ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2814/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2814/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori

și de familie, având pe rol spre judecare apelul declarat de inculpatul P.E. (fiul

lui C. și O.) împotriva sentinței penale nr. 376 din 21 mai 2010, pronunțată de

Tribunalul București, secția a ll-a penală, la termenul din 16 iulie 2010 a

fost investită și cu soluționarea cererii de liberare provizorie pe cauțiune,

formulată de același apelant inculpat.

Prin încheierea din 16 iulie 2010, pronunțată în Dosarul

nr. nr. 3466/3/2009 (nr. 1507/2010), instanța de prim control judiciar a dispus

respingerea cererii de liberare provizorie pe cauțiune, ca nefondată, și l-a

obligat pe inculpatul P.E. la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că

prin încheierea de ședință din 6 iulie 2010, Curtea de Apel București, secția a

ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a constatat că au fost

îndeplinite condițiile art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. și a

stabilit cuantumul cauțiunii la 3000 lei, sumă pe care inculpatul a

consemnat-o, depunând la dosar recipisa doveditoare.

De asemenea, aceeași instanță, în cuprinsul

încheierii din 16 iulie 2010 a mai constatat că, deși din punct de vedere

formal, au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160

2

alin. (1)

C. proc. pen., nu au fost însă realizate exigențele impuse de aliniatul 2 ale

aceluiași articol, reținând că inculpatul P.E. a fost trimis în judecată și

condamnat în primă instanță la pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare pentru

săvârșirea a 10 infracțiuni de trafic de influență și 10 infracțiuni de uz de

fals.

În considerentele aceleiași încheieri, Curtea de Apel

București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a mai

relevat că este justificată temerea că inculpatul va încerca să compromită

aflarea adevărului în cauză prin influențarea celorlalți participanți la

procesul penal, raportat la natura activității infracționale desfășurată de

inculpat, care implica tocmai demersul de a influența în mod ilicit alte persoane

și falsificare unor situații reale.

Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și

pentru cauze cu

minori și de familie,

analizând cererea de liberare provizorie pe cauțiune a

constatat că

aceasta este nefondată și, în baza art. 160

8a

alin. (6) C. proc.

pen., a respins-o ca atare, dispunând, totodată, și restituirea cauțiunii către

inculpat.

Împotriva încheierii din 16 iulie 2010, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de

familie, în termen legal, a declarat recurs inculpatul P.E., solicitând, prin

intermediul apărătorului său, casarea încheierii atacate și, pe fond, în

rejudecare, admiterea cererii de liberare

provizorie pe cauțiune, astfel cum

rezultă din cuprinsul practicalei

prezentei decizii.

Pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, s-a înregistrat Dosarul nr. 6373/1/2010, fixându-se prim termen pentru

soluționarea recursului declarat de inculpat la 4 august 2010, prilej cu care

acesta a reiterat, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu,

solicitarea de înlăturarea a măsurii arestării preventive și de admitere a

cererii de liberare provizorie pe cauțiune, făcând trimitere la argumentele

expuse anterior, în fața instanței de apel, pentru a o susține.

Înalta Curte, examinând

motivele de recurs invocate, cât și din oficiu

cauza, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. combinat

cu art. 385

6

și art. 385

7

alin. (1) C. proc. pen.,

constată că recursul declarat de inculpat este nefondat, pentru următoarele

considerente:

La data de 10

decembrie 2008, prin încheierea pronunțată în cameră

de consiliu din

aceeași dată, Tribunalul București, secția a ll-a penală, a dispus luarea

măsurii arestării preventive a inculpatului P.E. pe o durată de 29 de zile, cu

începere de la 10 decembrie 2008 până la 7 ianuarie 2009, inclusiv, emițând,

totodată, mandatul de arestare preventivă din aceeași dată, întrucât a

constatat că inculpatul, pe de o parte, a fost cercetat pentru mai multe

infracțiuni de trafic de influență (prevăzute de art. 257 C. pen.) și mai multe

infracțiuni de uz de fals

(prevăzute de art.

291 C. pen.) în concurs real, iar pe de altă parte,

că acesta se afla în

situația prevăzută de art. 136, art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen.

Prin rechizitoriul nr. 2970/P/2008 emis la data de 30

ianuarie 2009,

Parchetul de pe lângă

Tribunalul București a dispus trimiterea în judecată,

printre alții, în

stare de arest preventiv și a inculpatului P.E., cercetat sub aspectul

săvârșirii, în concurs real, a 10 infracțiuni de trafic de influență, prevăzute

de art. 257 C. pen. și a 10 infracțiuni de uz de fals, prevăzute de art. 291 C.

pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

S-a reținut, în esență că, în perioada septembrie - decembrie

2008, inculpații M.O.V. și P.E., în baza unor înțelegeri prealabile cu

învinuiții S.A. și R.C.G. au pretins și au primit de la denunțătorii Ț.L.Ș., P.l.,

B.l., M.A., F.G., S.A., U.

G., B.C., N.B. și

P.C., sume de bani

cuprinse între 500 și 7000 euro pentru a interveni pe

lângă funcționari din cadrul Primăriei Sectorului 3 București, în vederea

obținerii unor locuințe sociale. Pentru a spori convingerea denunțătorilor că

ar avea trecere pe lângă funcționarii din cadrul Primăriei Sectorului 3

București, inculpatul P.E. s-a prezentat ca fiind P.A. și a pretins că ar fi

consilier la respectiva primărie, folosind contracte de închiriere false, ce

conțineau elemente de identificare a Serviciului Spațiului Locativ, Patrimoniu

și Evidența Proprietății Sector 3, acte ce fuseseră falsificate de inculpatul M.O.

Înalta Curte constată că, raportat la perioada

infracțională relativ scurtă de aproximativ 4 luni, precum și la caracterul

repetat al activității ilegale desfășurată de inculpatul P.E., (angrenând în

activitatea infracțională și alte persoane), modalitățile variate în care

acesta a acționat atât direct cât și prin interpuși, pentru a extinde relațiile

de corupere în actul administrativ, pretinzând și primind diferite sume de bani

și sugerând că ar fi chiar funcționar în cadrul Primăriei Sector 3 București si

că ar putea facilita soluționarea favorabilă a unor cereri de repartiție a unor

locuințe sociale, Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru

cauze cu minori și de familie a apreciat, în mod justificat, că lăsarea în

libertate, chiar și pe cauțiune, a acestui inculpat, ar constitui o stare de

pericol pentru ordinea publică, și ar induce o stare de temere și de

neîncredere a cetățenilor, în general, și a celor implicați în cauză, în

special, în înfăptuirea corectă a actul de justiție.

Totodată, dacă s-ar trece cu ușurință peste faptul

deloc de neglijat că acest inculpat a pretins că ar face parte din categoria

funcționarilor publici chemați să participe activ la înfăptuirea actelor

administrative potrivit atribuțiilor prevăzute de lege, în cadrul unei unități

administrativ teritoriale (Primăria Sectorului 3 București), inducând falsa

idee că în schimbul unor sume de bani și apelând la anumite persoane angajate

în respectiva primărie, s-ar putea eluda dispozițiile legale cu privire la

atribuirea prin repartiție a unor locuințe sociale, și s-ar admite cererea de

liberare provizorie pe cauțiune, dispunându-se punerea sa de îndată în libertate,

s-ar induce un puternic sentiment de insecuritate socială, de nesiguranță în

rândul opiniei publice, fapt ce s-ar reflecta negativ asupra finalității

actului de justiție, creându-se ideea nocivă că funcționarii publici chemați să

pună în aplicare dispozițiile legale și să apere valorile sociale ocrotite de

statul de drept, potrivit atribuțiilor lor de serviciu, pot oricând

sfida legea și săvârși fapte similare,

beneficiind chiar de clemența acesteia.

Justețea aprecierilor instanței de prim control

judiciar rezidă în

aceea că deși a luat în

considerare elemente de circumstanțiere, relevante

pentru inculpat, a

acordat însă, în mod corect, o pondere mai semnificativă naturii activității

infracționale desfășurată de acesta, condițiilor concrete în care acesta a

acționat, caracterului repetat a faptelor ilegale comise, astfel cum au fost

ele expuse în încheierea recurată, precum și prevederilor art. 148 alin. (1) lit.

f) C. proc. pen.

De asemenea, analizând incidența dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) și (2)

combinat cu dispozițiile art.

160

4

C. proc. pen. și prin raportare la

dispozițiile art. 136

alin. (2) C. proc. pen., cu privire la cererea de liberare provizorie pe

cauțiune, formulată de inculpatul P.E., Înalta Curte constată că instanța de

apel a procedat în mod corect atunci când a respins-o ca nefondată,

constatându-se că, raportat la acuzațiile formulate împotriva inculpatului în

cuprinsul mandatului de arestare preventivă din 10 decembrie 2008, precum și la

ansamblul probator deja administrat în speță, deși inculpatul are vocația

liberării provizorii pe cauțiune, a fost just menținută starea de arest

preventiv, întrucât, justificat, s-a apreciat că această măsură nu ar fi

oportună în această fază procesuală.

Totodată, Înalta Curte mai reține că, în speță, nu

sunt îndeplinite cumulativ condițiile liberării provizorii pe cauțiune prev. de

art. 160

2

alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen., în sensul că deși

pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina

inculpatului nu depășesc 18 ani închisoare, totuși liberarea provizorie pe

cauțiune este o măsură facultativă care nu se acordă atunci când „există date

din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să

săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească

aflarea adevărului prin influențarea unor părți,

martori sau experți, alterarea

ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte", or, în urma unei detaliate examinări a actelor

și lucrărilor dosarului, Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și

pentru cauze cu minori și de familie, în acord și cu jurisprudența C.E.D.O., a

constatat existența probelor care demonstrează, atât faptul că inculpatul va

încerca să zădărnicească aflarea adevărului, cât și pericolul concret pentru

ordinea publică în cazul lăsării acestuia în libertate.

De altfel, se mai constată că beneficiul liberării

provizorii pe cauțiune nu este un drept al condamnatului, ci doar o vocație a

acestuia, instanța sau organul judiciar urmând a aprecia temeinicia cererii

formulate, în raport atât de oportunitatea acesteia în stadiul procesual

existent la acel moment, cât și în raport de gradul de pericol social al

faptelor reținute în sarcina inculpatului.

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte

constată că, în speță, prima instanță a apreciat justificat, că infracțiunile

pentru care este cercetat inculpatul prezintă grad ridicat de pericol social,

relevat îndeosebi multitudinea infracțiunilor săvârșite, de modalitățile

variate în care a acționat, dar și de atribuirea falsei calități de consilier

în cadrul respectivei instituții (Primăria Sectorului 3 București), calitate de

care s-a folosit în săvârșirea acestora.

În concret, prima

instanță corect a considerat că privarea de libertate

este în continuare

necesară pentru asigurarea scopului măsurilor preventive prevăzut de art. 136 alin.

(1) C. pen., respectiv pentru buna desfășurare a procesului penal.

De altfel, Înalta Curte constată că prin admiterea

cererii de liberare provizorie pe cauțiune s-ar crea un sentiment de

neîncredere în actul de justiție, în sensul că s-ar induce falsa impresie că

persoane care și-au arogat false calități și au pretins că ar face parte din

anumite categorii socio-profesionale (în speță, calitatea de funcționar public

în cadrul unei primării) ar putea săvârși diferite fapte cu conotație penală,

iar legea sau instanța de judecată ar da dovadă de mai multă clemență față de

acestea,

în raport de alte persoane

provenind din categorii profesionale diferite, care

ar săvârși fapte

similare și pentru care s-ar menține stare de arest.

De asemenea, Înalta Curte mai constată că măsura

arestării preventive s-a impus a fi menținută și prin raportare la exigențele art.

5

parag. 3 din C.E.D.O., câtă vreme s-a

bazat pe motive pertinente și suficiente

a o justifica, mai ales că o

detenție preventivă de 1 an și 8 luni nu depășește un termen rezonabil în

sensul art. 5 parag. 3 din C.E.D.O., având în vedere și stadiul procesual al

cauzei, aflată în faza apelului.

Totodată, Înalta Curte mai apreciază că anumite

infracțiuni, prin gravitatea lor particulară și prin reacția publicului pot

determina o stare de pericol pentru comunitate, justificând astfel menținerea

măsurii arestării preventive, cel puțin pentru o anumită durată de timp, Curtea

de la Strasbourg, în jurisprudența sa, cu prilejul analizării incidenței

dispozițiilor art. 5 din Convenție reținând patru motive care justifică măsura

preventivă privativă de libertate: pericolul de sustragere din partea

acuzatului (S. c. Austria, din 10 noiembrie 1969); riscul ca acuzatul, odată

pus în libertate să împiedice buna administrare a justiției (W. c. Germania, 27

iunie 1968); ori să comită noi infracțiuni (M. c. Austria, 10 noiembrie 1969)

și existența unui pericol pentru ordinea publică (L. c. Franța, 26 iunie 1991).

Înalta Curte, în raport de modalitatea concretă de

săvârșire a faptelor și de multitudinea și gravitatea acestora, dar mai ales

efectul negativ resimțit de societatea civilă în cazul lăsării acestuia în

libertate, constată că

prima instanță a

reținut în mod corect incidența, dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen.

,

cu atât mai mult cu cât cauza se află în faza de judecată a apelului,

inculpatul fiind anterior judecat și condamnat la o pedeapsă rezultantă de 8

ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 376 din 21 mai 2010 de

Tribunalul București, secția a ll-a penală.

De asemenea, și

condiția existenței pericolului social concret pentru

ordinea publică

este evident îndeplinită, întrucât toate infracțiunile pentru care acesta a

fost cercetat și dedus judecății, sunt, prin ele însele, fapte grave ce au adus

atingere unor valori sociale importante ocrotite de lege.

Pericolul pentru ordinea publică a rezultat, în

speță, din natura infracțiunilor comise, pluralitatea acestora și pluralitatea

de participanți, sumele de bani solicitate, numărul persoanelor prin

intermediul cărora se trafica influența și modalitățile multiple în care a

acționat inculpatul

alături de alți

coinculpați, rezonanța socială negativă și constantă în timp a

infracțiunilor

de corupție, astfel că se mai constată că măsura liberării provizorii pe

cauțiune nu este suficientă în acest moment procesual, privarea de libertate a

inculpatului fiind în continuare necesară pentru

asigurarea scopului măsurilor preventive, prevăzut de art. 136 alin. (1)

C. proc. pen.

, respectiv asigurarea bunei desfășurări a procesului

penal.

De altfel, instanța de prim control judiciar, atunci

când a ajuns la concluzia respingerii cererii de liberare provizorie pe

cauțiune a mai avut în vedere și pericolul ca inculpatul, odată pus în

libertate, să încerce zădărnicirea aflării adevărului, acționând în propriul interes

și în detrimentul interesului general, al prezentului proces penal, raportat la

maniera în care a acționat și anterior, la perseverența infracțională, (dedusă

din numărul actelor de executare și durata activității infracționale), la

multitudinea operațiunilor ce Ie-a efectuat pentru obținerea soluțiilor

urmărite, dar și la lipsa oricărei rețineri în atingerea scopului infracțional,

deduse din probatoriul analizat.

În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată,

instanța de apel a procedat corect atunci când a respins, justificat, cererea

de liberare provizorie pe cauțiune a inculpatului P.E., constatând motivat, că

există indicii temeinice că aceasta a săvârșit faptele pentru care a fost

cercetat și deja condamnat în primă instanță, fapte care, prin modalitățile

prin care s-au comis, conduc la concluzia existenței pericolului concret pentru

ordinea publică.

Așadar, față de acest moment procesual (dosarul fiind

în faza de judecată a apelului), corect s-a apreciat că nu este întemeiată

liberarea provizorie pe cauțiune a inculpatului, atât din perspectiva

posibilității ca inculpatul, odată lăsat în libertate, să încerce denaturarea

adevărului, cât și din prisma, necesității protejării prioritare a ordinii

publice.

Prin urmare, în mod justificat, prima instanță a

apreciat că cererea de liberare provizorie pe cauțiune formulată de inculpatul

P.E. (cercetat și condamnat în primă instanță pentru săvârșirea a 10

infracțiuni de trafic de influentă si 10 infracțiuni de uz de fals) este

neîntemeiată, respingând-o ca atare și, în baza dispozițiilor art. 160 alin. (6)

C. proc. pen., a dispus, totodată, restituirea cauțiunii, fixată la suma de

3000 lei.

Totodată, Înalta Curte, constatând, în urma

examinării încheierii recurate în raport de prevederile art. 385

9

alin.

(1) și (3) C. proc. pen., că niciuna din dispozițiile legale menționate nu-și

găsește incidența în cauză, în conformitate cu

dispozițiile art. 385

15

alin. (1)

pct. 2 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat,

recursul

formulat de inculpatul P.E. împotriva încheierii din 16 iulie

2010 a

Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu

minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 3466/3/2009

(nr. 1507/2010).

În temeiul

dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul inculpat va

fi obligat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

P.E. împotriva încheierii din 16 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția

a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr.

3466/3/2009(nr. 1507/2010).

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 4 august 2010.