ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3214/2012

Deliberând asupra recursurilor de față, pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, constată următoarele: 1. Tribunalul București, secția I penală, prin sentința penală nr. 837 din 27 octombrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 43747/3/2010 a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului P.E. (fost G.I.) sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. S-a ridicat măsura sechestrului asigurător asupra imobilului situat în București, sector 1, dispusă prin ordonanța nr. 104/P/2009 din 07 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Instanța a fost sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție nr. 104/P/2009, consecutiv căruia, potrivit art. 300 C. proc. pen. s-a și învestit cu judecarea cauzei în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului P.E. pentru săvârșirea a 3 acte materiale - infracțiunea de trafic de influență - prev. de art. 257 C. pen., rap.

la art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând, în esență, în aceea că în perioada decembrie 2007-ianuarie 2008, inculpatul a pretins și primit de la D.V., căreia îi acorda asistență juridică în Dosarul nr. 238/P/2007 al Direcției Naționale Anticorupție, în mod repetat, la diferite intervale de timp, suma de 60.000 euro, promițând, în schimbul acestor foloase că va interveni la procurorul de caz și-l va determina să dispună cercetarea denunțătoarei în stare de libertate și să adopte o soluție favorabilă acesteia. Hotărând soluționarea în fond a cauzei penale prin achitare în conformitate cu art. 345 alin. (3) C. proc. pen., după efectuarea cercetării judecătorești în condițiile art. 288-291 C. proc.

pen., în cursul căreia au fost administrate probele strânse la urmărirea penală și alte probe - instanța fondului a examinat și apreciat materialul amintit, infirmând existența faptei deduse judecății, în elementele sale constitutive, precum și vinovăția penală a autorului acesteia, sens în care a reținut: Denunțătoarea D.V. a fost cercetată în Dosarul nr. 238/P/2007 al Direcției Naționale Anticorupție pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, prev. de art. 248 C. pen. rap. la art. 248 1 C. pen. și la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 288 alin. (1) și (2) C. pen. și fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen.

Pentru comiterea infracțiunilor menționate, în data de 22 noiembrie 2007, prin ordonanța cu nr. 238/P/2007 s-a dispus începerea urmăririi penale față de denunțătoare. Ca urmare, D.V. a fost citată la sediul Direcției Naționale Anticorupție în vederea prezentării învinuirii și a audierii. În acest context, la sfârșitul lunii noiembrie 2007, respectiv în 30 noiembrie 2007, denunțătoarea a contactat un avocat pe care a intenționat să îl angajeze. Denunțătoarea, în timp ce îl aștepta pe avocat, a decis să îl viziteze pe inculpat, pe care l-a cunoscut, pentru a discuta cu el despre problema juridică pe care a avut-o, sens în care s-a deplasat la biroul acestuia. În urma discuțiilor intervenite între cei doi, denunțătoarea a luat hotărârea ca inculpatul, membru în cadrul Baroului B., să-i acorde asistență juridică în dosarul penal nr. 238/P/2007.

În acest sens, de comun acord, s-a încheiat contractul de asistență juridică din data de 30 noiembrie 2007, având ca obiect „studierea dosarului penal înregistrat la Departamentului Național Anticorupție având obiect al cauzei pe D.V., reprezentare instanță”. Conform convenției, onorariul fixat și trecut în înscris a fost de 5.000 euro, iar cheltuielile legate de asistența juridică de 10.000 euro. Acest contract a fost semnat de către denunțătoare, iar conținutul său nu a fost contestat de către aceasta, nefiind infirmat prin niciun mijloc de probă. În baza contractului, inculpatul a redactat și împuternicirea avocațială din 30 noiembrie 2007 și a încasat de la denunțătoare suma de 17.000 RON, pentru care a eliberat factura din 30 noiembrie 2007, având reprezentarea că denunțătoarea a deținut, la data încheierii contractului de asistență juridică, suma de bani stipulată expres.

În contextul în care denunțătoarea nu a avut asupra ei întreaga sumă stipulată, inculpatul a anulat factura inițială, emițând-o pe cea în care s-a trecut suma primită de la denunțătoare. În același sens s-a emis și chitanța din 30 noiembrie 2007. Contractul de asistență juridică și împuternicirea avocațială, emise de inculpat, a purtat antetul Uniunea Națională a Barourilor din România, Baroul București, iar factura și chitanța au fost eliberate pe Cabinetul Individual de Avocatură - Avocat G.I.P. - Baroul București.

Ulterior, inculpatul, având în vedere că dosarul aflat în lucru la Departamentul Național Anticorupție a fost complex, că a existat și riscul unei arestări preventive a denunțătoarei și că a trebuit, ca avocat, să depună toate diligențele legale pentru a obține în cauză o soluție favorabilă denunțătoarei, a continuat să ceară, în mod repetat, de la aceasta, sumele de bani cu titlu de onorariu, pe parcursul lunii decembrie 2007 și a lunii ianuarie 2008. În contextul în care, la data prezentării alături de denunțătoare la Departamentul Național Anticorupție, procurorul de caz i-a spus inculpatului că apartenența sa la Baroul B. s-a putut impieta asupra validității apărării, acesta i-a propus denunțătoarei să angajeze un alt avocat din Baroul București, urmând ca, la rândul sau, să contribuie pe mai departe la stabilirea strategiilor de apărare.

Împrejurarea învederată mai sus a fost confirmată de către denunțătoare. În cursul derulării raporturilor profesionale, inculpatul și denunțătoarea au dezvoltat și relații personale apropiate, fapt confirmat prin declarațiile date în cursul judecății de martorii R.R. și P.E.

Tribunalul a reținut că sumele de bani vehiculate între inculpat și denunțătoare pe parcursul relației lor profesionale și personale, au fost motivate de plata onorariilor avocațiale (fapt probat de înscrisurile de la dosar, a căror validitate nu a fost pusă în discuție), de achiziționarea de către denunțătoare de la inculpat a unei mașini (fapt probat prin înscrisurile de la dosar semnate de denunțătoare), de achiziționarea de către denunțătoare a unui imobil de la inculpat (fapt probat prin înscrisurile de la dosar și prin declarațiile martorilor audiați în cauză) și de câștigarea încrederii inculpatului și, mai ales, a prietenei acestuia, martora R.R., în contextul dezvoltării relației personale dintre denunțătoare și inculpat (fapt probat prin natura cadourilor oferite inculpatului - obiecte de uz feminin, ce nu puteau fi remise unui procuror, prin declarațiile martorilor și ale denunțătoarei, care a recunoscut că unele dintre bunurile date prietenei inculpatului au fost cu titlu de „cadouri”).

Potrivit art. 257 C. pen., primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar sau alt salariat, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani. Din textul de lege arătat a rezultat că infracțiunea de trafic de influență a fost o infracțiune cu conținuturi alternative ce s-a realizat prin primirea ori prin pretinderea de bani sau alte foloase, ori prin acceptarea de promisiuni sau daruri, direct sau indirect, în vederea determinării unui funcționar - pe lângă care subiectul a avut influență sau lasă să se înțeleagă că a avut influență - să facă, ori să nu facă un act ce intră în atribuțiunile sale de serviciu.

Fapta reprezintă, așa cum a rezultat din denumirea și definiția dată de legiuitor, o vânzare, o speculare a influenței pe care făptuitorul o are sau lasă să se creadă că o are asupra unui funcționar. În cazul traficului de influență, prevalându-se de influența pe care a avut-o, sau lasă să se creadă că o are asupra unui funcționar, făptuitorul s-a angajat, în schimbul unei sume de bani sau a altui folos, pe care le-a pretins, ori le-a primit, să intervină la acel funcționar, în interesul persoanei cu care încheie tranzacția. Tribunalul, ținând cont de probatoriul administrat în cauză, a apreciat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, în condițiile în care nu s-a dovedit, dincolo de orice dubiu, că inculpatul s-a angajat, să intervină la procurorul care a instrumentat Dosarul nr. 238/P/2007, în interesul martorei-denunțătoare D.V.

(fostă I.) și pentru a realiza acest fapt a pretins ori a primit sumele de bani și foloasele la care s-a făcut referire în actul de acuzare. Astfel, conform probatoriului, s-a dovedit cu certitudine doar faptul că inculpatul a pretins martorei-denunțătoare doar onorariul avocațial și cheltuielile legate de activitatea juridică, discuțiile dintre aceștia vizând, în rest, tranzacții colaterale raporturilor juridice în care au intrat, cu referire la achiziționarea de către denunțătoare a unei mașini de la inculpat, la o tranzacție referitoare la o casă pe care denunțătoarea a intenționat să o achiziționeze ori la aspecte ce țin de o relație personală apropiată dintre cele două părți.

În raport cu același probatoriu nu s-a dovedit, neechivoc, pe de o parte, împrejurarea că sumele de bani și bunurile au fost pretinse pentru a-i fi date procurorului de caz, afirmațiile denunțătoarei conform cărora inculpatul a cerut sumele de bani afirmând că „este un caz dificil” sau că „fără acești bani va fi reținută” nefiind susținute, acestea necoroborându-se cu alte mijloace de probă, iar pe de altă parte că inculpatul a primit sumele de bani sau bunurile arătate în rechizitoriu, în scopul remiterii acestora aceluiași procuror. În sensul arătat, Tribunalul a apreciat că susținerile martorei-denunțătoare D.V., referitoare la pretinderea de către inculpat a sumei de 60.000 euro, pentru a-i rezolva dosarul, bani care urmau să fie dați procurorului Departamentului Național Anticorupție care a instrumentat cauza și cu care inculpatul s-a aflat în relație de prietenie, fiind din același oraș - Cluj, rămân doar la nivel de afirmație.

Astfel, din chiar denunțul acesteia, formulat la data de 18 mai 2009 și completat la data de 09 iunie 2009, a reieșit că discuția inițială s-a purtat doar intre inculpat și martora-denunțătoare în biroul inculpatului, ocazie cu care primul i-a spus acesteia că suma pe care trebuie să i-o dea pentru a-i rezolva problema este de 60.000 euro, aspect pe care i l-a spus acesteia la ureche, în șoaptă. La această filă, însăși martora-denunțătoare a arătat că martora B.V. a rămas în anticameră, având asupra sa telefonul mobil al denunțătoarei, conform cerinței inculpatului care i-a spus că are telefoanele ascultate, fiind o persoană importantă, cu funcție înaltă și cu influență și de aceea, nici în biroul său nu poate vorbi decât în șoaptă și de teama interceptării discuțiilor.

Acest aspect a fost confirmat și de martora B.V., a cărei prezență la discuțiile dintre cei doi (inculpat și martora-denunțătoare) nu s-a regăsit decât puțin timp, respectiv în timpul deplasării cu mașina, aparținând primarului comunei Gorgota, până la procurorul Departamentului Național Anticorupție, când pe bancheta din spate, unde stătea alături de inculpat, l-a auzit pe acesta din urmă, spunându-i martorei-denunțătoare că o va costa mulți bani pentru a scăpa de dosarul de la Departamentul Național Anticorupție, așadar, fără a preciza că inculpatul s-a angajat să intervină la procuror în interesul acesteia și că a pretins pentru realizarea acestui fapt vreo sumă de bani ori folos.

Acesta a fost și momentul când martora a fost prezentă la remiterea sumei de bani inculpatului, sumă ce a constituit obiectul contractului de asistență juridică, act legal așa cum s-a arătat anterior, bani împrumutați de la martorul T.M., la locuința căreia se deplasase martora-denunțătoare împreună cu martora B.V. Deși martora B.V. a susținut că (după ce inculpata și martora-denunțătoare au terminat treaba la Departamentul Național Anticorupție și s-au deplasat la biroul inculpatului), a intrat în biroul inculpatului și a auzit când îi dădea asigurări martorei-denunțătoare că, în schimbul sumelor de bani pe care le-a dat procurorului Departamentului Național Anticorupție, va da o soluție în favoarea sa, Tribunalul a observat că martora a revenit asupra acesteia și oricum acest aspect nu a fost susținut nici de martora-denunțătoare.

Chiar și împrejurarea relatată de martoră, referitoare la prezența sa în biroul inculpatului, imediat următoare acestui moment, tot nu a confirmat suma de bani ce a urmat să fie dată inculpatului de martora-denunțătoare. Expresia folosită de martoră, despre care a spus că a fost afirmată de inculpat este „în schimbul unor sume de bani” a putut convinge pe procurori să dea o soluție favorabilă, ceea ce a subliniat susținerile contradictorii ale acesteia. De altfel, martora B.V. nu a fost prezentă nici la momentul predării sumei de 60.000 euro martorei-denunțătoare de către inculpat, bani cu privire la care s-a susținut că ar fi fost dați procurorului, lucru care s-a întâmplat la vila inculpatului, așa încât, din nou, susținerile martorei rămân nedovedite.

A relatat martora, la un moment, că i-a spus martora-denunțătoare că în preajma Revelionului, inculpatul i-a cerut suma de 70.000 euro, sumă pe care denunțătoarea a fost hotărâtă să i-o dea inculpatului, întrucât a fost convinsă că acesta îi va rezolva problema. Încă o dată, Tribunalul a remarcat faptul că martora doar a auzit de la martora-denunțătoare despre această sumă de bani, fără a fi prezentă la discuția dintre cei doi (inculpatul și denunțătoarea) astfel că au rămas doar afirmațiile martorei-denunțătoare. Întrucât martora-denunțătoare a început să aibă convingerea că bunurile și banii predate inculpatului nu au ajuns la procurorul de caz, (pentru că văzuse la prietena inculpatului o parte din bunurile predate acestuia), a început să facă presiuni asupra inculpatului în scopul recuperării sumei de 60.000 euro, amenințându-l că îl va denunța la Departamentul Național Anticorupție.

În acest scop, suma de 60.000 de euro a fost consemnată, atât în antecontract, cât și în contractul de vânzare-cumpărare cu credit ipotecar. A fost drept că, în acea perioadă, mai 2008, martora-denunțătoare D.V. s-a împrumutat cu suma de 60.000 euro, de la vărul său, martorul T.C., însă acest fapt este incert că s-a produs, întrucât nicio persoană nu a fost prezentă la momentul preluării sumei de bani de către inculpat. Pe de altă parte, s-a mai constatat o altă inadvertență între susținerile martorei-denunțătoare pe acest aspect.

Astfel, aceasta a arătat că i-a spus vărului său că banii îi sunt necesari pentru a-și rezolva problema judiciară, fără alte detalii, aspect susținut și de martor, pentru ca ulterior martorul să susțină că martora-denunțătoare i-a spus că acești bani i-a dat unui domn P. din București, care i-a spus că s-a cunoscut cu procurorul de la Departamentul Național Anticorupție, pentru că amândoi sunt din zona Clujului și că i-a putut rezolva problema cu procurorul ca ea să primească soluție de neîncepere a urmăririi penale, ceea ce a subliniat susținerile contradictorii din declarațiile martorei-denunțătoare și ale vărului acesteia.

În legătură cu inelul de aur de 18 karate cu piatră maro, brățara de 12 g. din aur de 14 karate, haina de blană naturală, de culoare bej cu maro și blana naturală de nurcă, precum și cu suma de 1.000 RON reprezentând contravaloarea unei perechi de butoni din aur de cămașă și a unui ac de cravată, tot din aur, și cu suma de 450 RON reprezentând contravaloarea unor straie preoțești, însăși denunțătoarea a arătat că aceste bunuri aveau ca destinatari, din spusele inculpatului, procurorii Departamentului Național Anticorupție. Așadar, a fost un aspect cunoscut de denunțătoare din spusele inculpatului, care nu a confirmat că acestea bunuri au fost destinate procurorilor Departamentului Național Anticorupție.

Împrejurarea că bijuteriile din aur și cele 2 haine de blană au fost date în prezența martorei B.V. a fost confirmată de aceasta, cât și de martora S.F.F. (aceasta din urmă numai cu privire la blănuri), bunuri care ulterior au fost purtate de prietena inculpatului, numita R., nu a condus și la concluzia că aceste bunuri au constituit și obiectul traficului de influență la procurorul Departamentului Național Anticorupție (de caz). Sunt doar supozițiile martorei-denunțătoare, întrucât, așa cum s-a menționat și anterior, cele două martore nu au fost prezente când inculpatul și martora-denunțătoare au discutat, respectiv inculpatul a pretins, iar martora-denunțătoare a consimțit la predarea sumei de bani care a constituit obiectul acuzării.

În contextul probator analizat mai sus, a fost evident că între declarațiile denunțătoarei, pe de o parte, și declarațiile martorilor la care s-a făcut referire mai sus, pe de altă parte, au existat contradicții care au condus la concluzia că acestea nu au putut constitui probe certe, dincolo de orice dubiu, pentru reținerea acuzației de trafic de influență adusă inculpatului prin actul de sesizare. 2. Împotriva acestei sentințe au declarat, în termenul legal, apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și D.V.(I.).

Parchetul a susținut, în esență, că soluția de achitare a fost consecința unei grave erori de fapt, constând în reținerea unei stări de fapt contrare probelor administrate și a unei greșite interpretări a dovezilor dosarului penal judecat; așadar, s-a solicitat Curții reinterpretarea probelor administrate în cauză, admiterea apelului, desființarea în întregime a hotărârii instanței de fond și pronunțarea unei soluții legale și temeinice, în sensul condamnării inculpatului P.E. pentru infracțiunea de trafic de influență prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Ca o consecință a condamnării inculpatului pentru infracțiunea de trafic de influență probată în cauză, s-a solicitat menținerea măsurii asigurătorii referitoare la sechestrul instituit în faza de urmărire penală asupra imobilului aparținând inculpatului P.E.

pentru împrejurarea menționată chiar în cuprinsul actului procesual, respectiv pentru asigurarea despăgubirii denunțătoarei D.V.(I.) față de care, urmare denunțului formulat în cauză, s-a dispus netrimiterea în judecată și care a contribuit astfel la acordarea sumei de bani primită ilegal de inculpat și probată în cauză, respectiv 60.000 euro în echivalent RON la data plății (și celelalte sume deja menționate), aceste sume de bani fiind pretinse în termen de către denunțătoare. Apelanta D.V. (I.) a considerat că hotărârea de achitare a fost consecința unei grave erori de fapt și că respingerea cererii de participare în cauză ca parte vătămată și de constituire de parte civilă a fost contrară legii.

A mai arătat că instanța nu s-a pronunțat pe cererea de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen., în infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen. Curtea, verificând sentința atacată, pe baza materialului probator aflat la dosar, în raport cu motivele de netemeinicie și nelegalitate invocate, dar și din oficiu cu privire la toate celelalte aspecte de fapt și de drept deduse judecății - în conformitate cu dispozițiile art. 371 alin. (2) C. proc. pen. - a constatat că apelurile au fost fondate, prima instanță pronunțând o hotărâre întemeiată pe o apreciere greșită a probelor, pe constatări de fapt neconforme cu realitatea.

Reevaluând întregul material probator administrat, atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești, Curtea a reținut că acuzarea a făcut pe deplin dovada situației de fapt expuse în actul de sesizare, circumstanțele concrete în care s-au desfășurat acțiunile inculpatului conducând indubitabil la concluzia că acesta, prevalându-se de influența pe care ar fi avut-o asupra unui procuror, în mod repetat a pretins și primit bani și bunuri de la denunțătoarea D.V.(I.), formându-i convingerea acesteia că a primit o soluție favorabilă în dosarul instrumentat de respectivul magistrat. Astfel, la data de 30 noiembrie 2007, cu prilejul unei întâlniri între martora denunțătoare D.V.(I.) și inculpatul P.E., acesta, în calitate de avocat în „Baroul București din cadrul Uniunii Naționale a Barourilor din România” s-a oferit să acorde asistență juridică martorei care a fost cercetată într-un dosar instrumentat de Direcția Naționala Anticorupție.

A fost încheiat contractul de asistență juridică din 30 noiembrie 2007, fixându-se un onorariu de 5.000 euro, iar cu titlu de cheltuieli suma de 10 000 euro, martora achitând inculpatului suma de 17.000 RON, pentru care s-a emis factură și chitanță. Conform declarațiilor martorei D.V.(I.), aceasta s-a reîntâlnit cu P.E., în ziua de 03 decembrie 2007, inculpatul arătându-i martorei un bilețel pe care au fost trecute învinuirile ce i-au fost aduse în dosarul aflat la Departamentul Național Anticoruăție, afirmând că le-a avut de la procurorul de caz, pe care l-a cunoscut foarte bine și cu care a fost în relații de prietenie, precizând că situația martorei a fost gravă și că s-a intenționat reținerea sa, dar că, uzând de relațiile pe care le-a avut, a reușit să o ajute să evite privarea de libertate.

La solicitarea inculpatului, D.V.(I.) a redactat o cerere prin care a solicitat procurorului amânarea audierii, care urma aibă loc a doua zi, motivând că are nevoie de timp pentru studierea dosarului. În ziua următoare, 04 decembrie 2007, D.V.(I.) s-a reîntâlnit cu inculpatul, acesta comunicându-i că procurorul a admis cererea formulată și a fixat data de 07 decembrie 2007 ca termen pentru a fi audiată. În data de 05 decembrie 2007, inculpatul P.E. a contactat-o telefonic pe martoră și i-a spus să vină urgent la București pentru că a trebuit să-i comunice ceva important. În cursul aceleiași zile, D.V.(I.) s-a deplasat la București, însoțită de martora B.V., cu un autoturism condus de martorul M.D.

D.V.(I.) s-a întâlnit cu inculpatul P.E., inculpatul a primit-o în birou doar pe D.V., martora B.V. rămânând în anticameră cu telefoanele denunțătoarei, la solicitarea inculpatului. Inculpatul P.E. i-a spus martorei D.V. că dosarul instrumentat de Departamentul Național Anticorupție s-a putut rezolva, în schimbul unei sume de bani ce a urmat să fie înmânată procurorului învestit cu soluționarea cauzei, inculpatul scriind pe o hârtie cuantumul sumei – 60.000 euro, în caz contrar martora urmând să fie reținută la data de 07 decembrie 2007. Datorită stării de temere insuflate de inculpat și având convingerea că acesta are influență asupra procurorului de caz, martora a acceptat propunerea inculpatului, promițându-i că va face rost de suma de bani.

Elocvente în acest sens au fost și declarațiile martorei B.V., aceasta relatând că D.V. a ieșit din birou speriată și a afirmat că inculpatul i-a spus că procurorul ar fi intenționat să o aresteze. A doua zi, D.V. s-a înțeles cu martorul T.C. pentru ca acesta să-i împrumute 60.000 euro, inculpatul propunându-i denunțătoarei ca până la primirea sumei împrumutate să-i dea el banii procurorului din fonduri proprii, urmând să-i recupereze ulterior de la aceasta. Inculpatul a invitat-o pe D.V. la domiciliul său și i-a arătat un teanc de bancnote de 500 euro, spunând că sunt cei 60.000 euro pe care îi va da procurorului pentru a nu o reține și a-i rezolva favorabil cazul, precizând că se va convinge că a remis suma magistratului după ce va pleca liberă de la audieri.

În continuare, D.V. a apelat la ajutorul financiar al martorului T.M., care i-a pus la dispoziție suma de 10.000 euro, împrejurare confirmată atât de T.C., cât și de martora B.V. În dimineața de 07 decembrie 2007, conform înțelegerii cu P., D.V. a mers la domiciliul acestuia din Pipera, însoțită de martora B.V., în prezența căreia inculpatul a primit de la denunțătoare suma de 10.000 euro, cei trei deplasându-se împreună la sediul Departamentului Național Anticorupție, P. asigurând-o pe D.V. că o va scăpa de dosar, dar o va costa mulți bani și că îi va da suma procurorului, cu care a fost prieten. Contrar celor reținute de Tribunal, acest aspect important în stabilirea vinovăției inculpatului a fost probat cu declarațiile martorei B.V.

care s-au coroborat cu cele ale denunțătoarei D.V., martora relatând în faza de urmărire penală că: „A doua zi am însoțit-o pe D.V. la domiciliul lui P. din Pipera (...) unde în mașina în care ne aflam, în prezența mea, D.V. i-a dat suma de 10.000 euro. Pe drum spre Departamentul Național Anticorupție, P. a asigurat-o pe D.V. că o va scăpa de dosarul de la Departamentul Național Anticorupție însă o va costa foarte mulți bani. P. i-a spus în prezența mea că banii îi va da procurorului I.V. care o ancheta pe D.V. A afirmat ca îl cunoaște bine pe procuror, că sunt în relații apropiate (...).

Am auzit această discuție întrucât stăteam pe bancheta din spate lângă P.G.” Martora a adoptat aceeași poziție și în cursul cercetării judecătorești, arătând că „(...) L-am auzit odată pe inculpat, în timp ce ne deplasam către Departamentul Național Anticorupție București că îl cunoaște pe procurorul de caz, I.V., întrucât sunt prieteni și joacă tenis împreună și că o să fie nevoie de foarte mulți bani pentru a fi bine. În acele împrejurări, inculpatul a spus că acei bani trebuie dați acelui procuror (...) am fost prezentă când inculpatul i-a pretins martorei suma de 10.000 euro pentru a-i da procurorului de caz (...) am fost de față când martora i-a dat lui P. suma de 10.000 euro, și de această dată inculpatul a subliniat că suma respectivă trebuie dată procurorului de caz (...) altă dată martora i-a dat inculpatului și niște bijuterii pentru a fi date procurorului.

Ulterior, la o altă dată, am observat acele bijuterii pe mâna concubinei inculpatului. Mai cunosc faptul că s-au dat și o haină de blană inculpatului și alte sume de bani, dar nu știu în ce dată și în ce condiții.” După ce i s-a prezentat învinuirea și a dat declarație în Dosarul nr. 238/P/2007, D.V., văzând că nu a fost reținută, a fost convinsă ca inculpatul P.E. i-a dat procurorului cei 60.000 euro, așa cum a afirmat că va face și că a fost într-adevăr în relații apropiate cu acesta. La plecare, constatând că mașina cu care venise s-a defectat, denunțătoarea a plecat împreună cu inculpatul, pe jos, iar martora B.V. a sosit mai târziu cu șoferul acestuia din urmă. Cu acest prilej, inculpatul P.E.

i-a atras atenția denunțătoarei că autoturismul pe care l-a folosit nu a fost potrivit pentru funcția sa din cadrul „Comitetului Regiunilor” de la Bruxelles și s-a oferit să-i prezinte o mașină care să corespundă statutului său. Așa fiind, a doua zi a invitat-o acasă la el și i-a arătat un autoturism, pe care i l-a vândut cu suma de 20.000 euro, actele fiind întocmite pe numele fiului denunțătoarei, I.M.E., așa cum a rezultat din contractul de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit. În acest timp, inculpatul i-a reamintit că a pus de la el cei 50.000 euro pentru procuror și s-a interesat când îi va putea recupera de la D.V. Presată de insistențele inculpatului, după ce a primit cei 60.000 euro împrumutați de la martorul T.C., denunțătoarea a înmânat inculpatului diferența de 50.000 euro.

Cu privire la această sumă, martorul T.C. a menționat în faza de urmărire penală că a împrumutat-o pe D.V. cu suma de 60.000 euro, iar în perioada următoare, când a purtat discuții cu denunțătoare, referitoare la restituirea împrumutului, aceasta i-a relatat că a dat banii unui domn P. din București, care i-a spus că s-a cunoscut cu procurorul de la Departamentul Național Anticorupție pentru că amândoi au fost din zona orașului Cluj și că a putut rezolva cu procurorul ca ea să primească soluția de neîncepere a urmăririi penale. Martorul a precizat în cadrul cercetării judecătorești că își menține declarațiile date în cursul anchetei. Pentru a câștiga încrederea denunțătoarei, inculpatul a oferit fiului acesteia, I.M.E., un loc de muncă, dar, deși a spus că I.M.E.

a fost angajat, acesta nu a desfășurat niciodată activități în cadrul celor două instituții și nici nu a fost remunerat. Acest aspect a reieșit din adresa din 11 iunie 2010 a Inspectoratului Teritorial de Muncă București, care a comunicat că în evidențele sale nu a apărut înregistrat niciun contract individual de muncă pe numele lui I.M.E. În perioada în care D.V. a beneficiat de serviciile juridice ale inculpatului, acesta, văzând că nu a mai avut bani, i-a pretins bunuri de valoare pentru a servi la presupusa sa intervenție la procurorul din cadrul Departamentului Național Anticorupție. Astfel, D.V. i-a predat acestuia un inel de aur de 18 karate cu piatră maro și o brățară de 12 g. din aur în valoare de 600 euro, două haine de blană naturală, fiecare în valoare de câte 500 euro, un ac de cravată și butoni din aur de cămașă în valoare de 1.000 RON.

Sub acest aspect, declarațiile denunțătoarei D.V. s-au coroborat cu cele ale martorilor B.V., S.F.F., R.C.G., R.R., respectiv cu procesul-verbal din 03 iunie 2009, potrivit căruia numitul S.M. a predat Departamentului Național Anticorupție, în plic, două fotografii ale unor bijuterii și două haine de blană din partea martorei R.R., bunuri date inculpatului P. de către martora D.V. În cursul lunii ianuarie 2008, D.V. a primit o nouă citație de la Departamentul Național Anticorupție, astfel că l-a contactat pe inculpatul P.E. pentru a-i cere explicații, întrucât a avut convingerea că dosarul în care a fost cercetată a fost „rezolvat” cu ajutorul banilor și bunurilor pe care i le-a pus inculpatului la dispoziție pentru procuror.

Imediat după ce a fost chestionat de către denunțătoare cu privire la aspectele mai sus descrise, inculpatul i-a adus la cunoștință acesteia că nu mai poate să o reprezinte la parchet pentru că este foarte ocupat. În schimb i-a spus că o va prezenta unui avocat de încredere, iar el va supraveghea din umbră evoluția evenimentelor. Ulterior, după ce a aflat de la avocatul R.L. că dosarul în care a fost pusă sub învinuire nu s-a finalizat și își urmează cursul, D.V. s-a deplasat la biroul inculpatului și i-a reproșat aceste lucruri, solicitându-i restituirea banilor, pentru a nu-l denunța. Văzând reacția fostei sale cliente, inculpatul i-a propus acesteia să îi dea în schimbul banilor o limuzină, dar pentru că D.V.

nu a fost de acord, i-a prezentat ca variantă vânzarea unui imobil, cu credit ipotecar, vânzare în care urma să se menționeze în mod fictiv faptul că suma de 60.000 euro a fost achitată cu titlu de avans. Pentru a nu pierde cei 60.000 euro, denunțătoarea a fost de acord. Antecontractul de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 2007 a fost încheiat între I.M.E., fiul denunțătoarei, și P.„G.I.”, având ca obiect imobilului situat în Voluntari, județul Ilfov, prin care s-a atestat în mod fictiv plata unui avans de 60.000 euro, document ce a fost redactat de către angajatul inculpatului, M.N.B., de profesie avocat, care i-a atribuit un număr nereal de înregistrare. Împrejurarea că inculpatul a încercat, prin această operațiune fictivă, să confere o aparență de legitimitate sumei de bani ce a reprezentat obiectul traficului de influență, a rezultat fără echivoc din declarațiile martorilor I.M.E.

și M.N.B., care s-au coroborat cu declarațiile martorului D.V. și cu înscrisurile de la dosarul cauzei, respectiv „antecontractul de vânzare-cumpărare din data de 19 decembrie 2007”, și „contractul de vânzare-cumpărare cu garanție reală imobiliară”, autentificat în 31 ianuarie 2008, încheiat cu privire la imobilul menționat, dar de data aceasta semnat în calitate de cumpărători și de părinții promitentului cumpărător, I.M.E., respectiv martorul D.V. și soțul acesteia, I.I. Prin urmare, în dezacord cu opinia primei instanțe, Curtea a apreciat că declarațiile martorului denunțător D.V. au avut forța credibilității rezonabile coroborându-se, pe aspectele importante, decisive, care l-a incriminat pe inculpat, cu celelalte probe administrate pe parcursul procesului penal, atestând netemeinicia soluției de achitare.

Declarațiile inculpatului au fost vădit nesincere, mijloacele de probă administrate la cererea acestuia (depozițiile martorilor P.E., C.S., F.C. și M.C.) neoferind informații care să contureze o altă situație de fapt decât cea reținută de Curte. În drept, fapta inculpatului P.E.

a constat în aceea că în perioada decembrie 2007-ianuarie 2008, a pretins și primit de la D.V., căreia i-a acordat asistență juridică în Dosarul nr. 238/P/2007 al Direcției Naționale Anticorupție, în mod repetat, la diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale, suma de 60.000 euro și bunuri în valoare 1.000 RON și 1.600 euro, promițând că în schimbul acestora va interveni la procurorul care instrumenta cauza și-l va determina să dispună cercetarea denunțătoarei în stare de libertate și să adopte o soluție favorabilă față de aceasta, a întrunit elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență în formă continuată, prev. de art. 257 C. pen., rap.la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Susținerea apelantei D.V. în motivele scrise că fapta a constituit infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., a fost neîntemeiată, deoarece prin fapta inculpatului au fost încălcate în principal relațiile sociale a căror formare și dezvoltare s-au întemeiat pe încrederea și prestigiul de care a trebuit să se bucure orice funcționar și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice, ce a constituit obiectul juridic special al infracțiunii de trafic de influență.

La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată s-a ținut seama de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., și anume limitele de pedeapsă prevăzute de textul de lege incriminator, modalitatea concretă de săvârșire a infracțiunii, de natură să producă îndoieli cu privire la mecanismul de funcționare a justiției, sumele de bani obținute din activitatea ilicită, toate aceste elemente impregnând faptei un pericol social concret foarte ridicat și reliefând totodată o periculozitate sporită a inculpatului, chiar dacă acesta nu a fost cunoscut cu antecedente penale. Raportat acestor împrejurări, Curtea a aplicat inculpatului o pedeapsă cu închisoarea orientată spre mediu cu executare în regim de detenție, scopul preventiv și educativ al acesteia putând fi realizat numai în acest fel.

Conform art. 65 alin. (2) C. pen., alături de pedeapsa închisorii a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prev. de art. 64 lit. c) (dreptul de a exercita o profesie de natura aceleia de care inculpatul s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, respectiv aceea de avocat) C. pen., pe o durată de 5 ani. Natura faptei, împrejurarea și modalitatea în care a fost comisă, au dus la concluzia unei nedemnități în exercitarea drepturilor de natură electorală, precum și a celui prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen., astfel că, în temeiul art. 71 C. pen., s-a impus interzicerea acestor drepturi de către inculpat pe durata executării pedepsei principale. Având în vedere că D.V.

a denunțat infracțiunea prev. de art. 6 1 din Legea nr. 78/2000 mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru această faptă, au devenit aplicabile dispozițiile art. 6 1 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, potrivit cărora „banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazul prevăzut la alin. (2)”. Așa cum s-a reținut de către Curte, inculpatul a primit de la denunțătoare suma de 60.000 euro, precum și următoarele bunuri: un inel de aur de 18 karate cu piatră maro și o brățară de 12 g. din aur în valoare de 600 euro, două haine de blană naturală, fiecare în valoare de câte 500 euro, un ac de cravată și butoni din aur de cămașă în valoare de 1.000 RON.

Întrucât bunurile nu au fost găsite, inculpatul a fost obligat să restituie denunțătoarei contravaloarea acestora, la stabilirea căreia s-a ținut seama de sumele de bani cu care au fost achiziționate obiectele, astfel cum au fost indicate de către D.V. și care au corespuns cu prețurile practicate de magazinele de specialitate. În consecință, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza deciziei penale nr. 92/A din 19 martie 2012 a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și D.V., împotriva sentinței penale nr. 837 din 25 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală. A desființat sentința apelată și, în fond, rejudecând: În baza art. 257 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul P.E. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență în formă continuată. Conform art. 65 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prev. de art. 64 lit. c) C. pen. pe o durată de 5 ani. În baza art. 71 C. pen., pe durata executării pedepsei a interzis inculpatului drepturile prev. de 64 lit. a) teza a II-a lit. b) și c) C. pen. În temeiul art. 6 1 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, a obligat inculpatul să restituie martorului denunțător D.V. sumele de 60.000 euro, 1.600 euro și 1.000 RON, reprezentând banii și contravaloarea bunurilor primite de inculpat de la martorul denunțător.

S-a menținut măsura sechestrului asigurător instituit asupra imobilului situat în București, sector 1, dispusă prin ordonanța nr. 104/P/2009 din 07 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție. În baza art. 192 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 2.200 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat. Cheltuielile judiciare, în apel, avansate de stat, rămân în sarcina acestuia. Onorariul avocatului din oficiu, în sumă de 200 RON, s-a suportat din fondul Ministerului Justiției. 3. Împotriva deciziei penale evocate au formulat recurs, în termen legal, procurorul și recurentul-inculpat P.E., dar și recurenta parte civilă, aducând ample critici de nelegalitate și netemeinicie.

În cuprinsul motivelor de recurs prezentate în scris la dosarul cauzei, precum și în cadrul dezbaterilor, procurorul a invocat greșita obligare a inculpatului la restituirea sumelor de bani către denunțătoare în monedă europeană, fără a se menționa plata echivalentului în RON, împrejurare în care s-a apreciat ca fiind incident cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. În sprijinul celor iterate, procurorul arată că în conformitate cu art. 14 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., repararea pagubei se face potrivit dispozițiilor legii civile, prin plata unei despăgubiri bănești, în măsura în care repararea în natură nu este cu putință. De asemenea, art. 446 C. proc.

pen., prevede că, dispozițiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile și la cheltuielile judiciare cuvenite părților se execută potrivit legii civile, astfel încât în cauză sunt aplicabile regulile civile privitoare la despăgubirile bănești și executarea acestora, potrivit cărora, pe teritoriul României plățile se fac în monedă națională. Se susține astfel că plățile în baza unei hotărâri judecătorești care constituie titlu executoriu nu se pot face decât în monedă națională sau în euro, dar prin echivalent monedă națională în condițiile în care aceste plăți nu reprezintă excepții de la reglementările valutare ale Băncii Naționale ale României. S-au invocat, în susținerea motivului de recurs înfățișat, soluții de practică ale instanțelor de judecată care au statuat în sensul că plata despăgubirilor civile trebuie realizată în monedă națională.

Recurentul-inculpat P.E. (fost G.I.) a avansat mai multe critici cu privire la decizia pronunțată de instanța de prim control judiciar, invocând 6 cazuri de casare. Într-o primă critică se susține că judecata în apel a avut loc fără participarea inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii. Invocând practica și doctrina juridică, recurentul-inculpat, prin apărătorul său ales, arată că la judecarea apelului era necesară prezența inculpatului, în condițiile în care prin sentința penală nr. 837 din 25 octombrie 2011, instanța fondului dispunându-se achitarea pentru faptele deduse judecății, iar în conformitate cu prevederile art. 378 alin. (1) C. proc. pen., se impunea a se proceda la ascultarea inculpatului prezent.

Prezentând distincția evidentă pe care doctrina a făcut-o cu referire la noțiunea de „participare” la judecată și cea de „prezență” la judecată, apărarea consideră că în cauză operează nulitatea absolută cu consecințele ce decurg din aceasta, împrejurare în care inculpatului i s-a respins, în mod neîntemeiat o cerere de amânare a cauzei, pe rațiuni ce țineau de imposibilitatea obiectivă a inculpatului de a se prezenta. În acest sens, se prezintă desfășurarea cronologică a evenimentelor, făcându-se referire la ședințele de judecată din 22 februarie 2012, respectiv 07 martie 2012, 14 martie 2012 din fața instanței de apel, precum și modificările efectuate de instanță cu pastă corectoare, cu privire la termenul acordat inițial 14 martie 2012, prin modificare în 28 martie 2012, lipsind astfel pe inculpat de o apărare efectivă și dreptul la un proces echitabil, de posibilitatea de a da declarații.

Se mai învederează, sub acest aspect, că prin conduita sa procesuală, inculpatul nu a intenționat o tergiversare a soluționării apelului, ci dimpotrivă, s-a aflat, urmare a unor activități procesuale desfășurate în 14 martie 2012, în imposibilitatea de a compărea în fața Curții. Recurentul-inculpat a invocat cazul de casare reglementat în art. 385 9 pct. 6 C. proc. pen., constând în aceea că judecata apelului a avut loc în lipsa apărătorului inculpatului, context în care nulitatea absolută prev. de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., impune casarea hotărârii, întrucât, deși prezent la judecată, avocatul nu a pus concluzii corespunzător fazei procesuale a apelului sau prestația sa echivalează cu lipsa de apărare, inculpatul fără a beneficia de o apărare efectivă.

În concret, se arată că la termenul din 07 martie 2012, inculpatul a solicitat instanței de prim control judiciar amânarea cauzei în vederea angajării unui apărător ales, iar la termenul acordat 14 martie 2012, s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a fi prezent la judecată, situație în care instanța a judecat cauza în prezența unui avocat desemnat din oficiu, fapt de natură a atrage în opinia apărării, cazul de casare invocat. Dreptul inculpatului la apărare efectiv, trebuie analizat, potrivit susținerilor recurentului-inculpat și prin prisma faptului că avocatul desemnat din oficiu trebuie să beneficieze de o posibilitate reală de a studia temeinic dosarul cauzei, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat, atâta timp cât încheierea din 14 martie 2012, menționează că avocatul desemnat din oficiu a solicitat respingerea apelurilor declarate și amânarea pronunțării pentru ca inculpatul să depună concluzii scrise.

Se susține că, deși inculpatului i s-a asigurat prezența unui avocat din oficiu, asistența juridică fiind obligatorie, apărarea realizată a fost formală, dreptul la apărare, principala garanție recunoscută inculpatului, potrivit reglementărilor interne - art. 6, art. 171 C. proc. pen., dar și conform reglementărilor cuprinse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului - art. 6 alin. (3) lit. c) - nefiind respectat. În acest sens, se subliniază că atât jurisprudența constantă a instanțelor române, cât și a instanței de la Strasbourg a statuat că dreptul procesual la apărare trebuie protejat în mod concret și efectiv și nu teoretic și iluzoriu, iar numirea unui avocat din oficiu nu asigura, prin ea însăși efectivitatea asistenței juridice de care trebuie să se bucure inculpatul.

O altă critică avansată de recurentul-inculpat, prin apărătorul său ales, privește nemotivarea deciziei de apel. Se învederează că instanța de prim control judiciar nu a fost preocupată a răspunde criticilor apărării, rezumându-se a prelua susținerile procurorului, exprimate în motivele de apel, fără a examina, astfel cum s-ar fi impus, cauza și prin prisma apărărilor formulate de inculpat, fără a motiva concluziile la care a ajuns cu privire la situația de fapt reținută și fără a proceda la o analiză minuțioasă a probelor. Hotărârea instanței de apel cuprinde aprecieri generale în sensul că infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată inculpatul sunt „cert dovedite” și că „este indubitabil” că acesta a săvârșit faptele, fără însă a se raporta la probe administrate în cauză și fără a evalua apărările inculpatului.

Hotărârea instanței de apel constituie obiectul criticilor recurentului-inculpat și din perspectiva disp. art. 385 9 pct. 12 C. proc. pen. Cazul de casare plus petita (cum îl intitulează apărătorul ales al inculpatului în cuprinsul motivelor depuse în scris la dosarul cauzei) se referă la depășirea limitelor în care instanța a fost învestită, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității absolute a hotărârii de condamnare pronunțată pentru aceste fapte. În raport cu prevederile art. 317 C. proc. pen. ce reglementează obiectul judecății, ale art. 263 C. proc. pen.

ce statuează cu privire la faptul că rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta ce a făcut obiectul urmăririi penale, în prezenta cauză, apărarea solicită a se constata că între dispozitivul rechizitoriului și descrierea faptei în actele de urmărire penală, precum și între datele reținute în actele de învinuire și inculpare și cele rezultate în urma cercetării judecătorească există profunde discrepanțe. Astfel, deși se reține că perioada infracțională e cuprinsă între lunile decembrie 2007-ianuarie 2008, o serie de bunuri imputate că ar fi format obiectul material al faptelor de corupție au fost primite de inculpatul P.E. anterior sau ulterior acestor date limită. În opinia recurentului-inculpat în prezenta cauză își află incidența și cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 18 C. proc.

pen., constând în aceea că s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare, în considerentele hotărârii atacate afirmându-se contrariul a ceea ce rezultă în mod evident din probele administrate, existând o vădită neconcordanță între modul cu acestea au fost percepute și analizate în hotărâre. Eroarea gravă de fapt ar consta în reflectarea inexactă a conținutului dosarului în cuprinsul hotărârii și derivă, potrivit susținerilor apărării inculpatului din contrarietatea evidentă și necontroversată între ceea ce rezultă din actele dosarului și mențiunile cu privire la existența concretă a faptei.

În contextul acestui caz de casare, apărarea procedează la o analiză detaliată a faptei imputate sub aspectul elementului material al laturii obiective în plan probator, înfățișând elemente care, în viziunea sa, nu determină, neechivoc, împrejurarea că sumele de bani și bunurile ar fi fost pretinse de către inculpat pentru a fi remise procurorului de caz. În același mod se procedează, în cuprinsul motivelor scrise de recurs ale inculpatului, la o examinare a susținerilor și declarațiilor denunțătoarei, relevându-se, după o expunere largă, inexactitățile repetate din cuprinsul informațiilor oferite de aceasta organelor judiciare. De asemenea, declarațiile martorilor B.V., R.C.G., S.F.F. și T.M.

sunt apreciate ca nefiind de natură și în măsura a susține acuzarea și a oferi argumente pentru înlăturarea apărărilor formulate în cauză. În opinia apărătorului ales al recurentului-inculpat, situația de fapt prezentată de inculpat este cea reală și cea reflectată în probatoriul cauzei în împrejurarea în care inculpatul, membru al Baroului B., a încheiat cu partea vătămată D.V. - cercetată de către procurorii Departamentului Național Anticorupție în dosarul penal nr. 238/P/2007 - un contract de asistență juridică la 30 noiembrie 2007, stipulând, ca onorariu suma de 5.000 euro și alte cheltuieli în cuantum de 10.000 euro.

Dovadă în acest sens este faptul că acel înscris a fost semnat de denunțătoare, conținutul său nefiind contestat de aceasta, iar contrariul acestui fapt - întocmirea de către inculpat a unei singure facturi aferente întregii sume, iar ulterior, când acesta a realizat că denunțătoarea nu deține întreaga sumă, anularea documentelor și emiterea unei facturi exclusiv pentru suma primită - neputând fi demonstrat de vreun mijloc de probă administrat în cauză.

Se mai invocă aspectul că pe parcursul derulării raporturilor profesionale dintre inculpat și denunțătoare aceștia au dezvoltat și relații personale apropiate, iar în legătură cu sumele de bani vehiculate între cele două părți se impun a fi avute în vedere 4 motivații, și anume: plata onorariilor avocațiale, achiziționarea de către denunțătoare de la inculpat a unei mașini, dar și a unui imobil (existând la dosar înscrisuri doveditoare), dar și câștigarea încrederii inculpatului și, mai ales, a prietenei acestuia, martora R.R. În fine, un ultim caz de casare invocat într-un plan secundar, îl constituie prevederile art. 385 1 pct. 14 C. proc. pen., învederându-se că s-au aplicat pedepse greșit individualizate, în raport cu disp.

art. 72 C. pen. Se apreciază că toate împrejurările ce pot constitui circumstanțe atenuante prezentate în cuprinsul art. 7