ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 459/2014

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 837 din 25 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. 43747/3/2010, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul P.E. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

A fost ridicată măsura sechestrului asigurător asupra imobilului situat în București, str. P.M., sector 1, dispusă prin Ordonanța nr. 104/P/2009 din 7 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Secția de Combatere a Corupției.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Secția de Combatere a Corupției nr. 104/P/2009 din 14 septembrie 2010, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului P.G.I., pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 257 C. pen. raportat la art. 78/2000 cu modif. și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; neînceperea urmăririi penale față de I.V. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 6

1

din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare și disjungerea cauzei cu privire la comiterea infracțiunilor prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. și art. 288 C. pen., luată față de inculpatul P.G.I.

În fapt, s-a reținut că în perioada decembrie 2007 - ianuarie 2008, inculpatul P.G.I. a pretins și primit de la inculpata I.V., căreia îi acorda asistență juridică în Dosarul nr. 238/P/2007 al D.N.A., în mod repetat la diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale, suma de 60.000 euro, în două tranșe, 1.000 RON și bunuri în valoare de peste 1.600 euro, promițând că în schimbul acestor foloase materiale va interveni la procurorul care instrumenta cauza, asupra căreia a lăsat să se creadă că ar avea influență și-l va determina să dispună cercetarea denunțătoarei în stare de libertate și să adopte o soluție favorabilă față de aceasta.

În susținerea actului de inculpare s-au invocat: denunțul formulat de I.V.; proces-verbal de acte premergătoare; declarații I.V.; Proces-verbal al D.N.A. nr. 104/P/2009 din data de 19 mai 2009; Contract de asistență juridică nr. C1 din 30 noiembrie 2007; factura nr. F1 din 30 noiembrie 2007; factura nr. F2 din 30 noiembrie 2007; contract de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit; chitanța nr. C2 din 30 noiembrie 2007; proces-verbal de scoatere din evidență mijloace de transport; cerere adresată V.B.R.; cerere formulată de către P.G.I.; declarație I.V.; Proces-verbal nr. 104/P/2009 din 7 octombrie 2009 al D.N.A.; declarație olografă I.V.; declarație tehnoredactată I.V.; Ordonanța nr. 238/P/2007 a D.N.A.; procese-verbale de aplicare a sechestrului în Dosarul nr. 238/P/2007; Rezoluția nr. 238/P/2007 din 27 noiembrie 2008 a D.N.A.; declarațiile martorilor B.V., S.F.F., M.D., R.C.G., T.C., T.M., M.N.B. și I.M.E.; Procesele-verbale nr. 104/P/2009 din 3 iunie 2009 și nr. 104/P/2009 ale D.N.A. din 10 februarie 2010; declarații martor R.R.; fotocopii contracte asistență juridică; fotocopii registru de înregistrare; Proces-verbal nr. 104/P/2009 din 20 mai 2009; ante-contract de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 2007; contract de vânzare-cumpărare cu garanție imobiliară și încheierea de autentificare; cererea formulată de către inculpat și adresată D.N.A. în Dosar 238/P/2007; declarație a învinuitei I.V. în Dosar 238/P/2007; declarație olografă a învinuitei I.V. în Dosar 238/P/2007; proces-verbal de aducere la cunoștință a învinuirii numitei I.V.; declarație privind veniturile estimate din cedarea folosinței locuinței; contract de închiriere din data de 1 octombrie 2007; declarații de venituri ale contribuabilului P.G.I.; Adresa nr. A1 din 11 iunie 2010 a I.T.M. București; adeverințe de venit eliberate pe numele lui I.M.E. și declarații inculpat.

În cursul cercetării judecătorești a fost ascultat inculpatul P.E. care și-a menținut declarațiile date în cursul urmăririi penale și au fost audiați martorii B.V., M.D., R.C.G., I.V., S.F.F., T.C., T.M., F.C., C.S., P.E., M.N.B., R.R., I.M.E., M.C.

La termenul de judecată din 26 noiembrie 2011, martora-denunțătoare I.V. a formulat o cerere de participare în procesul penal în calitate de parte vătămată, constituită parte civilă, cerere pe care tribunalul a respins-o cu motivarea că, infracțiunea de trafic de influență este o infracțiune de pericol și nu una de rezultat, al cărei obiect juridic constă în relațiile sociale referitoare la activitatea de serviciu și care sunt dependente de încrederea, prestigiul, autoritatea de care trebuie să se bucure funcționarul a. cărui influență se dorește a fi cumpărată, nefiind deci o infracțiune producătoare de prejudicii, într-o asemenea situație denunțătorul păstrând doar calitatea de martor în cauză, neavând posibilitatea de a participa în procesul penal în calitate de parte vătămată constituită parte civilă.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța de fond a reținut următoarele:

Denunțătoarea I.V. a fost cercetată în Dosarul nr. 238/P/2007 al D.N.A. pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, prev. de art. 248 C. pen. rap la art. 248

1

C. pen. și la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 288 alin. (1) și (2) C. pen. și fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen. Pentru comiterea infracțiunilor menționate, în data de 22 noiembrie 2007, prin Ordonanța cu nr. 238/P/2007 s-a dispus începerea urmăririi penale față de denunțătoare. Ca urmare, I.V. a fost citată la sediul D.N.A. în vederea prezentării învinuirii și a audierii.

În acest context, la sfârșitul lunii noiembrie 2007, respectiv în 30 noiembrie 2007, denunțătoarea a contactat un avocat pe care intenționa să îl angajeze. Denunțătoarea, în timp ce îl aștepta pe avocat undeva în apropierea Comisariatului pentru societatea civilă, a decis să îl viziteze pe inculpat, pe care în cunoștea, pentru a discuta cu el despre problema juridică pe care o avea, sens în care s-a deplasat la biroul acestuia. În urma discuțiilor intervenite între cei doi, denunțătoarea a luat hotărârea ca inculpatul, membru în cadrul Baroului Bota, să-i acorde asistență juridică în Dosarul penal 238/P/2007. În acest sens, de comun acord, s-a încheiat Contractul de asistență juridică nr. C1 din data de 30 noiembrie 2007, având ca obiect "Studierea dosarului penal înregistrat la D.N.A. având obiect al cauzei pe d-na I.V., reprezentare instanță". Conform convenției, onorariul fixat și trecut în înscris a fost de 5.000 euro, iar cheltuielile legate de asistența juridică de 10.000 euro. Acest contract a fost semnat de către denunțătoare, iar conținutul său nu a fost contestat de către aceasta, nefiind infirmat prin niciun mijloc de probă.

În baza contractului, inculpatul a redactat și împuternicirea avocațială nr. din 30 noiembrie 2007 și a încasat de la denunțătoare suma de 17.000 RON, pentru care a eliberat factura nr. F1 din 30 noiembrie 2007, având reprezentarea că denunțătoarea deține, la data încheierii contractului de asistență juridică, suma de bani stipulată expres. În contextul în care denunțătoarea nu a avut asupra ei întreaga sumă stipulată, inculpatul a anulat factura inițială, emițând-o pe cea cu nr. F2 din 30 noiembrie 2007, în care s-a trecut suma primită de la denunțătoare. În același sens s-a emis și chitanța nr. C2 din 30 noiembrie 2007. Contractul de asistență juridică și împuternicirea avocațială, emise de inculpat poartă antetul U.N.B.R., Baroul București, iar factura și chitanța au fost eliberate pe Cabinetul Individual de Avocatură - Avocat G.I.P. - Baroul București.

Ulterior, inculpatul, având în vedere că dosarul aflat în lucru la D.N.A este complex, că exista și riscul unei arestări preventive a denunțătoarei și că va trebui, ca avocat, să depună toate diligențele legale pentru a obține în cauză o soluție favorabilă denunțătoarei, a continuat să ceară, în mod repetat, de la aceasta, sumele de bani cu titlu de onorariu, pe parcursul lunii decembrie 2007 și a lunii ianuarie 2008.

În contextul în care, la data prezentării alături de denunțătoare la D.N.A, procurorul de caz i-a spus inculpatului că apartenența sa la Baroul Bota poate împieta asupra validității apărării, acesta i-a propus denunțătoarei să angajeze un alt avocat din Baroul București, urmând ca, la rândul său, să contribuie pe mai departe, la stabilirea strategiilor de apărare.

Împrejurarea învederată mai sus a fost confirmată de către denunțătoare.

În cursul derulării raporturilor profesionale, inculpatul și denunțătoarea au dezvoltat și relații personale apropiate, fapt confirmat prin declarațiile date în cursul judecății de martorii R.R. și P.E.

Tribunalul a reținut că sumele de bani vehiculate între inculpat și denunțătoare pe parcursul relației lor profesionale și personale, au fost motivate de plata onorariilor avocațiale (fapt probat de înscrisurile de la dosar, a căror validitate nu a fost pusă în discuție), de achiziționarea de către denunțătoare de la inculpat a unei mașini (fapt probat prin înscrisurile de la dosar semnate de denunțătoare), de achiziționarea de către denunțătoare a unui imobil de la inculpat (fapt probat prin înscrisurile de la dosar și prin declarațiile martorilor audiați în cauză) și de câștigarea încrederii inculpatului și, mai ales, a prietenei acestuia, martora R.R., în contextul dezvoltării relației personale dintre denunțătoare și inculpat (fapt probat prin natura cadourilor oferite inculpatului - obiecte de uz feminin, ce nu puteau fi remise unui procuror, prin declarațiile martorilor și ale denunțătoarei - care a recunoscut că unele dintre bunurile date prietenei inculpatului au fost cu titlu de "cadouri").

Potrivit art. 257 C. pen.: "Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar sau alt salariat, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu", se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani.

Tribunalul a arătat că din textul de lege menționat rezultă că infracțiunea de trafic de influență este o infracțiune cu conținuturi alternative ce se realizează prin primirea ori prin pretinderea de bani sau alte foloase, ori prin acceptarea de promisiuni sau daruri, direct sau indirect, în vederea determinării unui funcționar - pe lângă care subiectul are influență sau lasă să se înțeleagă că are influență - să facă, ori să nu facă un act ce intră în atribuțiunile sale de serviciu.

Fapta reprezintă, așa cum rezultă din denumirea și definiția dată de legiuitor, o vânzare, o speculare a influenței pe care făptuitorul o are, sau lasă să se creadă că o are asupra unui funcționar.

În cazul traficului de influență, prevalându-se de influența pe care o are, sau lasă să se creadă că o are asupra unui funcționar, făptuitorul se angajează, în schimbul unei sume de bani sau a altui folos, pe care le-a pretins, ori le-a primit, să intervină la acel funcționar, în interesul persoanei cu care încheie tranzacția.

Tribunalul, ținând cont de probatoriul administrat în cauză, a apreciat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, în condițiile în care nu s-a dovedit, dincolo de orice dubiu, că inculpatul s-a angajat, să intervină la procurorul care a instrumentat Dosarul nr. 238/P/2007, în interesul martorei-denunțătoare D.(fostă I.)V. și pentru a realiza acest fapt a pretins, ori a primit sumele de bani și foloasele la care s-a făcut referire în actul de acuzare.

Conform probatoriului s-a dovedit, cu certitudine, doar faptul că inculpatul a pretins martorei-denunțătoare doar onorariul avocațial și cheltuielile legate de activitatea juridică, discuțiile dintre aceștia vizând, în rest, tranzacții colaterale raporturilor juridice în care au intrat cu referire, la achiziționarea de către denunțătoare a unei mașini de la inculpat, la o tranzacție referitoare la o casă pe care denunțătoarea a intenționat să o achiziționeze, ori la aspecte ce țin de o relație personală apropiată dintre cele două părți.

În raport cu același probatoriu nu s-a dovedit, neechivoc, pe de-o parte, împrejurarea că sumele de bani și bunurile au fost pretinse pentru a-i fi date procurorului de caz, afirmațiile denunțătoarei, conform cărora inculpatul a cerut sumele de bani afirmând că "este un caz dificil" sau că "fără acești bani va fi reținută", nefiind susținute, acestea necoroborându-se cu alte mijloace de probă, iar pe de altă parte că inculpatul a primit sumele de bani sau bunurile arătate în rechizitoriu, în scopul remiterii acestora aceluiași procuror.

În sensul arătat, Tribunalul a apreciat că susținerile martorei-denunțătoare D.V., referitoare la pretinderea de către inculpat a sumei de 60.000 euro, pentru a-i rezolva dosarul, bani care urmau să fie dați procurorului D.N.A. care instrumenta cauza și cu care inculpatul se afla în relație de prietenie, fiind din același oraș, rămân doar la nivel de afirmație.

Din denunțul acesteia, formulat la data de 18 mai 2009 și completat la data de 9 iunie 2009, reiese că discuția inițială s-a purtat doar între inculpat și martora-denunțătoare în biroul inculpatului, ocazie cu care primul i-a spus acesteia că suma pe care trebuie să i-o dea pentru a-i rezolva problema este de 60.000 euro, aspect pe care i l-a spus acesteia la ureche, în șoaptă.

Însăși martora-denunțătoare a arătat că martora B.V. a rămas în anticameră, având asupra sa telefonul mobil al denunțătoarei, conform cerinței inculpatului care i-a spus că are telefoanele ascultate, fiind o persoană importantă, cu funcție înaltă și cu influență și de aceea, nici în biroul său nu poate vorbi decât în șoaptă și de teama interceptării discuțiilor. Acest aspect este confirmat și de martora B.V., a cărei prezență la discuțiile dintre cei doi (inculpat și martora-denunțătoare) nu se regăsește decât puțin timp, respectiv în timpul deplasării cu mașina aparținând primarului comunei G., până la procurorul D.N.A., când pe bancheta din spate, unde stătea alături de inculpat, l-a auzit pe acesta din urmă, spunându-i martorei-denunțătoare că, o va costa mulți bani pentru a scăpa de dosarul de la D.N.A., așadar, fără a preciza că inculpatul s-a angajat să intervină la procuror în interesul acesteia și că a pretins pentru realizarea acestui fapt vreo sumă de bani ori folos.

Acesta este și momentul când martora a fost prezentă la remiterea sumei de bani inculpatului, sumă ce constituia obiectul contractului de asistență juridică, act legal, așa cum s-a arătat anterior, bani împrumutați de la martorul T.M., la locuința căreia se deplasase martora-denunțătoare împreună cu martora B.V.

Deși martora B.V. susține că (după ce inculpata și martora-denunțătoare au terminat treaba la D.N.A. și s-au deplasat la biroul inculpatului), a intrat în biroul inculpatului pe care îl avea la Comisariatul pentru societatea civilă și a auzit când îi dădea asigurări martorei-denunțătoare că, în schimbul sumelor de bani pe care le-a dat procurorului D.N.A. va da o soluție în favoarea sa, tribunalul a observat că martora a revenit asupra acesteia și oricum acest aspect nu este susținut nici de martora-denunțătoare.

Chiar și împrejurarea relatată de martoră, referitoare la prezența sa în biroul inculpatului, imediat următoare acestui moment, tot nu confirmă suma de bani ce urma să fie dată inculpatului de martora-denunțătoare. Expresia folosită de martoră, despre care spune că a fost afirmată de inculpat este "în schimbul unor sume de bani" poate convinge pe procurori să dea o soluție favorabilă, ceea ce subliniază susținerile contradictorii ale acesteia.

De altfel, martora B.V. nu a fost prezentă nici la momentul predării sumei de 60.000 euro martorei-denunțătoare de către inculpat, bani cu privire la care s-a susținut că ar fi fost dați procurorului, lucru care s-a întâmplat la vila inculpatului, așa încât, din nou, susținerile martorei rămân nedovedite.

Relatează martora, la un moment, că i-a spus martora-denunțătoare că, în preajma revelionului, inculpatul i-a cerut suma de 70.000 euro, sumă pe care denunțătoarea era hotărâtă să i-o dea inculpatului, întrucât era convinsă că acesta îi va rezolva problema. Încă o dată, Tribunalul a remarcat faptul că martora doar a auzit de la martora-denunțătoare despre această sumă de bani, fără a fi prezentă la discuția dintre cei doi (inculpatul și denunțătoarea), astfel că rămân doar afirmațiile martorei-denunțătoare.

Întrucât martora-denunțătoare începuse să aibă convingerea că bunurile și banii predate inculpatului nu ajunseseră la procurorul de caz, (pentru că văzuse la prietena inculpatului o parte din bunurile predate acestuia), a început să facă presiuni asupra inculpatului în scopul recuperării sumei de 60.000 euro, amenințându-l că îl va denunța la D.N.A. În acest scop suma de 60.000 de euro a fost consemnată, atât în ante-contract, cât și în contractul de vânzare-cumpărare cu credit ipotecar.

Este drept că în acea perioadă, mai 2008, martora-denunțătoare D.(fostă I.)V. s-a împrumutat cu suma de 60.000 de euro, de la vărul său, martorul T.C., însă în opinia acest fapt este incert că s-a produs, întrucât nicio persoană nu a fost prezentă la momentul preluării sumei de bani de către inculpat.

Pe de altă parte, se mai constată o altă inadvertență între susținerile martorei-denunțătoare pe acest aspect. Astfel, aceasta arată că i-a spus vărului său că banii îi sunt necesari pentru a-și rezolva problema judiciară, fără alte detalii, aspect susținut și de martor, pentru ca ulterior martorul să susțină că martora-denunțătoare i-a spus că acești bani i-a dat unui domn P. din București, care i-a spus că se cunoaște cu procurorul de la D.N.A. și că îi poate rezolva problema cu procurorul ca ea să primească soluție de neîncepere a urmăririi penale, ceea ce subliniază susținerile contradictorii din declarațiile martorei-denunțătoare și ale vărului acesteia.

În legătură cu inelul de aur de 18K cu piatră maro, brățara de 12 gr. din aur de 14K, haina de blană naturală, de culoare bej cu maro și blana naturală de nurcă, precum și cu suma de 1.000 RON reprezentând contravaloarea unei perechi de butoni din aur de cămașă și a unui ac de cravată, tot din aur și cu suma de 450 RON reprezentând contravaloarea unor straie preoțești, însăși denunțătoarea arată că aceste bunuri aveau ca destinatari, din spusele inculpatului, procurorii D.N.A. Așadar, este un aspect cunoscut de denunțătoare din spusele inculpatului, care nu a confirmat că acestea bunuri erau destinate procurorilor D.N.A.

Împrejurarea că bijuteriile din aur și cele 2 haine de blană au fost date în prezența martorei B.V. este confirmată de aceasta, cât și de martora S.F.F. (aceasta din urmă numai cu privire la blănuri), bunuri care ulterior erau purtate de prietena inculpatului, numita R.R., nu conduce și la concluzia că aceste bunuri constituie și obiectul traficului de influență la procurorul D.N.A. (de caz). Sunt doar supozițiile martorei-denunțătoare, întrucât, așa cum am menționat și anterior, cele două martore nu au fost prezente când inculpatul și martora-denunțătoare au discutat, respectiv inculpatul a pretins, iar martora-denunțătoare a consimțit la predarea sumei de bani care constituie obiectul acuzării.

În contextul probator analizat mai sus, este evident că între declarațiile denunțătoarei, pe de-o parte și declarațiile martorilor la care s-a făcut referire mai sus, pe de altă parte, există contradicții care conduc la concluzia că acestea nu pot constitui probe certe, dincolo de orice dubiu, pentru reținerea acuzației de trafic de influență adusă inculpatului prin actul de sesizare.

Față de cele reținute, instanța de fond, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului pentru săvârșirea infr. prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

Tribunalul, ținând cont de disp. art. 163 C. proc. pen., a dispus ridicarea sechestrului asigurător asupra imobilului situat în București, str. P.M., sector 1, dispusă prin Ordonanța nr. 104/P/2009 din 7 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Secția de Combatere a Corupției.

În ceea ce privește solicitarea reprezentantului Ministerului Public și a martorei-denunțătoare, privind "admiterea acțiunii civile formulate în cauză", tribunalul a apreciat că aceasta nu poate fi primită în condițiile în care, așa cum s-a arătat, a stabilit că denunțătorul păstrează doar calitatea de martor în cauză, neavând posibilitatea de a participa în procesul penal în calitate de parte vătămată constituită parte civilă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. și D.V.

În motivele de apel, Parchetul a susținut, în esență, că soluția de achitare este consecința unei grave erori de fapt constând în reținerea unei stări de fapt contrare probelor administrate și a unei greșite interpretări a dovezilor dosarului penal judecat; așadar, s-a solicitat instanței de apel reinterpretarea probelor administrate în cauză, admiterea apelului, desființarea în întregime a hotărârii instanței de fond și pronunțarea unei soluții legale și temeinice, în sensul condamnării inculpatului P.E. pentru infracțiunea de trafic de influență, prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Ca o consecință a condamnării inculpatului pentru infracțiunea de trafic de influență probată în cauză, s-a solicitat menținerea măsurii asigurătorii referitoare la sechestrul instituit în faza de urmărire penală asupra imobilului aparținând inculpatului P.E. pentru împrejurarea menționată chiar în cuprinsul actului procesual, respectiv pentru asigurarea despăgubirii denunțătoarei D.(I.)V. față de care, ca urmare denunțului formulat în cauză s-a dispus netrimiterea în judecată și care a contribuit astfel la acordarea sumei de bani primită ilegal de inculpat și probată în cauză, respectiv 60.000 euro în echivalent RON la data plății (și celelalte sume deja menționate), aceste sume de bani fiind pretinse în termen de către denunțătoare.

Apelanta D.(I.)V. a considerat că respingerea cererii de participare în cauză ca parte vătămată și de constituire de parte civilă este contrară legii, respectiv că hotărârea de achitare este consecința unei grave erori de fapt.

A mai arătat că instanța nu s-a pronunțat pe cererea de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen., în infracțiunea de înșelăciune prevăzuta de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen.

Prin Decizia penală nr. 92/A din 19 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 43747/3/2010, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. și D.V. împotriva Sentinței penale nr. 837 din 25 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală.

A fost desființată sentința apelată și în fond, rejudecând:

În baza art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul P.E. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență în formă continuată.

Conform art. 65 alin. (1) C. pen. i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prev. de art. 64 lit. c) C. pen. pe o durată de 5 ani.

În baza art. 71 C. pen., pe durata executării pedepsei i s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) din C. pen.

În temeiul art. 6

1

alin. (4) din Legea nr. 78/2000, a fost obligat inculpatul să restituie martorului denunțător D.V. sumele de 60.000 euro, 1.600 euro și 1.000 RON, reprezentând banii și contravaloarea bunurilor primite de inculpat de la martorul denunțător.

A fost menținută măsura sechestrului asigurător instituit asupra imobilului situat în București, str. P.M., sector 1, dispusă prin Ordonanța nr. 104/P/2009 din 7 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.

Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 2.200 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat.

Cheltuielile judiciare, în apel, avansate de stat, au rămas în sarcina acestuia, iar onorariul avocatului din oficiu, în sumă de 200 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

Instanța de apel, reevaluând întregul material probator administrat, atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești, a reținut că acuzarea a făcut pe deplin dovada situației de fapt expuse în actul de sesizare, circumstanțele concrete în care s-au desfășurat acțiunile inculpatului conducând indubitabil la concluzia că acesta, prevalându-se de influența pe care ar avea-o asupra unui procuror, în mod repetat a pretins și primit bani și bunuri de la denunțătoarea D.(I.)V., formându-i convingerea acesteia că va primi o soluție favorabilă în dosarul instrumentat de respectivul magistrat, așa încât se impune pronunțarea unei soluții de condamnare a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina sa prin actul de sesizare.

Pe cale de consecință, inculpatul a fost condamnat, în baza art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență în formă continuată, aplicându-i-se inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prev. de art. 64 lit. c) C. pen. pe o durată de 5 ani ( dreptul de a fi avocat), respectiv i s-au interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prev. de 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen.

În temeiul art. 6

1

alin. (4) din Legea nr. 78/2000, a fost obligat inculpatul să restituie martorului denunțător D.V. sumele de 60.000 euro, 1.600 euro și 1.000 RON, reprezentând banii și contravaloarea bunurilor primite de inculpat de la martorul denunțător și a fost menținută măsura sechestrului asigurător instituită în cursul urmăririi penale prin Ordonanța nr. 104/P/2009 din 7 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. și inculpatul P.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Ministerul Public a invocat în motivele de recurs greșita obligare a inculpatului la restituirea sumelor de bani către denunțătoare în monedă europeană, fără a se menționa plata echivalentului în RON, împrejurare în care s-a apreciat ca fiind incident cazul de casare prev. de art. 385

9

pct. 17

2

C. poc. pen.

Recurentul inculpat a invocat mai multe critici cu privire la decizia pronunțată de instanța de prim control judiciar, invocând 6 cazuri de casare.

Într-o primă critică s-a susținut că judecata în apel a avut loc fără participarea inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii. Invocând practica și doctrina juridică, recurentul inculpat, prin apărătorul său ales, arată că la judecarea apelului era necesară prezența inculpatului, în condițiile în care prin Sentința penală nr. 837 din 25 octombrie 2011, instanța fondului dispunându-se achitarea pentru faptele deduse judecății, iar în conformitate cu prevederile art. 378 alin. (1) C. proc. pen., se impunea a se proceda la ascultarea inculpatului prezent.

Recurentul inculpat a invocat cazul de casare reglementat în art. 385

9

pct. 6 C. proc. pen., constând în aceea că judecata apelului a avut loc în lipsa apărătorului inculpatului, context în care nulitatea absolută prev. de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., impune casarea hotărârii, întrucât, deși prezent la judecată, avocatul nu a pus concluzii corespunzător fazei procesuale a apelului sau prestația sa echivalează cu lipsa de apărare, inculpatul fără a beneficia de o apărare efectivă.

O altă critică avansată de recurentul inculpat, prin apărătorul său ales, a vizat nemotivarea deciziei de apel, invocându-se împrejurarea că instanța de prim control judiciar nu a răspuns criticilor apărării, rezumându-se a prelua susținerile procurorului, exprimate în motivele de apel, fără a motiva concluziile la care a ajuns cu privire la situația de fapt reținută și fără a proceda la o analiză minuțioasă a probelor.

Hotărârea instanței de apel a constituit obiectul criticilor recurentului inculpat și din perspectiva disp. art. 385

9

pct. 12 C. proc. pen.

Cazul de casare plus petita (cum l-a intitulat apărătorul ales al inculpatului în cuprinsul motivelor depuse în scris la dosarul cauzei) se referă la depășirea limitelor în care instanța a fost învestită, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității absolute a hotărârii de condamnare pronunțată pentru aceste fapte.

S-a arătat că, deși se reține că perioada infracțională e cuprinsă între lunile decembrie 2007 - ianuarie 2008, o serie de bunuri imputate că ar fi format obiectul material al faptelor de corupție au fost primite de inculpatul P.E. anterior sau ulterior acestor date limită.

În opinia recurentului inculpat în prezenta cauză își află incidența și cazul de casare prev. de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., constând în aceea că s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare, în considerentele hotărârii atacate afirmându-se contrariul a ceea ce rezultă în mod evident din probele administrate, existând o vădită neconcordanță între modul cum acestea au fost percepute și analizate în hotărâre.

Eroarea gravă de fapt ar consta în reflectarea inexactă a conținutului dosarului în cuprinsul hotărârii și derivă, potrivit susținerilor apărării inculpatului din contrarietatea evidentă și necontroversată între ceea ce rezultă din actele dosarului și mențiunile cu privire la existența concretă a faptei.

În fine, un ultim caz de casare invocat într-un plan secundar, îl constituie prevederile art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., învederându-se că s-au aplicat pedepse greșit individualizate, în raport cu disp. art. 72 C. pen., apreciind că prin raportare la circumstanțele personale ale recurentului inculpat, scopul pedepsei să fie îndeplinit și fără executarea efectivă a acesteia.

Decizia curții de apel este apreciată ca nelegală în ceea ce privește aplicarea pedepsei accesorii, în condițiile în care au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., deși infracțiunea pentru care a fost condamnat este independentă de ocuparea unei funcții, de exercitarea unei profesii sau de desfășurarea unei activități.

S-a considerat că dacă s-ar accepta că inculpatul P.E. a săvârșit infracțiunea în calitate de avocat și pentru aceasta s-ar fi impus a-i interzice dreptul de a exercita profesia de avocat, ar însemna ca, în mod evident să analizeze componenta competenței materiale a instanței de fond (pentru infracțiunile săvârșite de avocați această competență rationae personae, revenind Curții de apel la judecata cauzei în fond).

Recurenta parte civilă D.V. a declarat în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție că înțelege să-și retragă recursul promovat.

Prin Decizia nr. 3.214 din 9 octombrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. și inculpatul P.E., s-a casat în totalitate decizia penală recurată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, Curtea de Apel București.

S-a luat act de retragerea recursului declarat de partea civilă D.V.

Onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 50 RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut următoarele:

Instanța de fond a pronunțat o hotărâre de achitare a inculpatului, apreciind că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență reținută în sarcina acestuia, iar instanța de apel a apreciat că judecătorul fondului a pronunțat o hotărâre întemeiată pe o apreciere greșită a probelor, pe constatări de fapt neconforme cu realitatea, așa încât a fost desființată soluția primei instanțe și s-a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 5 ani închisoare și aplicarea unei pedepse complementare a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. c) C. pen. pe o durată de 5 ani.

Cu privire la procedura în care s-a desfășurat judecata în apel din prisma respectării dreptului la apărare a inculpatului și a prezenței inculpatului la judecată, instanța de recurs a constatat că au fost acordate un număr de 4 termene de judecată, cauza având primul termen la 1 februarie 2012 și fiind soluționată la 14 martie 2012, iar orice solicitare de amânare a cauzei formulată de inculpat s-a dovedit a fi întemeiată. S-a mai reținut că la data de 12 martie 2012 inculpatul a depus o cerere însoțită de mai multe înscrisuri doveditoare prin care învedera că la aceeași dată, 14 martie 2012 a fost citat la Tribunalul Maramureș în Dosarul nr. 995/100/2012, având ca obiect comisie rogatorie și delegare.

Instanța de recurs a apreciat că deși inculpatul - care a lipsit - a fost reprezentat prin apărător din oficiu la termenul din data de 14 martie 2012 când au avut loc dezbaterile, în realitate apărarea nu a fost efectivă, ci s-a limitat la prezența, în cadrul dezbaterilor în apel, a unui avocat care a exercitat în mod strict formal apărarea inculpatului, solicitând respingerea apelurilor promovate și amânarea pronunțării pentru ca inculpatul să depună concluzii scrise.

În virtutea rațiunilor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat incident cazul de casare reglementat de art. 385

9

pct. 6 C. proc. pen., inculpatului - achitat de instanța de fond și condamnat de instanța de apel - neasigurându-i-se în mod efectiv dreptul la apărare, context în care nu s-a mai apreciat necesară examinarea celorlalte motive de recurs sau critici avansate, fiind prioritară casarea deciziei instanței de apel cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceiași instanță, ocazie cu care, s-a menționat că se vor avea în vedere toate aspectele invocate de recurenții din cauză.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel București, secția a II-a penală, la data de 2 noiembrie 2012 sub nr. 43747/3/2010 (3329/2012), fiind repartizată completului inițial învestit, iar în urma admiterii cererilor de abținere formulate de judecătorii din completul de judecată, s-a procedat la o nouă repartizare a cauzei.

Apelanta D.(I.)V. și-a însușit prin semnătură - la solicitarea instanței - motivele de apel depuse înainte de trimiterea cauzei spre rejudecare și, în plus, a mai adus următoarele critici sentinței apelate:

1

alin. (4) din Legea nr. 78/2000 și la Decizia nr. 59/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii.

În susținerea orală a motivelor de apel, apelanta, prin apărător ales, a învederat că nu mai susține acest motiv de apel, arătând că încadrarea juridică a faptei reținută în sarcina inculpatului este corectă.

Curtea, din oficiu, a pus în vedere apelantei D.V. să precizeze temeiul juridic al declarării căii de atac, respectiv dacă s-a declarat apel în temeiul dispozițiilor art. 362 lit. c) sau d) C. proc. pen., deci în calitate de parte vătămată sau parte civilă, sau în temeiul dispozițiilor art. 362 lit. f) C. proc. pen., în calitate de persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate, pentru a se aprecia asupra declarării în termen a căii de atac.

Cu privire la acest aspect, apelanta a precizat că temeiul juridic al declarării căii de atac îl constituie art. 362 lit. e) C. proc. pen., dar că nu prezintă relevanță această împrejurare față de dispozițiile art. 366 raportat la art. 363 C. proc. pen., precum și față de existența sinonimei motivelor de apel formulate de apelantă și de Parchet și a identității scopului acestora, corespunzător art. 1 C. proc. pen., menționând că atâta timp cât ambele apeluri declarate împotriva hotărârii primei instanțe vizează schimbarea acesteia, este evident că apelul propriu, în măsura în care s-ar pune problema regularității determinate de textele menționate din legea procesual penală, are caracter de aderare la apelul procurorului, potrivit vechiului C. proc. civ., respectiv apel incident, potrivit dispozițiilor noului C. proc. civ.

Totodată, a mai arătat apelanta că în ceea ce privește dispozițiile privind regularitatea căilor de atac sub aspectul termenului de declarare, trebuie să se dea relevanță aflării adevărului și restabilirii stării de legalitate prin pronunțarea de hotărâri legale și temeinice, față de aspectul formal al termenului.

A mai arătat apelanta că aspectul formal al nerespectării termenului nu a fost constatat la primul termen de judecată, iar în primul ciclu procesual a fost admisă această cale de atac, respectiv în fața instanței de recurs nu s-a invocat nici de către Parchet, nici de către inculpat, motivul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 11 C. proc. pen. (în prezent abrogat) referitor la admiterea unei căi de atac tardive sau inadmisibile, așa încât împrejurarea tardivității sau nu a apelului apare lipsită de semnificație și nu mai poate fi examinată în etapele superioare ale judecății.

În fața instanței de apel s-a procedat la audierea intimatului inculpat față de dispozițiile deciziei de casare și de prevederile art. 378 alin. (1

1

) C. proc. pen.

Sub aspectul probatoriului intimatul a solicitat încuviințarea probei testimoniale cu martorii A.M., B.A. și soțul denunțătoarei, respectiv a probei cu înscrisuri constând în acte în dovedirea angajării non-fictive a fiului denunțătoarei D.V. și emiterea unei adrese către V.B.R., pentru a infirma sau confirma dacă ante-contractul a stat la baza încheierii contractului de credit la care s-a referit intimatul inculpat în declarația sa, iar apelanta a solicitat reaudierea sa.

Curtea, pentru motivele expuse în Încheierea de ședință din data de 12 martie 2013, a încuviințat intimatului inculpat proba testimonială cu martora A.M. și proba cu înscrisuri în dovedirea angajării non-fictive a fiului denunțătoarei D.V., respingând ca nefiind utile soluționării cauzei proba testimonială cu martorii B.A. și cu soțul denunțătoarei, respectiv emiterea unei adrese către V.B.R.; totodată, a respins ca nefiind utilă soluționării cauzei readministrarea în fața instanței de apel a probei testimoniale cu denunțătoarea D.V.

În cauză a fost administrată proba testimonială cu martora A.M., iar în cadrul administrării probei cu înscrisuri intimatul inculpat a depus la dosar în copii certificate pentru conformitate cu originalul: Adresa nr. A2 din 3 februarie 2011 emisă de M.M.F.P.S. - I.T.M. București, Decizia nr. D1 din 3 octombrie 2008 emisă de C.C.I. România - Cehia, înscris olograf semnat de I.M.E., contract de vânzare-cumpărare autentificat din 14 februarie 2008.

Prin Decizia penală nr. 180/A de la 13 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 43747/3/2010 (3329/2012), în baza art. 379 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. a fost respins, ca tardiv formulat apelul declarat de apelanta D.V.

Prin aceeași decizie, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. împotriva Sentinței penale nr. 837 din 25 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. 43747/3/2010.

S-a desființat sentința apelată și în fond, rejudecând:

În baza art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul P.E.(fost G.I.),  fără antecedente penale, la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență în formă continuată.

În baza art. 71 C. pen., pe durata executării pedepsei s-au interzis inculpatului drepturile prev. de 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

În temeiul art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, a fost obligat inculpatul să restituie martorului denunțător D.V. echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății a sumelor de 60.000 euro și 1.100 euro, respectiv suma de 700 RON, reprezentând banii și contravaloarea bunurilor primite de inculpat de la martorul denunțător.

S-a menținut măsura sechestrului asigurător instituit asupra imobilului situat în București, str. P.M., sector 1, dispusă prin Ordonanța nr. 104/P/2009 din 7 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.

În baza art. 192 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în fond.

A fost obligată apelanta D.V. la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în apel.

Celelalte cheltuieli judiciare, în apel, avansate de stat, au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a decide astfel instanța de apel a examinat legalitatea și temeinicia hotărârii apelate, față de criticile formulate, cât și sub toate aspectele de fapt și de drept, și a apreciat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. ca fiind întemeiat, iar cel declarat de apelanta D.V. ca tardiv formulat, pentru următoarele considerente:

Cu privire la apelul formulat de apelanta D.V.

Curtea a constatat că denunțătoarea D.(fostă I.)V. a formulat o cerere de constituire de parte civilă în procesul penal pentru suma de 150.000 euro, însă cererea a fost respinsă de instanța de fond, apreciindu-se că aceasta nu se poate constitui parte civilă în procesul penal, față de natura infracțiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, respectiv infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 alin. (1) C.pen, care este o infracțiune de pericol și nu una de rezultat, într-o asemenea situație denunțătorul păstrând doar calitatea de martor în cauză.

În aceste condiții, apelanta D.V. nu a dobândit calitatea de parte civilă în cauză, dar nici calitate de parte vătămată, fiind audiată în cauză în fața instanței de fond doar în calitate de martor.

Drept urmare, denunțătoarea D.V., nedobândind calitatea de parte în proces în fața primei instanțe, deși - în opinia acesteia - ar fi avut vocația cerută de lege pentru aceasta, nu poate declara apel împotriva hotărârii judecătorești pronunțate de prima instanță în baza dispozițiilor art. 362 lit. c) sau d) C. proc. pen., dar având în vedere vătămarea pretins a fi suferită prin respingerea cererii de participare în calitate de parte civilă în procesul penal, poate beneficia de prevederile art. 362 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care se referă la posibilitatea declarării căii de atac de către orice persoană ale cărei interese legitime au fost direct vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței.

Prin urmare, martorul denunțător poate declara apel cu privire la respingerea cererii sale de participare în procesul penal ca parte vătămată sau parte civilă, un astfel de apel fiind admisibil în temeiul dispozițiilor art. 362 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., dar în speță fiind tardiv declarat, așa cum se va arăta în continuare.

Raportându-ne la dispozițiile art. 363 C. proc. pen., Curtea a constatat că termenul de 10 zile în care trebuie declarat apelul începe să curgă doar din momentul efectuării actului procesual anume prevăzut de lege, iar regula generală este aceea că termenul curge de la pronunțare, dacă legea nu dispune altfel.

În cazul persoanei ale cărei interese legitime au fost direct vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței, termenul nu poate curge decât de la data pronunțării încheierii/actului prin care au fost vătămate drepturile și interesele legitime ale persoanei, dar nu mai târziu de data pronunțării sentinței penale.

O astfel de concluzie se desprinde din împrejurarea că situațiile în care termenul de apel curge de la comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărârii sunt expres și limitativ prevăzute de lege și se referă exclusiv la părțile din cauză.

Totodată, se are în vedere și faptul că pentru persoanele care declară apel în temeiul dispozițiilor art. 362 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. (adică martorul, expertul, interpretul și apărătorul, în ceea ce privește cheltuielile judiciare) termenul curge, potrivit art. 362 alin. (4) C. proc. pen., de la pronunțarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare și cel mai târziu în 10 zile de la pronunțarea sentinței penale.

Pentru identitate de rațiune, în cazul oricărei persoane ale cărei interese legitime au fost direct vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței și cu privire la care nu există obligația comunicării unei copii de pe dispozitivul sentinței penale conform art. 362 alin. (3) C. proc. pen., termenul de apel curge de la pronunțarea actului prin care i-au fost vătămate drepturile și interesele legitime, dar nu mai târziu de data pronunțării sentinței penale.

În cauză, s-a constatat că sentința penală apelată a fost pronunțată la data de 25 octombrie 2011, iar apelul a fost declarat de către denunțătoarea D.V. la data de 15 noiembrie 2011, conform ștampilei oficiului poștal, din Dosarul nr. 43747/3/2010 (14/2012), deci cu depășirea termenului de 10 zile de la pronunțarea sentinței penale.

Pe cale de consecință, apelul declarat de denunțătoarea D.V. a fost respins ca tardiv formulat.

În ceea ce privește susținerile apelantei referitoare la imposibilitatea respingerii ca tardiv formulat a apelului față de faptul că acest aspect nu a fost pus în discuție de instanța de apel învestită inițial, că nu s-a invocat acest aspect ca motiv de recurs (caz de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 11 C. proc. pen.) de către Parchet și inculpat atunci când au declarat recurs împotriva Deciziei nr. 92/A din 19 martie 2012, respectiv că apelul denunțătoarei ar avea caracter de aderare la apel sau de apel incident, potrivit legii procesual civile, Curtea a constatat că aceste susțineri sunt nefondate.

Astfel, în fața instanței de apel inițial învestite cu soluționarea apelurilor declarate împotriva Sentinței penale nr. 837 din 25 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, au avut loc 4 termene de judecată, dintre care la primele trei (1 februarie 2012, 22 februarie 2012, 7 martie 2012) s-a dispus amânarea judecării cauzei, fie pentru lipsă de apărare, fie pentru imposibilitatea prezentării intimatului inculpat, iar cauza a fost în stare de judecată la data de 14 martie 2012, când au avut loc și dezbaterile cu privire la fondul apelurilor.

Prin Decizia penală nr. 3214 din 9 octombrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a dispus admiterea apelurilor formulate de Parchet și de inculpat pentru nerespectarea dreptului la apărare a intimatului inculpat la termenul de judecată din data de 14 martie 2012, la care cauza a fost în stare de judecată și au avut loc dezbaterile în fața instanței de apel, fiind trimisă cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe.

Fiind trimisă întreaga cauză spre rejudecare, nu există niciun impediment, în opinia Curții, de a pune în discuție calitatea în care a declarat apelul denunțătoarea și tardivitatea declarării acestui apel, cu atât mai mult cu cât în fața instanței de recurs denunțătoarea și-a retras recursul formulat, astfel încât nu poate fi vorba despre agravarea situației apelantei denunțătoare prin respingerea ca tardiv a apelului declarat de aceasta după trimiterea spre rejudecare a apelurilor.

În plus, neinvocarea de către Parchet sau inculpat în recursurile promovate împotriva deciziei instanței de apel inițial învestită cu soluționarea apelurilor a cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 11 C. proc. pen. nu constituie un impediment pentru punerea în discuție a tardivității apelului declarat de denunțătoare, întrucât cauza a fost trimisă în întregime spre rejudecare, iar instanța supremă, în decizia de recurs, a menționat că instanța de apel, în rejudecare, va trebui să aibă în vedere toate celelalte motive de recurs sau critici aduse de părți, fără însă ca aceasta să echivaleze cu imposibilitatea punerii în discuție și a altor aspecte, care nu au fost invocate prin recursurile declarate și admise de instanța supremă.

Referitor la incidența în cauză a instituțiilor aderării la apel, potrivit vechiului C. proc. civ., respectiv a apelului incident, potrivit dispozițiilor noului C. proc. civ., Curtea a constatat că apelanta D