ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 620/2012
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 620/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de față,
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin
rechizitoriul din 18 mai 2011 emis în Dosarul nr. 171/P/2010 al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție,
s-a dispus printre altele punerea în mișcare și trimiterea în judecată a
inculpatului V.C. pentru săvârșirea a patru infracțiuni de trafic de influență
prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr.
78/2000, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Prin ordonanța de instituire a sechestrului
asigurător din 16 mai 2011 emisă în Dosarul nr. 171/P/2010 de Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, s-a
dispus instituirea sechestrului asigurător asupra imobilului situat în București,
strada N.T., sector 3 înscris în CF cu nr. AA și identificat prin nr. cadastral
XX.
Pentru a se dispune astfel s-a reținut
că inculpatul V.C. în calitate de avocat al Baroului București a pretins și a primit
sume de bani
de la diferite persoane, pentru a interveni
pe lângă magistrați învestiți cu soluționarea dosarelor despre care a lăsat să se
creadă că are influență.
S-a reținut totdată că învinuitul V.C.
a dobândit, ca obiect al infracțiunii de trafic de influență de la numiții C.D.,
S.A.A.B.V., V.G., R.l.A., suma de 3.850 euro și suma de 1.000 RON sume care nu au
fost recuperate.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții
de Apel București sub nr. 4696/2/2011.
La termenul de judecată din data de 9 februarie
s-a luat în discuție cererea petiționarei V.F., cerere care viza ridicarea sechestrului
asigurător instituit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
-
Direcția Națională
Anticorupție
.
Prin încheierea din 9 februarie 2012 a
Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 4696/2/2011
(1930/2011), printre altele s-a admis plângerea formulată de petenta V.F. împotriva
măsurii sechestrului asigurător dispusă prin ordonanța din data de 16 mai 2011 emisă
de procuror.
S-a dispus ridicarea sechestrului asigurător
asupra cotei de 1/2 din imobilul situat în București, strada N.T., sector 3, înscris
în CF cu nr. AA, nr. cadastral XX, cotă aflată în proprietatea exclusivă a petentei
V.F.
S-a menținut măsura sechestrului asigurător
asupra cotei de 1/2 din același imobil, aflată în coproprietatea inculpatului V.C.
și a petentei V.F.
Pentru a se hotărî astfel s-a reținut că:
În
ceea ce privește cererea de ridicare a sechestrului asigurător
formulată de petenta V.F., Curtea de Apel București a constatat că aceasta este
întemeiată în parte, fiind incidente dispozițiile art. 20 din Legea nr. 78/2000,
reținându-se că în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune dintre cele prevăzute
în această lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.
S-a mai reținut că acest text de lege trebuie
însă coroborat cu dispozițiile art. 163 C. proc. pen. potrivit cărora măsurile asigurătorii
se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanța de judecată și constau
în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile și imobile,
în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune, precum
și pentru garantarea executării pedepsei amenzii.
În
speță, infracțiunea de trafic de influență nefiind o infracțiune
de prejudiciu, se poate pune problema, la soluționarea cauzei, fie a restituirii
sumei către denunțător, fie a confiscării speciale a acestei sume.
Potrivit art. 163 alin. (2) și (3) C.
proc. pen. măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra
bunurilor învinuitului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente,
până la concurența valorii probabile a pagubei, iar măsurile asigurătorii pentru
garantarea executării pedepsei amenzii se iau numai asupra bunurilor învinuitului
sau inculpatului.
Textul nu face referire expresă la măsura
de siguranță a confiscării speciale, însă se poate constata, din analiza art. 163
alin. (2) și (3) C. proc. pen., că sechestrul asigurător poate fi dispus numai asupra
bunurilor care aparțin inculpatului ori părții responsabile civilmente, după caz,
în situațiile prevăzute de lege.
S-a mai reținut că în nici un caz confiscarea
specială nu poate fi dispusă și în consecință nici sechestrul asigurător nu poate
fi dispus asupra bunurilor aparținând unor alte persoane, decât în situațiile prev.
de art. 118 lit. b) și c) C. pen., ce nu sunt incidente, cum este în cazul de față,
asemenea bunuri neputând fi confiscate deoarece s-ar încălca dreptul la proprietate
privată al terței persoane, care nu este subiectul cauzei penale, drept garantat
de art. 44 din Constituția României.
S-a constatat din înscrisurile depuse la
dosar că petenta V.F. este proprietara exclusivă a cotei de ½ din imobilul
situat în strada N.T., astfel că această cotă nu poate face obiectul confiscării
speciale și în consecință nici a sechestrului asigurător.
În
aceste condiții, Curtea a admis plângerea petentei întemeiată
pe dispozițiile art. 168 C. proc. pen. și a dispus ridicarea sechestrului asigurător
asupra cotei de ½ din imobilul situat în București, strada N.T., sector 3,
înscris în CF cu nr. AA, nr. cadastral XX, cotă aflată în proprietatea exclusivă
a petentei V.F.
Cât privește cealaltă cotă, de ½
din același imobil, Curtea de Apel București a menținut măsura sechestrului asigurător
deoarece această cotă se află în coproprietatea devălmașă a inculpatului V.C. și
a petentei V.F.
A mai reținut Curtea de Apel București
că în cazul acestui tip de coproprietate, cota parte nu este determinată și nici
nu poate fi determinată până la partajarea bunului, urmând a se stabili contribuția
fiecărui soț la achiziționarea acestuia numai cu ocazia partajului. Or, atâta vreme
cât și inculpatul este coproprietar asupra cotei de ½ din imobil, fără a
se fi stabilit în ce măsură, s-a apreciat că asupra acestei cote din imobil se impune
menținerea sechestrului asigurător, neexistând temeiuri pentru a se dispune ridicarea
măsurii asigurătorii, luate potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000.
Împotriva încheierii din 9 februarie 2012
a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 4696/2/2011
(1930/2011), a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție -
Direcția Națională Anticorupție, cauza
fiind înregistrată pe rolul înaltei Curți sub nr. nr. 4696/2/2011/a1.
Prin motivele de recurs Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat, în esență, admiterea recursului,
casarea, în parte, a încheierii atacate doar în ceea ce privește soluția vizând
cererea formulată de V.F. privind ridicarea sechestrului asigurător și rejudecând
cauza sub acest aspect a solicitat respingerea plângerii formulată de aceasta.
Examinând
hotărârea atacată atât prin prisma criticilor
formulate, cât și din oficiu, conform art. 385
6
alin. (3) C. proc. pen.,
Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de Parchetul de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție,
este fondat, având în vedere următoarele considerente:
Măsura sechestrului asigurător asupra imobilului
din București, strada N.T., sector 3 înscris în CF cu nr. AA și identificat prin
număr cadastral XX, a fost luată de către procuror, în cursul urmăririi penale prin
ordonanța de instituire a sechestrului asigurător din 16 mai 2011 emis în Dosarul
nr. 171/P/2010 de Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -
Direcția Națională Anticorupție.
Prin rezoluția din data de 14
septembrie 2010 s-a dispus începerea urmăriri penale față de V.C., pentru săvârșirea
infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. rap.
la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Apartamentul care face obiectul instituirii
sechestrului asigurător a fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat
prin încheierea din data de 9 ianuarie 2001, de C.I.A. „B.V." care a vândut
în indiviziune și în cote părți egale de câte
½
(jumătate)
pentru fiecare, numitelor B.F. și B.L. în calitate de cumpărătoare.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat
prin încheierea din 9 iunie 2004, numita B. (fostă B.) L. în calitate de vânzătoare
prin mandatară B.A. a vândut numiților V. (fostă B.) F. și V.C. în calitate de cumpărători
cota de
½
din
dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în strada N.T., sector 3 înscris
în CF cu nr. AA și identificat prin număr cadastral XX.
Prin contractul de garanție reală imobiliară
de rangul III autentificat prin încheierea din 23 august 2007 a fost garantată obligația
de rambursare a creditului în sumă de 135.000 CHF reprezentând echivalentul
sumei
de 270.756 RON calculat la cursul Băncii Naționale a României în favoarea V.R. SA.
Asupra aceluiași apartament a fost instituită
și ipotecă de rang I în favoarea V.R. SA conform contractului de garanție reală
imobiliară autentificat din 21 februarie 2007 conform încheierii din 22
februarie 2007 dar și ipotecă de rang II în favoarea V.R. SA conform contractului
de garanție reală imobiliară autentificat din 17 martie 2007 conform încheierii
din 16 martie 2007.
În
cererea formulată în fața Curții de Apel București, petenta
V.F. a solicitat ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra imobilului în
discuție asupra cotei de
½
având în vedere că sechestrul asigurător
a fost instituit de Direcția Națională Anticorupție pentru presupusele fapte de
corupție de care este acuzat soțul petentei.
Petenta a mai arătat că, creditele au fost
acordate petentei având drept garanție reală imobilul ce face obiectul prezentei
cauze, dar numai în considerarea veniturilor petentei și întrucât măsurile asigurătorii
se pot lua numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului și ale persoanei
responsabile civilmente a solicitat a se dispune ridicarea acestei măsuri.
A învederat petenta că instituirea și menținerea
sechestrului asigurător asupra imobilului care nu este proprietatea exclusivă a
sa fiind deținut în coproprietate cu inculpatul, nu au temei legal câtă vreme petenta
V.F. nu are calitate procesuală în cauză, petenta deținând cota parte de
½
din imobil înainte de căsătorie și cota
parte de
½
din
imobil fiind deținută în devălmășie cu inculpatul solicitând în consecință să se
dispună ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra întregului imobil în
discuție iar sechestrul să vizeze exclusiv cota parte aferentă inculpatului.
Petenta a mai învederat, prin apărătorul
ales în fața instanței de recurs, împrejurarea că asupra bunului imobil ce formează
obiectul sechestrului asigurător a fost instituită ipotecă de rang I, II, III în
favoarea V.R. SA ca urmare a încheierii unor contracte de garanție reală imobiliară.
Înalta Curte constată că instituirea sechestrului
asigurător s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art. 163 alin. (2) C. proc. pen.,
iar menținerea acestuia se justifică întrucât există în continuare posibilitatea
ca, în caz de condamnare a inculpatului, să se dispună confiscarea specială.
Ridicarea sechestrului asigurător la acest
moment ar eluda practic scopul pentru care a fost instituit și anume indisponibilizarea
bunului imobil pe parcursul judecării cauzei și până la pronunțarea unei hotărâri
penale definitive.
Referitor la împrejurarea că asupra imobilului
supus sechestrului asigurător a fost instituită ipotecă în favoarea V.R. SA, Înalta
Curte
constată că judecata în penal se face cu precădere înaintea celei din fața instanței
civile, statul, în prezent prin sechestrul instituit este un potențial creditor
în rang inferior principalului creditor (V.R. SA), dreptul său de creanță fiind
doar virtual, acesta, în cazul vânzării bunului neputând fi înscris în tabloul creditorilor
pentru a executa imobilul până la concurența sumei pentru care s-a instituit sechestrul,
întrucât nu se află în posesia unei creanțe certe, lichide și exigibile, fapt care
nu poate avea loc decât în condițiile în care inculpatul va fi condamnat și va fi
obligat la despăgubiri civile către stat.
Dispozițiile art. 163 alin. (1) C. proc.
pen. prevăd că sechestrul asigurător este o măsură de indisponibilizare a bunului
învinuitului sau inculpatului, așa încât acesta nu mai este în măsură să facă acte
de dispoziție cu privire la bunul său până la pronunțarea unei hotărâri penale definitive.
Or, dreptul de ipotecă pe care l-a invocat petenta prin apărător ales în fața instanței
de recurs, ca drept real accesoriu de garantare, nu are ca efect indisponibilizarea
bunului, proprietarul acestuia păstrând toate atributele dreptului său, recunoscut
de lege prin art. 480 și urm. C. civ.
Pe de altă parte spre deosebire de ipoteca
instituită convențional pentru protejarea interesului creditorului, sechestrul asigurător
poate fi luat pentru a asigura posibilitatea aplicării confiscării speciale, în
cauza de față, pentru asigurarea reparării pagubei de 3.850 euro și 1.000 RON.
Prin urmare în cazul stabilirii în mod
definitiv a vinovăției inculpatului și aplicării măsurii confiscării speciale, având
în vedere interesul pentru care a fost instituit sechestrul asigurător, acesta ar
avea un rang preferat în raport de ipoteca invocată de petenta V.F., interesul general
fiind prioritar celui privat.
Executarea dispozițiilor referitoare la
confiscarea specială cuprinse într-o hotărâre penală se realizează în conformitate
cu prevederile art. 439 C. proc. pen. și nu cu cele ale art. 446 din același cod,
acestea din urmă fiind aplicabile numai în ceea ce privește despăgubirile civile
și cheltuielile judiciare.
Totodată petenta este singura în măsură
să formuleze în numele său o acțiune de partaj, statul neavând calitate procedurală
activă pentru a promova o astfel de acțiune.
Pentru toate aceste considerente
Înalta Curte constată că, bunul imobil asupra căruia a fost instituit sechestru
asigurător este un bun comun (asupra unei cote de
½
)
existând
drepturi de proprietate devălmașă a soților V.F. și V.C. împrejurare care nu reprezintă
și un impediment dirimant în luarea și menținerea măsurilor asigurătorii, deoarece
situațiile ce vor fi soluționate în faza de executare, fie în procedura prevăzută
de dispozițiile C. proc. pen., la
cererea coproprietarei petente
V.F. ori a creditorului ipotecar pe calea contestației la executare, fie în condițiile
dispozițiilor 493 C. proc. civ. prin promovarea de către creditorul urmăritor (V.R.
SA) a acțiunii în partaj ori prin urmărirea la alegerea acestora, doar a cotei părți
determinate a debitorului lor din imobilul aflat în coproprietate.
Însă, această din urmă ipoteză este exclusă
în privința creditorilor personali ai unuia dintre soți care, pentru a putea urmări
partea debitorului lor din bunurile comune ale soților, trebuie mai întâi să ceară
încetarea proprietății comune devălmașe, în vederea determinării acestei cote.
De asemenea nici faptul că bunul imobil
asupra căruia a fost instituită măsura asigurătorie face obiectul unei ipoteci convenționale
pentru garantarea unui credit bancar nu reprezintă un impediment în luarea și menținerea
acestei măsuri în procesul penal, întrucât realizarea creanței creditorului ipotecar
nu poate lipsi de garanții pe ceilalți creditori ai aceluiași debitor, executarea
fiind guvernată în final de principiul egalității creditorilor.
În
situația în care se dorește realizarea cu prioritate a creanței
celui dintâi creditor ipotecar, acesta ori debitorul trebuie să ofere garanții îndestulătoare
pentru ca statul ori alți creditori ai inculpatului (V.R. SA) să poată executa,
la momentul rămânerii definitive a hotărârii penale dispozițiile privind plata despăgubirilor
ori confiscarea specială.
Pentru aceste considerente în temeiul dispozițiilor
art. 385
15
pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție
va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție -
Direcția
Națională Anticorupție
împotriva
încheierii din 9 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată
în Dosarul nr. 4696/2/2011 (1930/2011).
Va casa, în parte, încheierea recurată
și, rejudecând:
Va respinge, ca nefondată, plângerea formulată
de petenta V.F. împotriva măsurii sechestrului asigurător dispusă prin ordonanța
de instituire a sechestrului asigurător a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție -
Direcția
Națională Anticorupție, s
ecția
de combatere a corupției din 16 mai 2011 în Dosarul nr. 171/P/2010.
Va menține restul dispozițiilor încheierii
atacate.
Conform dispozițiilor art. 192 alin. (3)
C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu judecarea recursului Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -
Direcția Națională Anticorupție
vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva
încheierii din 9 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată
în Dosarul nr. 4696/2/2011 (1930/2011).
Casează, în parte, încheierea recurată
și, rejudecând:
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată
de petenta V.F. împotriva măsurii sechestrului asigurător dispusă prin ordonanța
de instituire a sechestrului asigurător a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției
din 16 mai 2011 în Dosarul nr. 171/P/2010.
Menține restul dispozițiilor încheierii
atacate.
Onorariul parțial cuvenit apărătorul desemnat
din oficiu pentru intimatul inculpat V.C. până la prezentarea apărătorului ales,
în sumă de câte 50 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu judecarea
recursului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția
Națională Anticorupție rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 28 februarie
2012