ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2814/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, având pe rol spre judecare apelul declarat de inculpatul P.E. (fiul lui C. și O.) împotriva sentinței penale nr. 376 din 21 mai 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a ll-a penală, la termenul din 16 iulie 2010 a fost investită și cu soluționarea cererii de liberare provizorie pe cauțiune, formulată de același apelant inculpat. Prin încheierea din 16 iulie 2010, pronunțată în Dosarul nr. nr. 3466/3/2009 (nr. 1507/2010), instanța de prim control judiciar a dispus respingerea cererii de liberare provizorie pe cauțiune, ca nefondată, și l-a obligat pe inculpatul P.E.

la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că prin încheierea de ședință din 6 iulie 2010, Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a constatat că au fost îndeplinite condițiile art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen. și a stabilit cuantumul cauțiunii la 3000 lei, sumă pe care inculpatul a consemnat-o, depunând la dosar recipisa doveditoare. De asemenea, aceeași instanță, în cuprinsul încheierii din 16 iulie 2010 a mai constatat că, deși din punct de vedere formal, au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., nu au fost însă realizate exigențele impuse de aliniatul 2 ale aceluiași articol, reținând că inculpatul P.E.

a fost trimis în judecată și condamnat în primă instanță la pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare pentru săvârșirea a 10 infracțiuni de trafic de influență și 10 infracțiuni de uz de fals. În considerentele aceleiași încheieri, Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a mai relevat că este justificată temerea că inculpatul va încerca să compromită aflarea adevărului în cauză prin influențarea celorlalți participanți la procesul penal, raportat la natura activității infracționale desfășurată de inculpat, care implica tocmai demersul de a influența în mod ilicit alte persoane și falsificare unor situații reale. Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, analizând cererea de liberare provizorie pe cauțiune a constatat că aceasta este nefondată și, în baza art. 160 8a alin. (6) C. proc.

pen., a respins-o ca atare, dispunând, totodată, și restituirea cauțiunii către inculpat. Împotriva încheierii din 16 iulie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în termen legal, a declarat recurs inculpatul P.E., solicitând, prin intermediul apărătorului său, casarea încheierii atacate și, pe fond, în rejudecare, admiterea cererii de liberare provizorie pe cauțiune, astfel cum rezultă din cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, s-a înregistrat Dosarul nr. 6373/1/2010, fixându-se prim termen pentru soluționarea recursului declarat de inculpat la 4 august 2010, prilej cu care acesta a reiterat, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, solicitarea de înlăturarea a măsurii arestării preventive și de admitere a cererii de liberare provizorie pe cauțiune, făcând trimitere la argumentele expuse anterior, în fața instanței de apel, pentru a o susține. Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 385 6 și art. 385 7 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat, pentru următoarele considerente: La data de 10 decembrie 2008, prin încheierea pronunțată în cameră de consiliu din aceeași dată, Tribunalul București, secția a ll-a penală, a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului P.E.

pe o durată de 29 de zile, cu începere de la 10 decembrie 2008 până la 7 ianuarie 2009, inclusiv, emițând, totodată, mandatul de arestare preventivă din aceeași dată, întrucât a constatat că inculpatul, pe de o parte, a fost cercetat pentru mai multe infracțiuni de trafic de influență (prevăzute de art. 257 C. pen.) și mai multe infracțiuni de uz de fals (prevăzute de art. 291 C. pen.) în concurs real, iar pe de altă parte, că acesta se afla în situația prevăzută de art. 136, art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen. Prin rechizitoriul nr. 2970/P/2008 emis la data de 30 ianuarie 2009, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a dispus trimiterea în judecată, printre alții, în stare de arest preventiv și a inculpatului P.E., cercetat sub aspectul săvârșirii, în concurs real, a 10 infracțiuni de trafic de influență, prevăzute de art. 257 C. pen.

și a 10 infracțiuni de uz de fals, prevăzute de art. 291 C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. S-a reținut, în esență că, în perioada septembrie - decembrie 2008, inculpații M.O.V. și P.E., în baza unor înțelegeri prealabile cu învinuiții S.A. și R.C.G. au pretins și au primit de la denunțătorii Ț.L.Ș., P.l., B.l., M.A., F.G., S.A., U. G., B.C., N.B. și P.C., sume de bani cuprinse între 500 și 7000 euro pentru a interveni pe lângă funcționari din cadrul Primăriei Sectorului 3 București, în vederea obținerii unor locuințe sociale. Pentru a spori convingerea denunțătorilor că ar avea trecere pe lângă funcționarii din cadrul Primăriei Sectorului 3 București, inculpatul P.E. s-a prezentat ca fiind P.A.

și a pretins că ar fi consilier la respectiva primărie, folosind contracte de închiriere false, ce conțineau elemente de identificare a Serviciului Spațiului Locativ, Patrimoniu și Evidența Proprietății Sector 3, acte ce fuseseră falsificate de inculpatul M.O.

Înalta Curte constată că, raportat la perioada infracțională relativ scurtă de aproximativ 4 luni, precum și la caracterul repetat al activității ilegale desfășurată de inculpatul P.E., (angrenând în activitatea infracțională și alte persoane), modalitățile variate în care acesta a acționat atât direct cât și prin interpuși, pentru a extinde relațiile de corupere în actul administrativ, pretinzând și primind diferite sume de bani și sugerând că ar fi chiar funcționar în cadrul Primăriei Sector 3 București si că ar putea facilita soluționarea favorabilă a unor cereri de repartiție a unor locuințe sociale, Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie a apreciat, în mod justificat, că lăsarea în libertate, chiar și pe cauțiune, a acestui inculpat, ar constitui o stare de pericol pentru ordinea publică, și ar induce o stare de temere și de neîncredere a cetățenilor, în general, și a celor implicați în cauză, în special, în înfăptuirea corectă a actul de justiție.

Totodată, dacă s-ar trece cu ușurință peste faptul deloc de neglijat că acest inculpat a pretins că ar face parte din categoria funcționarilor publici chemați să participe activ la înfăptuirea actelor administrative potrivit atribuțiilor prevăzute de lege, în cadrul unei unități administrativ teritoriale (Primăria Sectorului 3 București), inducând falsa idee că în schimbul unor sume de bani și apelând la anumite persoane angajate în respectiva primărie, s-ar putea eluda dispozițiile legale cu privire la atribuirea prin repartiție a unor locuințe sociale, și s-ar admite cererea de liberare provizorie pe cauțiune, dispunându-se punerea sa de îndată în libertate, s-ar induce un puternic sentiment de insecuritate socială, de nesiguranță în rândul opiniei publice, fapt ce s-ar reflecta negativ asupra finalității actului de justiție, creându-se ideea nocivă că funcționarii publici chemați să pună în aplicare dispozițiile legale și să apere valorile sociale ocrotite de statul de drept, potrivit atribuțiilor lor de serviciu, pot oricând sfida legea și săvârși fapte similare, beneficiind chiar de clemența acesteia.

Justețea aprecierilor instanței de prim control judiciar rezidă în aceea că deși a luat în considerare elemente de circumstanțiere, relevante pentru inculpat, a acordat însă, în mod corect, o pondere mai semnificativă naturii activității infracționale desfășurată de acesta, condițiilor concrete în care acesta a acționat, caracterului repetat a faptelor ilegale comise, astfel cum au fost ele expuse în încheierea recurată, precum și prevederilor art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. De asemenea, analizând incidența dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) și (2) combinat cu dispozițiile art. 160 4 C. proc. pen. și prin raportare la dispozițiile art. 136 alin. (2) C. proc.

pen., cu privire la cererea de liberare provizorie pe cauțiune, formulată de inculpatul P.E., Înalta Curte constată că instanța de apel a procedat în mod corect atunci când a respins-o ca nefondată, constatându-se că, raportat la acuzațiile formulate împotriva inculpatului în cuprinsul mandatului de arestare preventivă din 10 decembrie 2008, precum și la ansamblul probator deja administrat în speță, deși inculpatul are vocația liberării provizorii pe cauțiune, a fost just menținută starea de arest preventiv, întrucât, justificat, s-a apreciat că această măsură nu ar fi oportună în această fază procesuală. Totodată, Înalta Curte mai reține că, în speță, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile liberării provizorii pe cauțiune prev. de art. 160 2 alin. (1) și alin. (2) C. proc.

pen., în sensul că deși pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului nu depășesc 18 ani închisoare, totuși liberarea provizorie pe cauțiune este o măsură facultativă care nu se acordă atunci când „există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte", or, în urma unei detaliate examinări a actelor și lucrărilor dosarului, Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în acord și cu jurisprudența C.E.D.O., a constatat existența probelor care demonstrează, atât faptul că inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, cât și pericolul concret pentru ordinea publică în cazul lăsării acestuia în libertate.

De altfel, se mai constată că beneficiul liberării provizorii pe cauțiune nu este un drept al condamnatului, ci doar o vocație a acestuia, instanța sau organul judiciar urmând a aprecia temeinicia cererii formulate, în raport atât de oportunitatea acesteia în stadiul procesual existent la acel moment, cât și în raport de gradul de pericol social al faptelor reținute în sarcina inculpatului. Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, în speță, prima instanță a apreciat justificat, că infracțiunile pentru care este cercetat inculpatul prezintă grad ridicat de pericol social, relevat îndeosebi multitudinea infracțiunilor săvârșite, de modalitățile variate în care a acționat, dar și de atribuirea falsei calități de consilier în cadrul respectivei instituții (Primăria Sectorului 3 București), calitate de care s-a folosit în săvârșirea acestora.

În concret, prima instanță corect a considerat că privarea de libertate este în continuare necesară pentru asigurarea scopului măsurilor preventive prevăzut de art. 136 alin. (1) C. pen., respectiv pentru buna desfășurare a procesului penal. De altfel, Înalta Curte constată că prin admiterea cererii de liberare provizorie pe cauțiune s-ar crea un sentiment de neîncredere în actul de justiție, în sensul că s-ar induce falsa impresie că persoane care și-au arogat false calități și au pretins că ar face parte din anumite categorii socio-profesionale (în speță, calitatea de funcționar public în cadrul unei primării) ar putea săvârși diferite fapte cu conotație penală, iar legea sau instanța de judecată ar da dovadă de mai multă clemență față de acestea, în raport de alte persoane provenind din categorii profesionale diferite, care ar săvârși fapte similare și pentru care s-ar menține stare de arest.

De asemenea, Înalta Curte mai constată că măsura arestării preventive s-a impus a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5 parag. 3 din C.E.D.O., câtă vreme s-a bazat pe motive pertinente și suficiente a o justifica, mai ales că o detenție preventivă de 1 an și 8 luni nu depășește un termen rezonabil în sensul art. 5 parag. 3 din C.E.D.O., având în vedere și stadiul procesual al cauzei, aflată în faza apelului.

Totodată, Înalta Curte mai apreciază că anumite infracțiuni, prin gravitatea lor particulară și prin reacția publicului pot determina o stare de pericol pentru comunitate, justificând astfel menținerea măsurii arestării preventive, cel puțin pentru o anumită durată de timp, Curtea de la Strasbourg, în jurisprudența sa, cu prilejul analizării incidenței dispozițiilor art. 5 din Convenție reținând patru motive care justifică măsura preventivă privativă de libertate: pericolul de sustragere din partea acuzatului (S. c. Austria, din 10 noiembrie 1969); riscul ca acuzatul, odată pus în libertate să împiedice buna administrare a justiției (W. c. Germania, 27 iunie 1968); ori să comită noi infracțiuni (M. c. Austria, 10 noiembrie 1969) și existența unui pericol pentru ordinea publică (L. c. Franța, 26 iunie 1991). Înalta Curte, în raport de modalitatea concretă de săvârșire a faptelor și de multitudinea și gravitatea acestora, dar mai ales efectul negativ resimțit de societatea civilă în cazul lăsării acestuia în libertate, constată că prima instanță a reținut în mod corect incidența, dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc.

pen. , cu atât mai mult cu cât cauza se află în faza de judecată a apelului, inculpatul fiind anterior judecat și condamnat la o pedeapsă rezultantă de 8 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 376 din 21 mai 2010 de Tribunalul București, secția a ll-a penală. De asemenea, și condiția existenței pericolului social concret pentru ordinea publică este evident îndeplinită, întrucât toate infracțiunile pentru care acesta a fost cercetat și dedus judecății, sunt, prin ele însele, fapte grave ce au adus atingere unor valori sociale importante ocrotite de lege.

Pericolul pentru ordinea publică a rezultat, în speță, din natura infracțiunilor comise, pluralitatea acestora și pluralitatea de participanți, sumele de bani solicitate, numărul persoanelor prin intermediul cărora se trafica influența și modalitățile multiple în care a acționat inculpatul alături de alți coinculpați, rezonanța socială negativă și constantă în timp a infracțiunilor de corupție, astfel că se mai constată că măsura liberării provizorii pe cauțiune nu este suficientă în acest moment procesual, privarea de libertate a inculpatului fiind în continuare necesară pentru asigurarea scopului măsurilor preventive, prevăzut de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. , respectiv asigurarea bunei desfășurări a procesului penal.

De altfel, instanța de prim control judiciar, atunci când a ajuns la concluzia respingerii cererii de liberare provizorie pe cauțiune a mai avut în vedere și pericolul ca inculpatul, odată pus în libertate, să încerce zădărnicirea aflării adevărului, acționând în propriul interes și în detrimentul interesului general, al prezentului proces penal, raportat la maniera în care a acționat și anterior, la perseverența infracțională, (dedusă din numărul actelor de executare și durata activității infracționale), la multitudinea operațiunilor ce Ie-a efectuat pentru obținerea soluțiilor urmărite, dar și la lipsa oricărei rețineri în atingerea scopului infracțional, deduse din probatoriul analizat.

În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a procedat corect atunci când a respins, justificat, cererea de liberare provizorie pe cauțiune a inculpatului P.E., constatând motivat, că există indicii temeinice că aceasta a săvârșit faptele pentru care a fost cercetat și deja condamnat în primă instanță, fapte care, prin modalitățile prin care s-au comis, conduc la concluzia existenței pericolului concret pentru ordinea publică. Așadar, față de acest moment procesual (dosarul fiind în faza de judecată a apelului), corect s-a apreciat că nu este întemeiată liberarea provizorie pe cauțiune a inculpatului, atât din perspectiva posibilității ca inculpatul, odată lăsat în libertate, să încerce denaturarea adevărului, cât și din prisma, necesității protejării prioritare a ordinii publice.

Prin urmare, în mod justificat, prima instanță a apreciat că cererea de liberare provizorie pe cauțiune formulată de inculpatul P.E. (cercetat și condamnat în primă instanță pentru săvârșirea a 10 infracțiuni de trafic de influentă si 10 infracțiuni de uz de fals) este neîntemeiată, respingând-o ca atare și, în baza dispozițiilor art. 160 alin. (6) C. proc. pen., a dispus, totodată, restituirea cauțiunii, fixată la suma de 3000 lei. Totodată, Înalta Curte, constatând, în urma examinării încheierii recurate în raport de prevederile art. 385 9 alin. (1) și (3) C. proc. pen., că niciuna din dispozițiile legale menționate nu-și găsește incidența în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul P.E. împotriva încheierii din 16 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 3466/3/2009 (nr. 1507/2010). În temeiul dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.E. împotriva încheierii din 16 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 3466/3/2009(nr. 1507/2010). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 4 august 2010.