ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1006/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1006/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1006/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Judecătoriei sectorului 3 București, secția civilă,

sub nr. x/301/2010 reclamanții A. și B. au chemat în judecata pe

pârâții SC C. SA, D., E. București, F. București și G.

solicitând obligarea pârâților la restituirea sumei de 54.817.846 lei

vechi reprezentând contravaloarea avans, rate și dobânda aferente

contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate din 02 aprilie 1997,

precum și actualizarea sumei menționate.

În drept au

fost invocate dispozițiile art. 1337-1351 C. civ.

În dovedire

au fost atașate la dosar înscrisuri, respectiv copii ale hotărârilor

judecătorești și copia contractului din 02 aprilie 1997 de

vânzare cumpărare cu plata în rate.

La termenul

de judecata din data de 19 ianuarie 2011 reclamanții și-au modificat

acțiunea atât sub aspectul cadrului procesual indicând drept pârâți E.,

prin primar general, și Statul Roman prin G., sub aspectul obiectului,

arătând ca solicită plata valorii de circulație a imobilului,

dar și sub aspectul temeiului de drept, întrucât au fost invocate

dispozițiile art. 1, art. 4 și art. 7 din Legea nr. 1/2009.

Întrucât prin

expertiza administrată în fața Judecătoriei sector 3, valoarea

de piață a imobilului indicat prin acțiune a fost determinat la

suma de 1.245.476,07 lei, iar cea a îmbunătățirilor aduse, la

valoarea de 85.551,23 lei, prin sentința civilă nr. 8578 din 08 iunie

2011 a acestei instanțe a fost admisă excepția necompetentei

materiale și a fost declinată competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost

înregistrată la data de 06 septembrie 2011 pe rolul Tribunalului București,

secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2011.

Prin

sentința civilă nr. 1749 din 02 octombrie 2012 pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților E.

prin primarul general și Statul Român prin G. și s-a respins, ca

fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate

procesuală pasivă, acțiunea reclamanților A. și B.

Prin Decizia civilă

nr. 159/A din 10 iunie 2013, astfel cum a fost îndreptată în privința

erorii materiale prin încheierea din 30 septembrie 2013, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

familie, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva acestei

sentințe, a desființat în parte sentința apelantă și a

trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București, cât privește

cererea de chemare în judecată îndreptată împotriva pârâtului G.,

menținând celelalte dispoziții ale hotărârii, referitoare la

lipsa calității procesuale pasive a pârâtului E.

S-a

reținut în considerentele acestei decizii că, încă de la

introducerea cererii de chemare în judecată, reclamanții au indicat,

ca unul dintre pârâți, pe G., care a apărut ulterior menționat

drept Statul român, prin G. În plus, dezvoltarea considerentelor primei

instanțe, prin care au fost subliniate diferențele existente între G.

și Statul român, prin G., a fost apreciată ca eronată, rezultat

al unei interpretări eronate a dispozițiilor legale relevante.

Prin Decizia civilă

nr. 1389 din 14 mai 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/3/2011*, s-a

respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin G.

reprezentat de H. București împotriva Deciziei nr. 159/A din 10 iunie 2013

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Pentru a

decide în acest sens, Înalta Curte a reținut că este pur formală

și nejustificată distincția pe care o realizează recurentul

între cele două entități - G. și, respectiv, Statul român,

prin G. - lipsită de consecințe în planul dreptului procesual deoarece

în aducerea la îndeplinire a dispozițiilor legale consacrate prin art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, republicată, G. nu are o răspundere

proprie pentru evicțiunile produse. În realitate, aceste dispoziții

legale au reglementat modalitatea de executare a obligațiilor de

plată în sarcina acestui minister, care nu este însă debitor pentru

că ar fi creat un prejudiciu decurgând din activitatea sa proprie, fiind

doar instituția prin intermediul căreia se efectuează

plățile, în numele și pe seama statului.

Cauza a fost

astfel înregistrată la data de 6 august 2014 pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2014,

instanță care a respins acțiunea ca neîntemeiată prin

sentința civilă nr. 1388 din 18 noiembrie 2014.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, în esență, că

reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului

situat în imobilul din București, sector 3 în temeiul contractului de

vânzare-cumpărare cu plata în rate din 02 aprilie 1997 încheiat cu E.

București, reprezentată prin SC C. SA, în baza Legii nr. 112/1995,

pentru un preț de 37.373.656 lei.

Prin Decizia civilă

nr. 720 din 23 iunie 2000 a Tribunalului București s-a constatat nulitatea

absolută a respectivului contract, reținându-se că

părțile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare prin

fraudă la lege, cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Raportându-se

la conținutul dispozițiilor art. 50

1

și 50 din Legea nr.

10/2001, s-a reținut că legiuitorul a condiționat acordarea

despăgubirilor la nivelul prețului de piață al imobilului,

cumpărat de chiriaș și de a cărui proprietate acesta a fost

evins, de situația premisă ca respectivele contracte să fi fost

încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Pentru

celelalte contracte, încheiate cu încălcarea dispozițiilor actului

normativ menționat, s-a reglementat posibilitatea acordării de

despăgubiri la nivelul prețului din contract, plătit pentru

cumpărarea imobilului, actualizat cu rata inflației.

În

speță, după cum s-a reținut cu putere de lucru judecat prin

hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul vizând

revendicarea apartamentului, contractul de vânzare-cumpărare a fost

încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

apreciindu-se că reclamanții nu pot beneficia de despăgubiri la

nivelul prețului de piață al imobilului, singura posibilitate de

despăgubire conferită de lege fiind aceea a obținerii

prețului plătit în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru

achiziționarea imobilului, actualizat în funcție de indicele actual

de inflație, despăgubire pentru obținerea căreia

legiuitorul nu a mai impus condiția respectării dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 cu ocazia încheierii contractului.

S-a

arătat însă că reclamanților nu le poate fi

recunoscută această formă de despăgubire deoarece ei

și-au modificat cererea de chemare în judecată, în sensul

solicitării acordării valorii de circulație a imobilului, cerere

care nu apare ca fiind întemeiată față de cele reținute

anterior.

Apelul

declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins, ca

nefundat, prin Decizia nr. 101/A din 16 februarie 2016 a Curții de Apel

București,

secția

a IV-a civilă, reținându-se că,

în raport de

situația de fapt existentă în cauză, în sensul că actul de

vânzare cumpărare din 02 aprilie 1997 încheiat de apelanții

reclamanți în condițiile Legii nr. 112/1995 a fost declarat nul

printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv Decizia

civila nr. 720 din 23 iunie 2000 a Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, sunt incidente litigiului dispozițiile art. 50 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001.

S-a

argumentat că în cuprinsul Legii nr. 10/2001 au fost reglementate

două ipoteze: una este cea a contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate „cu respectarea Legii nr. 112/1995”, care nu au fost declarate nule,

dar care nu își mai produc efectele ca urmare a admiterii, prin

hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă, a acțiunii în revendicare intentată de foștii

proprietari - ipoteză reglementata de art. 50 alin. (2)

1

și art. 50

1

; a doua ipoteză este cea a contractele de

vânzare - cumpărare încheiate „cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995”,

anume acele contracte care au fost declarate nule printr-o hotărâre

judecătorească - ipoteză avuta în vedere de art.  50 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 modificată.

Prin

situația de fapt regăsită în cazul lor, reclamanții se

află în ipoteza art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/ 2001, astfel că

acestora nu li se cuvine prețul de piață al imobilului, ci doar

prețul actualizat, cererea având ca obiect valoarea de piață a

imobilului fiind neîntemeiată întrucât nu sunt incidente situației

lor juridice dispozițiile legale ale art. 50 alin. (2)

1

și

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Dreptul comun

reprezentat de art. 1337 și urm. C. civ. este înlăturat de la

aplicare de existenta unor dispoziții legale speciale conținute în

Legea nr. 10/2001. De altfel, chiar și în condițiile dreptului comun,

cererea reclamanților pentru valoarea de piață nu putea fi

primită întrucât aceștia nu sunt în situația juridică a

evicțiunii consumate, ci a declarării nulității care

implică doar restituirea prestațiilor, fără drept la

excedentul de valoare.

Pentru aceste

motive au fost apreciate ca lipsite de relevanță apărările

apelanților în sensul că nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare a fost determinată exclusiv de nulitatea

măsurilor de trecere a imobilului în proprietatea statului, singurul

aspect relevant fiind acela că prin hotărâre judecătorească

irevocabilă s-a declarat nulitatea acestui contract, ceea ce îi pune pe

apelanți în situația de a le fi aplicabile dispozițiile art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001.

Susținerea

apelanților că li s-ar fi refuzat și dreptul la restituirea

prețului actualizat, care ar fi fost o pretenție subsidiară

față de cea principală (prețul de piață al imobilului),

s-a arătat că soluția tribunalului a fost legală, în raport

de Decizia dată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte

de Casație și Justiție sub nr. 1/2015 . Prin această

decizie s-a statuat că: „În interpretarea și aplicarea

dispozițiilor art. 50 alin. (2) și 50

1

alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, instanța de

judecată învestită cu soluționarea unei cereri în plata

prețului de piață, întemeiată pe prevederile art. 50 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările și

completările ulterioare, poate acorda reclamantului prețul actualizat

plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în

temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor

imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului,

cu modificările ulterioare, în cazul în care constată ca fiind

îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările și

completările ulterioare, numai dacă s-a formulat un capăt de

cerere distinct în acest sens”.

S-a

argumentat în cuprinsul acestei decizii că cele două categorii

juridice ”sunt pretenții distincte, cu reglementări și premise

juridice diferite”, că ”Atunci când reclamantul pretinde acordarea

prețului de piață, arătând în motivarea cererii sale

că a încheiat contractul cu respectarea dispozițiilor legale, iar din

probe rezultă contrariul, instanța nu poate, sub pretextul

calificării juridice, să rețină că, de fapt, s-a

solicitat restituirea prețului actualizat, pentru că la acesta este

îndreptățită partea” și că ” în situația în care

reclamantul a pretins numai restituirea prețului de piață

(fără a formula și un capăt de cerere distinct având ca

obiect restituirea prețului actualizat, plătit la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare), instanța ar putea acorda prețul

actualizat, doar nesocotind principiul disponibilității și

obiectul învestirii sale”.

Or,

instanța de apel a observat că apelanții-reclamanți au

solicitat inițial restituirea prețului actualizat, însă

ulterior, prin modificarea de cerere depusă la fila 48 dosar fond,

și-au modificat această cerere solicitând valoarea de piață

a imobilului.

Modificarea

de cerere a fost în sensul formulării exclusiv a acestei pretenții

referitoare la valoarea de piață a imobilului fără să

se mai păstreze ca un capăt de cerere subsidiar pretenția de

restituire a prețului actualizat formulată inițial, în timp ce

ulterior, pe parcursul judecății, permanent reclamanții

și-au exprimat poziția în acest sens al solicitării exclusiv a

valorii de circulație.

Față

de aceste împrejurări, de principiul disponibilității și de

conținutul art. 132 C. proc. civ., ca și de decizia dată în

recurs în interesul legii, în mod întemeiat și legal prima

instanță a soluționat exclusiv o asemenea pretenție,

fără să poată acorda prețul actualizat.

Este

nefondată susținerea apelanților conform căreia ar

beneficia de protecția art. 480 C. civ. și a art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât, în

realitate, având în vedere că actul de vânzare-cumpărare încheiat de

apelanți a fost declarat nul, cu efecte retroactive, ei sunt

considerați că nu au devenit niciodată proprietarii imobilului

și nu sunt beneficiarii unui bun în sensul Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal,

au declarat recurs

reclamanții,

solicitând casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare.

În motivarea

recursului declarat, recurenții au reamintit că prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 3 București au

solicitat restituirea sumei actualizate de 54.817.846 lei rol reprezentând

contravaloarea avans și dobânda aferente contractului de

vânzare-cumpărare cu plata în rate din 02 aprilie 1997.

Prin cererea

precizatoare din 19 ianuarie 2011 au solicitat plata valorii de circulație

a imobilului în temeiul Legii nr. 1/2009 (ca lege mai favorabilă).

Soluția

adoptată de instanța de apel în privința cererii lor este nelegală

deoarece această instanță:

- Nu a dat

curs principiului disponibilității privind punerea în discuția

părților a constatării nulității contractului de

vânzare-cumpărare din motive de nelegalitate imputabile

reclamanților, de natură să îi scoată din reglementarea

opțională a prețului de piața solicitat, instanța de

fond aplicând în orb litera legii și nu spiritul acestei, fără

să cerceteze situația reală a refuzului moștenitoarei

revendicative de a mai locui în imobilul cumpărat de către ei;

- Nu a

solicitat dosarul al cărui act final a fost Decizia civila nr. 720 din 23

iunie 2000 (dosar care nu este precizat nici de către instanța de

fond, nici cea de apel) a Tribunalului București pentru a se constata

justețea celor declarate de reclamanți în calea de atac, refuzându-le

înscrisurile depuse.

- Nu a dat

curs solicitărilor reclamanților de a prezenta martori privind

justețea și legalitatea încheierii contractului lor de

cumpărare, aspectele de așa-zisă nelegalitate apărând

ulterior perfectării contractului prin apariția unei legi mai

favorabile în sprijinul acțiunilor în revendicare astfel încât

revendicatoarea a obținut întreg imobilul (5 corpuri de casă și

teren 990 mp) dar a păstrat și casa primită de la stat (pe care

a cumpărat-o) în schimbul cedării apartamentului lor.

- Nu a

motivat excepția ridicată de reclamanți, privind

necompetența materială a Tribunalului București în

soluționarea cererii lor inițiale la care, așa cum a observat

și Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu

procesual al cauzei, ei nu au renunțat niciodată, ba chiar s-au

prezentat împreună în fața Curții de Apel (la primul apel)

pentru a susține în continuare cererea inițială făcută

în fața Judecătoriei sector 3 București. Singura motivare a

respingerii apelului a fost Decizia dată în recursul în interesul legii de

către Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 1/2015

care, în cazul solicitării prețului actualizat, impune necesitatea

formulării unui capăt de cerere distinct cu acest obiect, așa

încât, probabil cererea inițială din anul 2010 nu este nici distinctă,

nici clară și nici anterioară deciziei mai sus menționate.

În drept, au

fost indicate dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Intimatul nu

a formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe

suplimentare.

Analizând

calea de atac cu a cărei soluționare a fost învestită, Înalta

Curte apreciază că prezentul recurs deduce judecății

critici care sunt nefondate.

Cea dintâi

susținere a recurenților a fost în sensul unei pretinse nesocotiri de

către instanța de apel a principiului disponibilității, manifestată

prin nepunerea în discuția părților a constatării

nulității contractului de vânzare-cumpărare din motive de

nelegalitate imputabile reclamanților, ceea ce a condus în optica

acestora, la „scoaterea” lor din reglementarea prețului de piață

solicitat, instanța de fond aplicând în orb litera legii și nu

spiritul acesteia.

Astfel cum a

fost argumentată, critica nu are nicio legătură cu principiul

disponibilității părții în procesul civil, a cărei

eventuală nesocotire de către instanțe se poate concretiza fie

în omisiunea soluționării unora din pretențiile deduse

judecății, fie în acordarea a altceva decât s-a solicitat ori a mai

mult decât s-a solicitat, niciuna din aceste ipoteze neregăsindu-se în

motivația criticii de nelegalitate invocată de recurenți.

Mai

degrabă argumentele recurenților tind să acuze o încălcare

a principiului contradictorialității și a dreptului la

apărare în procesul civil, de vreme ce se plâng de „nepunerea în

discuție” de către instanța de judecată a anumitor aspecte

ce țin de soluționarea litigiului.

Chiar astfel

fiind, critica este nefondată, instanța de apel reținând în mod

judicios în considerentele hotărârii sale că sunt lipsite de

relevanță apărările apelanților în sensul că

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ar fi fost determinată

exclusiv de nulitatea măsurilor de trecere a imobilului în proprietatea

statului (ceea ce, în viziunea acestora, semnifică din cauze neimputabile

lor), singurul aspect relevant din punct de vedere la normelor legale incidente

fiind acela că, prin hotărâre judecătorească

irevocabilă, s-a declarat nulitatea acestui contract, ceea ce îi pune pe

apelanți în situația de a le fi aplicabile dispozițiile art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001.

Așa

după cum au arătat suficient de clar în hotărârile lor ambele

instanțe de fond, distincțiile existente la nivelul legislației

- respectiv, art. 50

1

și art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

republicată, cu modificările și completările ulterioare -

între posibilitatea acordării prețului de piață al imobilului

ori posibilitatea acordării prețului din contract, în valoare

actualizată, este dată de regăsirea în situația

juridică a celui ce pretinde fie a unui caz de încheiere a contractului de

vânzare-cumpărare a bunului imobil cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

dar care totuși a fost desființat prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă (spre

exemplu, pe calea revendicării), fie a unui caz de încheiere a

contractului de vânzare-cumpărare cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995

care, de asemenea, a fost desființat prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă.

Este

indiferent, în acest din urmă caz, dacă încălcarea Legii nr. 112/1995

la încheierea contractului a avut sau nu loc din motive imputabile

chiriașului-cumpărător (deși o eludare a legii din motive

neimputabile părții în cauză nici nu ar putea fi de conceput),

relevantă pentru aplicarea art. 50 alin. (2) fiind reținerea

încheierii contractului cu nesocotirea legii.

Așa cum

rezultă din considerentele hotărârilor ambelor instanțe de fond,

ca și din cuprinsul reglementării legale incidente cazului, nu

instanța de judecată i-a scos pe recurenți din „reglementarea

opțională a prețului de piață solicitat”, prin eventuala

nepunere în discuție a unor aspecte ce țin de soluționarea

cauzei pe fond, după cum s-au plâns aceștia, ci însăși

situația juridică în care ei s-au aflat în legătură cu

bunul imobil, a cărui proprietate au pierdut-o în concursul cu fostul

proprietar, la finalul judecății litigiului de revendicare și

constatare nulitate absolută contract, tranșată în mod

irevocabil prin Decizia nr. 510 din 20 martie 2008 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

În raport de

această situație juridică, în mod corect instanțele de fond

au concluzionat că recurenții nu sunt îndreptățiți

să beneficieze de plata prețului de piață al imobilului, de

vreme ce s-a stabilit într-o judecată anterioară, în mod irevocabil

și cu putere de lucru judecat, că încheierea contractului de

vânzare-cumpărare a bunului imobil (apt. din sector 3, București) a

avut la bază o cauză ilicită, fiind făcut în fraudarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995. O astfel de împrejurare, dedusă

chiar din probele administrate de recurenți - Decizia civilă nr. 510

din 20 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, îi înlătură pe aceștia de la beneficiul

dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 republicată,

astfel cum a fost modificată și completată.

Următoarele

două critici ale recursului, deși fac trimitere la aspecte ce

țin de probatorii, tind să critice reținerea instanței de

apel privitoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a

imobilului cu încălcarea Legii nr. 112/1995.

În acest

sens, recurenții au pretins că deși instanța de apel a

reținut acest aspect în considerentele hotărârii sale, ea nu a avut

acces la probatoriile din dosarul al cărui act final a fost Decizia nr.

720 din 23 iunie 2000 (și a cărui atașare a fost solicitată

ca probă în recurs) și nici nu a dat curs solicitării lor de

administrare a probei cu martori pentru a putea demonstra legalitatea

încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Niciuna

dintre critici nu este întemeiată întrucât invocându-le, recurenții

ignoră împrejurarea că acest litigiu are un cu totul alt obiect decât

cel al verificării legalității încheierii contractului de

vânzare-cumpărare din 2 aprilie 1997 și a actului său

adițional, legalitate care nu mai este posibil a fi supusă din nou

cenzurii instanțelor judecătorești, în primul rând întrucât

aceasta a fost cercetată și dezlegată cu titlu irevocabil

într-un litigiu anterior, cel finalizat prin pronunțarea Deciziei civile nr.

510 din 20 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, (sub acest aspect, referirea instanțelor de fond la

dezlegările jurisdicționale ale sentinței civile nr. 720 din 23

iunie 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, fiind

eronată deoarece, așa cum rezultă din istoricul litigiului,

această sentință a fost casată, alături de Decizia care

o menținea nr. 37/A din 25 ianuarie 2001 a Curții de Apel

București, prin Decizia nr. 3781 din 31 octombrie 2002 a Curții

Supreme de Justiție pronunțată la finalul celui dintâi ciclu

procesual al acelei cauze), iar în al doilea rând întrucât se opun

dispozițiile art. 45 alin. final ale Legii nr. 10/2001, care au instituit

un termen special de prescripție (de 1 an și 6 luni de zile) pentru

contestarea și, implicit, analizarea valabilității actelor

juridice de înstrăinare având ca obiect bunurile preluate de către

stat, indiferent de cauza de nulitate, termen care, fiind cu mult

depășit la acest moment, se opune verificării chiar pe cale

incidentală a valabilității actului juridic în discuție.

În plus,

dezlegările jurisdicționale regăsite în Decizia civilă nr.

510 din 20 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, se opun recurenților cu puterea lucrului judecat, ca

prezumție legală absolută (art. 1200 pct. 4 coroborat cu art. 1202

C. civ.), deoarece aceștia au fost părți în litigiul finalizat

prin pronunțarea hotărârii menționate, împotriva acelor

statuări nemaifiind posibilă emiterea niciunei alte

judecăți de valoare și, cu atât mai puțin administrarea

unor probe, după cum au criticat recurenții. Pentru acest motiv

instanțele de fond s-au raportat la statuările regăsite în

cuprinsul acestei hotărâri, sub aspectul condițiilor încheierii

contractului de vânzare-cumpărare din 2 aprilie 1997, spre a da rezolvare

litigiului pendinte, fără ca pentru aceasta să mai fie

necesară cunoașterea directă a probelor dosarului pe care Decizia

civilă nr. 510 din 20 martie 2008 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, l-a rezolvat în mod irevocabil.

Cea de-a

patra critică a recursului, deși invocă o nemotivare a

instanței de apel asupra excepției lipsei de competență

materială a tribunalului în soluționarea cererii inițiale deduse

judecății, având ca obiect restituirea prețului din contract în

valoare actualizată, dezvoltă ideea că recurenții nu ar fi

renunțat niciodată la judecarea acesteia, că s-ar fi prezentat

în fața curții de apel pentru a o susține în forma ei

inițială, și că, astfel fiind, nu se justifică refuzul

recunoașterii dreptului lor de a primi prețul achitat, în valoare

actualizată.

În sprijinul

acestor susțineri, recurenții s-au prevalat și de decizia

instanței de recurs pronunțată în primul ciclu procesual al

cauzei care, în opinia lor, a susținut teza nerenunțării

reclamanților la cererea inițială, dar au considerat și

că Decizia nr. 1/2015 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție nu le poate fi opusă fie pentru că cererea lor

inițială este anterioară deciziei dată în recurs în

interesul legii, fie pentru că ea este clară și distinctă

de aceea privind valoarea de piață a bunului.

Înalta Curte

apreciază că instanța de apel a răspuns în mod corect

apărării reclamanților privitoare la existența/menținerea

în cuprinsul cererii lor de chemare în judecată, a unei pretenții

subsidiare, având ca obiect plata prețului din contract în valoare

actualizată, ulterior modificării cererii inițiale a acestora

realizată la data de 19  2ianuarie 011.

Așa

după cum rezultă din actele procesuale înfăptuite în cauză

de reclamanți, se înțelege că aceștia au solicitat

restituirea prețului din contract în valoare actualizată doar prin

cererea inițială introductivă de instanță, cerere pe

care și-au modificat-o la termenul de judecată din 19 ianuarie 2011

sub aspectul obiectului - solicitând obligarea pârâților la plata

prețului de piață al imobilului, dar și al temeiului

juridic - indicat a fi cel prevăzut de Legea nr. 1/2009.

Din niciun

act procesual emanat de la reclamanți, după cum nici din poziția

lor procesuală manifestată pe parcursul judecății ce a avut

loc ulterior nu rezultă că aceștia și-ar fi menținut

pretenția inițială, nici cu titlu principal și nici cu

titlu subsidiar.

Actul

procesual înfăptuit la 19 ianuarie 2011 de aceștia în fața

primei instanțe nu are valoarea unei cereri completatoare, neexistând

niciun indiciu care să permită o atare calificare, ci constituie în

mod neîndoielnic o cerere modificatoare.

Așadar,

în lipsă de solicitare, reclamanților nu li s-ar fi putut

recunoaște un drept la plata prețului plătit pentru

cumpărarea apartamentului din str. ..., în valoare actualizată, decât

cu încălcarea principiului disponibilității.

Considerentul

Deciziei de recurs nr. 1389 din 14 mai 2014 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, pronunțată în primul ciclu

procesual de judecată a cauzei, nu sprijină nicidecum susținerea

recurenților care au pretins că ei nu au renunțat niciodată

la cererea inițială.

Aceasta

întrucât instanța de recurs nu afirmă, precum o fac recurenții,

că cererea lor inițială ar fi fost menținută și

după precizările aduse acesteia la 19 ianuarie 2011, ci neagă

doar critica recurentului de la acea dată, Statul român, prin G. care

afirmase că prin precizarea de acțiune recurenții ar fi

renunțat la judecată față de pârâtul indicat inițial,

care se regăsea însă ca parte, sub o altă denumire (Statul

român, prin G.) și în cererea precizatoare.

Întrucât,

potrivit explicațiilor anterioare, nu există (deoarece nu a fost

menținută) o cerere inițială sau subsidiară,

ulterioară manifestării de voință a reclamanților din

19 ianuarie 2011, care să aibă ca obiect restituirea prețului

apartamentului, în valoare actualizată, nu se mai poate lua în

analiză critica recurenților referitoare fie la anterioritatea acesteia

în raport cu Decizia R.I.L. nr. 1/2015 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție (care, de altfel, potrivit art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ. de la 1865, cuprinde dezlegări date problemelor de drept ce

sunt obligatorii pentru instanțe de la data publicării deciziei în M.

Of. al României, fiind, deci, incidente inclusiv litigiilor în curs de

soluționare, indiferent de data introducerii cererilor de chemare în

judecată), fie la nemotivarea de către instanța de apel a

excepției necompetenței materiale a tribunalului în soluționarea

cererii inițiale (excepție invocată de reclamanți în

fața instanței de apel nu prin motivele apelului declarat, ci prin

notele scrise depuse la termenul de soluționare a cauzei).

În

considerarea tuturor acestor motive, apreciind că recursul declarat este

nefondat, Înalta Curte îl va respinge în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții A.și B. împotriva Deciziei

nr. 101/A din 16 februarie 2016 a Curții de Apel București,

secția a-IV-a

civilă

.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 11 mai 2016.