurenta arată că a
învederat instanței toate aceste aspecte pentru a evidenția nu numai
consecințele negative asupra sănătății sale, dar și importanța și gradul de
atingere a acestei valori lezate – sănătatea - poate cea mai importanta dintre
valorile lezate, precum și intensitatea perceperii consecințelor vătămării
acestei valori de către persoana astfel vătămată; astfel, recurenta va fi
supusă periodic unor analize și intervenții chirurgicale care se vor perpetua
și își vor pune amprenta pe întreaga sa viață, dat fiind că zona afectată ca
urmare a razelor X, respectiv membrele inferioare o ajută nu numai la mers, dar
și la practicarea profesiei sale de avocat.
Drept urmare,
consecințele negative pe care le-a suferit ca urmare a stresului declanșat de
procesul penal inițiat de procurorii DNA (reprezentanți ai Statului român) nu
s-au epuizat odată cu finalizarea acestui proces prin achitarea sa printr-o hotărâre
definitivă, ci acestea și-au pus amprenta pe întreaga sa viață, cel puțin din
punct de vedere al sănătății sale.
b. Un alt criteriu pe
care reclamanta l-a evidențiat prin motivele de apel și pe care instanța de
apel nu l-a avut în vedere la stabilirea valorilor lezate care au determinat
cererea sa de acordare a daunelor morale în cuantumul precizat, tocmai în
scopul judecării „în echitate” a prezentei cauze, rezidă în prevederile art. l
din Protocolul nr. l la Convenție referitor la protecția proprietății.
Astfel, trimiterea sa
în judecata pentru o faptă penală pe care nu a săvârșit-o, dar catalogată ca o
infracțiune „în legătură cu serviciul", i-a adus grave prejudicii nu numai
raportat la viața privată, socială și de familie, dar mai ales la imaginea și
probitatea profesională, cu repercusiuni directe și imediate asupra clientelei
sale.
Chiar daca Baroul
București nu a dispus măsura suspendării recurentei din profesie (așa cum
abuziv au solicitat procurorii DNA), perioada de aproape 3 ani de denigrare
publică, și-a pus amprenta și asupra clientelei sale în calitate de avocat,
devenită din ce în ce mai putină și din ce în ce mai suspicioasă și reticentă
față de învinuirile ce i-au fost aduse pe nedrept, întrucât, din cauza
stresului a fost nevoită să facă mult mai puține angajamente, forțată fiind de
împrejurări să se concentreze mai mult asupra situației și statutului său din
dosarul penal.
Recurenta precizează
că instanța europeană în jurisprudența sa a statuat că dreptul asupra
clientelei este un drept de proprietate, cu valoare economică, având în vedere
că rezultă din exercitarea unei activității profesionale; or, recurenta, prin
cabinetul său de avocatură dispunea de o clientelă de pe urma căreia își
asigura veniturile, fiind, de altfel, singura sa sursă de obținere de venituri
necesare asigurării unui nivel de trai normal atât pentru aceasta, cât și
pentru familia sa (părinții săi, fiind bolnavi și cu pensii modeste).
În consecință,
recurenta consideră că instanța de apel trebuia să se aplece cu mai multă
atenție și asupra acestui aspect și să-l aibă în vedere la stabilirea
cuantumului prejudiciului ce i-a fost cauzat, deoarece aceste valori morale
lezate au inclus și imaginea sa profesională și prestigiul profesiei de avocat
și au fost grav afectate fie prin „pierderea" clientelei deja avută în
acea perioadă, fie prin neîncrederea - aparentă sau fățișă - a clienților care
au contactat-o ulterior, dar în fața cărora a purtat o bună perioadă de timp
stigmatul de „inculpat.”
c. Recurenta mai
arată că instanța de apel nu a analizat și un alt aspect invocat prin motivele
de apel, anume, susținerea că procurorii DNA, ca reprezentanți ai Statului
roman, prin „acțiunile" lor, i-au încălcat un drept esențial prevăzut de
Convenția Europeana a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la respectarea
vieții private și de familie prevăzut de art. 8: „Orice persoana are dreptul la
respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a
corespondenței sale".
Prin acțiunile
abuzive și ilicite ale procurorilor DNA, i s-au încălcat atât integritatea
morală și viața socială, cât și dreptul la imagine în relațiile cu semenii săi,
subsemnata suferind ca urmare a percepției formate de ceilalți (mai ales de
clientela proprie), față de trimiterea în judecată pe nedrept și neîntemeiat de
către procurorii DNA.
În concret, acest
drept a fost încălcat prin: înregistrarea convorbirilor sale telefonice, pe
mobil și în mediul ambiental, în lipsa unor indicii temeinice de săvârșire a
unei fapte penale; urmărirea sa de către ofițerii politiei judiciare acasă, la
instanțe, la întâlnirile cu prietenii și clienții, fără să existe probe
concludente ale săvârșirii unei fapte penale; înregistrarea convorbirilor sale
telefonice de către SRI, pentru o faptă penală pentru care acest serviciu nu
are nicio competență; recurenta reclamantă face referire la Cauza Botta contra Italiei, pronunțată de Curtea Europeană la 24 februarie 1998.
Convenția Europeană
permite ingerința statului în exercitarea dreptului la viața privată doar dacă
ingerința este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim, este necesară
într-o societate democratică și este proporțională cu scopul urmărit.
Având a se pronunța
asupra faptului dacă Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea
Serviciului Roman de Informații îndeplinește condițiile de previzibilitate
impuse de art. 8 din Convenție, Curtea a reținut ca aceasta lege abilitează
autoritățile competente că pot aduce atingere drepturilor persoanelor numai cu
scopul de a preveni și contracara amenințări privitoare la siguranța națională,
dar motivul acestor ingerințe nu este definit cu suficientă precizie.
Or, pentru ca un
sistem de supraveghere secretă să fie compatibil cu dispozițiile art. 8 din
Convenție, el trebuie să conțină garanții care sunt aplicabile controlului
asupra serviciilor care exercită această activitate.
Curtea a reținut ca
sistemul roman de colectare și arhivare a informațiilor nu conține asemenea
garanții și nici o procedură adecvată de control, ceea ce a condus la concluzia
că dreptul intern în materie nu prezintă calitățile de claritate cerute de
condiția previzibilității legii.
Raportat la speța,
recurenta învederează instanței de recurs ca în încheierea din data de 2
noiembrie 2006 (pag. 4), instanța Curții de Apel București care a soluționat
cauza penală pe fond a reținut: „Din probele existente la dosar rezultă foarte
clar că înregistrarea telefonică cu privire la comunicarea minutei a fost
făcută de către SRI, organ ce nu are competență, conform Legii nr. 51 privind
siguranța națională, decât în domeniul repartizat prin legea organică".
De asemenea, în
Sentința penala nr. 185 din data de 16 noiembrie 2006 (pag. 20) se retine: „Nu
s-a putut determina momentul în care ar fi intervenit înțelegerea infracțională
(înainte de a ajunge dosarul la Curtea de Apel București, în timpul cât se afla
acolo, după ce a fost repartizat pe completul de judecată, etc.), nu s-a putut
dovedi prin interceptările telefonice fapta de pretindere a unei asemenea sume
pentru traficarea unei influențe sau prietenii cu judecătoarea respectivă și
nici nu s-a făcut dovada unei asemenea promisiuni, deși cei trei inculpați și
judecătoarea F.M.C. erau interceptați telefonic, supravegheați și urmăriți
fizic și efectiv de către organele de urmărire penală, 24 ore din 24 ore.”
Față de aceste
aspecte, recurenta solicită instanței de recurs a constata că prin faptele
ilicite de ascultare a convorbirilor telefonice și de supraveghere și urmărire
„24 ore din 24 ore", procurorii DNA, ca reprezentanți ai Statului român,
i-au încălcat drepturile fundamentale pr