ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1006/2016

Decizia nr. 1006/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, secția civilă, sub nr. x/301/2010 reclamanții A. și B. au chemat în judecata pe pârâții SC C. SA, D., E. București, F. București și G. solicitând obligarea pârâților la restituirea sumei de 54.817.846 lei vechi reprezentând contravaloarea avans, rate și dobânda aferente contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate din 02 aprilie 1997, precum și actualizarea sumei menționate. În drept au fost invocate dispozițiile art. 1337-1351 C. civ. În dovedire au fost atașate la dosar înscrisuri, respectiv copii ale hotărârilor judecătorești și copia contractului din 02 aprilie 1997 de vânzare cumpărare cu plata în rate.

La termenul de judecata din data de 19 ianuarie 2011 reclamanții și-au modificat acțiunea atât sub aspectul cadrului procesual indicând drept pârâți E., prin primar general, și Statul Roman prin G., sub aspectul obiectului, arătând ca solicită plata valorii de circulație a imobilului, dar și sub aspectul temeiului de drept, întrucât au fost invocate dispozițiile art. 1, art. 4 și art. 7 din Legea nr. 1/2009. Întrucât prin expertiza administrată în fața Judecătoriei sector 3, valoarea de piață a imobilului indicat prin acțiune a fost determinat la suma de 1.245.476,07 lei, iar cea a îmbunătățirilor aduse, la valoarea de 85.551,23 lei, prin sentința civilă nr. 8578 din 08 iunie 2011 a acestei instanțe a fost admisă excepția necompetentei materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată la data de 06 septembrie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2011.

Prin sentința civilă nr. 1749 din 02 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților E. prin primarul general și Statul Român prin G. și s-a respins, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, acțiunea reclamanților A. și B. Prin Decizia civilă nr. 159/A din 10 iunie 2013, astfel cum a fost îndreptată în privința erorii materiale prin încheierea din 30 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe, a desființat în parte sentința apelantă și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București, cât privește cererea de chemare în judecată îndreptată împotriva pârâtului G., menținând celelalte dispoziții ale hotărârii, referitoare la lipsa calității procesuale pasive a pârâtului E. S-a reținut în considerentele acestei decizii că, încă de la introducerea cererii de chemare în judecată, reclamanții au indicat, ca unul dintre pârâți, pe G., care a apărut ulterior menționat drept Statul român, prin G. În plus, dezvoltarea considerentelor primei instanțe, prin care au fost subliniate diferențele existente între G. și Statul român, prin G., a fost apreciată ca eronată, rezultat al unei interpretări eronate a dispozițiilor legale relevante.

Prin Decizia civilă nr. 1389 din 14 mai 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/3/2011*, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin G. reprezentat de H. București împotriva Deciziei nr. 159/A din 10 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Pentru a decide în acest sens, Înalta Curte a reținut că este pur formală și nejustificată distincția pe care o realizează recurentul între cele două entități - G. și, respectiv, Statul român, prin G. - lipsită de consecințe în planul dreptului procesual deoarece în aducerea la îndeplinire a dispozițiilor legale consacrate prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, G. nu are o răspundere proprie pentru evicțiunile produse.

În realitate, aceste dispoziții legale au reglementat modalitatea de executare a obligațiilor de plată în sarcina acestui minister, care nu este însă debitor pentru că ar fi creat un prejudiciu decurgând din activitatea sa proprie, fiind doar instituția prin intermediul căreia se efectuează plățile, în numele și pe seama statului. Cauza a fost astfel înregistrată la data de 6 august 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2014, instanță care a respins acțiunea ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 1388 din 18 noiembrie 2014. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în imobilul din București, sector 3 în temeiul contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 02 aprilie 1997 încheiat cu E. București, reprezentată prin SC C. SA, în baza Legii nr. 112/1995, pentru un preț de 37.373.656 lei.

Prin Decizia civilă nr. 720 din 23 iunie 2000 a Tribunalului București s-a constatat nulitatea absolută a respectivului contract, reținându-se că părțile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare prin fraudă la lege, cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Raportându-se la conținutul dispozițiilor art. 50 1 și 50 din Legea nr. 10/2001, s-a reținut că legiuitorul a condiționat acordarea despăgubirilor la nivelul prețului de piață al imobilului, cumpărat de chiriaș și de a cărui proprietate acesta a fost evins, de situația premisă ca respectivele contracte să fi fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Pentru celelalte contracte, încheiate cu încălcarea dispozițiilor actului normativ menționat, s-a reglementat posibilitatea acordării de despăgubiri la nivelul prețului din contract, plătit pentru cumpărarea imobilului, actualizat cu rata inflației.

În speță, după cum s-a reținut cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul vizând revendicarea apartamentului, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, apreciindu-se că reclamanții nu pot beneficia de despăgubiri la nivelul prețului de piață al imobilului, singura posibilitate de despăgubire conferită de lege fiind aceea a obținerii prețului plătit în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru achiziționarea imobilului, actualizat în funcție de indicele actual de inflație, despăgubire pentru obținerea căreia legiuitorul nu a mai impus condiția respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 cu ocazia încheierii contractului.

S-a arătat însă că reclamanților nu le poate fi recunoscută această formă de despăgubire deoarece ei și-au modificat cererea de chemare în judecată, în sensul solicitării acordării valorii de circulație a imobilului, cerere care nu apare ca fiind întemeiată față de cele reținute anterior. Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefundat, prin Decizia nr. 101/A din 16 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, reținându-se că, în raport de situația de fapt existentă în cauză, în sensul că actul de vânzare cumpărare din 02 aprilie 1997 încheiat de apelanții reclamanți în condițiile Legii nr. 112/1995 a fost declarat nul printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv Decizia civila nr. 720 din 23 iunie 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sunt incidente litigiului dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

S-a argumentat că în cuprinsul Legii nr. 10/2001 au fost reglementate două ipoteze: una este cea a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate „cu respectarea Legii nr. 112/1995”, care nu au fost declarate nule, dar care nu își mai produc efectele ca urmare a admiterii, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, a acțiunii în revendicare intentată de foștii proprietari - ipoteză reglementata de art. 50 alin. (2) 1 și art. 50 1 ; a doua ipoteză este cea a contractele de vânzare - cumpărare încheiate „cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, anume acele contracte care au fost declarate nule printr-o hotărâre judecătorească - ipoteză avuta în vedere de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificată.

Prin situația de fapt regăsită în cazul lor, reclamanții se află în ipoteza art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/ 2001, astfel că acestora nu li se cuvine prețul de piață al imobilului, ci doar prețul actualizat, cererea având ca obiect valoarea de piață a imobilului fiind neîntemeiată întrucât nu sunt incidente situației lor juridice dispozițiile legale ale art. 50 alin. (2) 1 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Dreptul comun reprezentat de art. 1337 și urm. C. civ. este înlăturat de la aplicare de existenta unor dispoziții legale speciale conținute în Legea nr. 10/2001. De altfel, chiar și în condițiile dreptului comun, cererea reclamanților pentru valoarea de piață nu putea fi primită întrucât aceștia nu sunt în situația juridică a evicțiunii consumate, ci a declarării nulității care implică doar restituirea prestațiilor, fără drept la excedentul de valoare.

Pentru aceste motive au fost apreciate ca lipsite de relevanță apărările apelanților în sensul că nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a fost determinată exclusiv de nulitatea măsurilor de trecere a imobilului în proprietatea statului, singurul aspect relevant fiind acela că prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a declarat nulitatea acestui contract, ceea ce îi pune pe apelanți în situația de a le fi aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Susținerea apelanților că li s-ar fi refuzat și dreptul la restituirea prețului actualizat, care ar fi fost o pretenție subsidiară față de cea principală (prețul de piață al imobilului), s-a arătat că soluția tribunalului a fost legală, în raport de Decizia dată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 1/2015 . Prin această decizie s-a statuat că: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (2) și 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța de judecată învestită cu soluționarea unei cereri în plata prețului de piață, întemeiată pe prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare, poate acorda reclamantului prețul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare,

numai dacă s-a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens”.

S-a argumentat în cuprinsul acestei decizii că cele două categorii juridice ”sunt pretenții distincte, cu reglementări și premise juridice diferite”, că ”Atunci când reclamantul pretinde acordarea prețului de piață, arătând în motivarea cererii sale că a încheiat contractul cu respectarea dispozițiilor legale, iar din probe rezultă contrariul, instanța nu poate, sub pretextul calificării juridice, să rețină că, de fapt, s-a solicitat restituirea prețului actualizat, pentru că la acesta este îndreptățită partea” și că ” în situația în care reclamantul a pretins numai restituirea prețului de piață (fără a formula și un capăt de cerere distinct având ca obiect restituirea prețului actualizat, plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare), instanța ar putea acorda prețul actualizat, doar nesocotind principiul disponibilității și obiectul învestirii sale”.

Or, instanța de apel a observat că apelanții-reclamanți au solicitat inițial restituirea prețului actualizat, însă ulterior, prin modificarea de cerere depusă la fila 48 dosar fond, și-au modificat această cerere solicitând valoarea de piață a imobilului. Modificarea de cerere a fost în sensul formulării exclusiv a acestei pretenții referitoare la valoarea de piață a imobilului fără să se mai păstreze ca un capăt de cerere subsidiar pretenția de restituire a prețului actualizat formulată inițial, în timp ce ulterior, pe parcursul judecății, permanent reclamanții și-au exprimat poziția în acest sens al solicitării exclusiv a valorii de circulație. Față de aceste împrejurări, de principiul disponibilității și de conținutul art. 132 C. proc.

civ., ca și de decizia dată în recurs în interesul legii, în mod întemeiat și legal prima instanță a soluționat exclusiv o asemenea pretenție, fără să poată acorda prețul actualizat. Este nefondată susținerea apelanților conform căreia ar beneficia de protecția art. 480 C. civ. și a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât, în realitate, având în vedere că actul de vânzare-cumpărare încheiat de apelanți a fost declarat nul, cu efecte retroactive, ei sunt considerați că nu au devenit niciodată proprietarii imobilului și nu sunt beneficiarii unui bun în sensul Curții Europene a Drepturilor Omului. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții, solicitând casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului declarat, recurenții au reamintit că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 3 București au solicitat restituirea sumei actualizate de 54.817.846 lei rol reprezentând contravaloarea avans și dobânda aferente contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 02 aprilie 1997. Prin cererea precizatoare din 19 ianuarie 2011 au solicitat plata valorii de circulație a imobilului în temeiul Legii nr. 1/2009 (ca lege mai favorabilă).

Soluția adoptată de instanța de apel în privința cererii lor este nelegală deoarece această instanță: - Nu a dat curs principiului disponibilității privind punerea în discuția părților a constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare din motive de nelegalitate imputabile reclamanților, de natură să îi scoată din reglementarea opțională a prețului de piața solicitat, instanța de fond aplicând în orb litera legii și nu spiritul acestei, fără să cerceteze situația reală a refuzului moștenitoarei revendicative de a mai locui în imobilul cumpărat de către ei; - Nu a solicitat dosarul al cărui act final a fost Decizia civila nr. 720 din 23 iunie 2000 (dosar care nu este precizat nici de către instanța de fond, nici cea de apel) a Tribunalului București pentru a se constata justețea celor declarate de reclamanți în calea de atac, refuzându-le înscrisurile depuse.

- Nu a dat curs solicitărilor reclamanților de a prezenta martori privind justețea și legalitatea încheierii contractului lor de cumpărare, aspectele de așa-zisă nelegalitate apărând ulterior perfectării contractului prin apariția unei legi mai favorabile în sprijinul acțiunilor în revendicare astfel încât revendicatoarea a obținut întreg imobilul (5 corpuri de casă și teren 990 mp) dar a păstrat și casa primită de la stat (pe care a cumpărat-o) în schimbul cedării apartamentului lor. - Nu a motivat excepția ridicată de reclamanți, privind necompetența materială a Tribunalului București în soluționarea cererii lor inițiale la care, așa cum a observat și Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual al cauzei, ei nu au renunțat niciodată, ba chiar s-au prezentat împreună în fața Curții de Apel (la primul apel) pentru a susține în continuare cererea inițială făcută în fața Judecătoriei sector 3 București.

Singura motivare a respingerii apelului a fost Decizia dată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 1/2015 care, în cazul solicitării prețului actualizat, impune necesitatea formulării unui capăt de cerere distinct cu acest obiect, așa încât, probabil cererea inițială din anul 2010 nu este nici distinctă, nici clară și nici anterioară deciziei mai sus menționate. În drept, au fost indicate dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Intimatul nu a formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare. Analizând calea de atac cu a cărei soluționare a fost învestită, Înalta Curte apreciază că prezentul recurs deduce judecății critici care sunt nefondate.

Cea dintâi susținere a recurenților a fost în sensul unei pretinse nesocotiri de către instanța de apel a principiului disponibilității, manifestată prin nepunerea în discuția părților a constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare din motive de nelegalitate imputabile reclamanților, ceea ce a condus în optica acestora, la „scoaterea” lor din reglementarea prețului de piață solicitat, instanța de fond aplicând în orb litera legii și nu spiritul acesteia. Astfel cum a fost argumentată, critica nu are nicio legătură cu principiul disponibilității părții în procesul civil, a cărei eventuală nesocotire de către instanțe se poate concretiza fie în omisiunea soluționării unora din pretențiile deduse judecății, fie în acordarea a altceva decât s-a solicitat ori a mai mult decât s-a solicitat, niciuna din aceste ipoteze neregăsindu-se în motivația criticii de nelegalitate invocată de recurenți.

Mai degrabă argumentele recurenților tind să acuze o încălcare a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare în procesul civil, de vreme ce se plâng de „nepunerea în discuție” de către instanța de judecată a anumitor aspecte ce țin de soluționarea litigiului. Chiar astfel fiind, critica este nefondată, instanța de apel reținând în mod judicios în considerentele hotărârii sale că sunt lipsite de relevanță apărările apelanților în sensul că nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ar fi fost determinată exclusiv de nulitatea măsurilor de trecere a imobilului în proprietatea statului (ceea ce, în viziunea acestora, semnifică din cauze neimputabile lor), singurul aspect relevant din punct de vedere la normelor legale incidente fiind acela că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a declarat nulitatea acestui contract, ceea ce îi pune pe apelanți în situația de a le fi aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Așa după cum au arătat suficient de clar în hotărârile lor ambele instanțe de fond, distincțiile existente la nivelul legislației - respectiv, art. 50 1 și art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare - între posibilitatea acordării prețului de piață al imobilului ori posibilitatea acordării prețului din contract, în valoare actualizată, este dată de regăsirea în situația juridică a celui ce pretinde fie a unui caz de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare a bunului imobil cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar care totuși a fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă (spre exemplu, pe calea revendicării), fie a unui caz de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 care, de asemenea, a fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Este indiferent, în acest din urmă caz, dacă încălcarea Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului a avut sau nu loc din motive imputabile chiriașului-cumpărător (deși o eludare a legii din motive neimputabile părții în cauză nici nu ar putea fi de conceput), relevantă pentru aplicarea art. 50 alin. (2) fiind reținerea încheierii contractului cu nesocotirea legii.

Așa cum rezultă din considerentele hotărârilor ambelor instanțe de fond, ca și din cuprinsul reglementării legale incidente cazului, nu instanța de judecată i-a scos pe recurenți din „reglementarea opțională a prețului de piață solicitat”, prin eventuala nepunere în discuție a unor aspecte ce țin de soluționarea cauzei pe fond, după cum s-au plâns aceștia, ci însăși situația juridică în care ei s-au aflat în legătură cu bunul imobil, a cărui proprietate au pierdut-o în concursul cu fostul proprietar, la finalul judecății litigiului de revendicare și constatare nulitate absolută contract, tranșată în mod irevocabil prin Decizia nr. 510 din 20 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

În raport de această situație juridică, în mod corect instanțele de fond au concluzionat că recurenții nu sunt îndreptățiți să beneficieze de plata prețului de piață al imobilului, de vreme ce s-a stabilit într-o judecată anterioară, în mod irevocabil și cu putere de lucru judecat, că încheierea contractului de vânzare-cumpărare a bunului imobil (apt. din sector 3, București) a avut la bază o cauză ilicită, fiind făcut în fraudarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. O astfel de împrejurare, dedusă chiar din probele administrate de recurenți - Decizia civilă nr. 510 din 20 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, îi înlătură pe aceștia de la beneficiul dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, astfel cum a fost modificată și completată.

Următoarele două critici ale recursului, deși fac trimitere la aspecte ce țin de probatorii, tind să critice reținerea instanței de apel privitoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului cu încălcarea Legii nr. 112/1995. În acest sens, recurenții au pretins că deși instanța de apel a reținut acest aspect în considerentele hotărârii sale, ea nu a avut acces la probatoriile din dosarul al cărui act final a fost Decizia nr. 720 din 23 iunie 2000 (și a cărui atașare a fost solicitată ca probă în recurs) și nici nu a dat curs solicitării lor de administrare a probei cu martori pentru a putea demonstra legalitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Niciuna dintre critici nu este întemeiată întrucât invocându-le, recurenții ignoră împrejurarea că acest litigiu are un cu totul alt obiect decât cel al verificării legalității încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 2 aprilie 1997 și a actului său adițional, legalitate care nu mai este posibil a fi supusă din nou cenzurii instanțelor judecătorești, în primul rând întrucât aceasta a fost cercetată și dezlegată cu titlu irevocabil într-un litigiu anterior, cel finalizat prin pronunțarea Deciziei civile nr. 510 din 20 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, (sub acest aspect, referirea instanțelor de fond la dezlegările jurisdicționale ale sentinței civile nr. 720 din 23 iunie 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, fiind eronată deoarece, așa cum rezultă din istoricul litigiului, această sentință a fost casată, alături de Decizia care o menținea nr. 37/A din 25 ianuarie 2001 a Curții de Apel București, prin Decizia nr. 3781 din 31 octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție pronunțată la finalul celui dintâi ciclu procesual al acelei cauze), iar în al doilea rând întrucât se opun dispozițiile art. 45 alin. final ale Legii nr. 10/2001, care au instituit un termen special de prescripție (de 1 an și 6 luni de zile) pentru contestarea și, implicit,

analizarea valabilității actelor juridice de înstrăinare având ca obiect bunurile preluate de către stat, indiferent de cauza de nulitate, termen care, fiind cu mult depășit la acest moment, se opune verificării chiar pe cale incidentală a valabilității actului juridic în discuție. În plus, dezlegările jurisdicționale regăsite în Decizia civilă nr. 510 din 20 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, se opun recurenților cu puterea lucrului judecat, ca prezumție legală absolută (art. 1200 pct. 4 coroborat cu art. 1202 C. civ.), deoarece aceștia au fost părți în litigiul finalizat prin pronunțarea hotărârii menționate, împotriva acelor statuări nemaifiind posibilă emiterea niciunei alte judecăți de valoare și, cu atât mai puțin administrarea unor probe, după cum au criticat recurenții.

Pentru acest motiv instanțele de fond s-au raportat la statuările regăsite în cuprinsul acestei hotărâri, sub aspectul condițiilor încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 2 aprilie 1997, spre a da rezolvare litigiului pendinte, fără ca pentru aceasta să mai fie necesară cunoașterea directă a probelor dosarului pe care Decizia civilă nr. 510 din 20 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, l-a rezolvat în mod irevocabil.

Cea de-a patra critică a recursului, deși invocă o nemotivare a instanței de apel asupra excepției lipsei de competență materială a tribunalului în soluționarea cererii inițiale deduse judecății, având ca obiect restituirea prețului din contract în valoare actualizată, dezvoltă ideea că recurenții nu ar fi renunțat niciodată la judecarea acesteia, că s-ar fi prezentat în fața curții de apel pentru a o susține în forma ei inițială, și că, astfel fiind, nu se justifică refuzul recunoașterii dreptului lor de a primi prețul achitat, în valoare actualizată.

În sprijinul acestor susțineri, recurenții s-au prevalat și de decizia instanței de recurs pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei care, în opinia lor, a susținut teza nerenunțării reclamanților la cererea inițială, dar au considerat și că Decizia nr. 1/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu le poate fi opusă fie pentru că cererea lor inițială este anterioară deciziei dată în recurs în interesul legii, fie pentru că ea este clară și distinctă de aceea privind valoarea de piață a bunului.

Înalta Curte apreciază că instanța de apel a răspuns în mod corect apărării reclamanților privitoare la existența/menținerea în cuprinsul cererii lor de chemare în judecată, a unei pretenții subsidiare, având ca obiect plata prețului din contract în valoare actualizată, ulterior modificării cererii inițiale a acestora realizată la data de 19 2ianuarie 011. Așa după cum rezultă din actele procesuale înfăptuite în cauză de reclamanți, se înțelege că aceștia au solicitat restituirea prețului din contract în valoare actualizată doar prin cererea inițială introductivă de instanță, cerere pe care și-au modificat-o la termenul de judecată din 19 ianuarie 2011 sub aspectul obiectului - solicitând obligarea pârâților la plata prețului de piață al imobilului, dar și al temeiului juridic - indicat a fi cel prevăzut de Legea nr. 1/2009.

Din niciun act procesual emanat de la reclamanți, după cum nici din poziția lor procesuală manifestată pe parcursul judecății ce a avut loc ulterior nu rezultă că aceștia și-ar fi menținut pretenția inițială, nici cu titlu principal și nici cu titlu subsidiar. Actul procesual înfăptuit la 19 ianuarie 2011 de aceștia în fața primei instanțe nu are valoarea unei cereri completatoare, neexistând niciun indiciu care să permită o atare calificare, ci constituie în mod neîndoielnic o cerere modificatoare. Așadar, în lipsă de solicitare, reclamanților nu li s-ar fi putut recunoaște un drept la plata prețului plătit pentru cumpărarea apartamentului din str… , în valoare actualizată, decât cu încălcarea principiului disponibilității.

Considerentul Deciziei de recurs nr. 1389 din 14 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în primul ciclu procesual de judecată a cauzei, nu sprijină nicidecum susținerea recurenților care au pretins că ei nu au renunțat niciodată la cererea inițială. Aceasta întrucât instanța de recurs nu afirmă, precum o fac recurenții, că cererea lor inițială ar fi fost menținută și după precizările aduse acesteia la 19 ianuarie 2011, ci neagă doar critica recurentului de la acea dată, Statul român, prin G. care afirmase că prin precizarea de acțiune recurenții ar fi renunțat la judecată față de pârâtul indicat inițial, care se regăsea însă ca parte, sub o altă denumire (Statul român, prin G.) și în cererea precizatoare.

Întrucât, potrivit explicațiilor anterioare, nu există (deoarece nu a fost menținută) o cerere inițială sau subsidiară, ulterioară manifestării de voință a reclamanților din 19 ianuarie 2011, care să aibă ca obiect restituirea prețului apartamentului, în valoare actualizată, nu se mai poate lua în analiză critica recurenților referitoare fie la anterioritatea acesteia în raport cu Decizia R.I.L. nr. 1/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (care, de altfel, potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865, cuprinde dezlegări date problemelor de drept ce sunt obligatorii pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of.

al României, fiind, deci, incidente inclusiv litigiilor în curs de soluționare, indiferent de data introducerii cererilor de chemare în judecată), fie la nemotivarea de către instanța de apel a excepției necompetenței materiale a tribunalului în soluționarea cererii inițiale (excepție invocată de reclamanți în fața instanței de apel nu prin motivele apelului declarat, ci prin notele scrise depuse la termenul de soluționare a cauzei). În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că recursul declarat este nefondat, Înalta Curte îl va respinge în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A.și B. împotriva Deciziei nr. 101/A din 16 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a-IV-a civilă . Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 mai 2016.