ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 161/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București reclamantul P.S.L. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, obligarea acestuia la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001-2006, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data plății efective. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este funcționar public în cadrul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, iar Legea nr. 188/1999 prevede că „Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat”.

Ulterior, printr-o serie de ordonanțe și legi, respectiv art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu. Reclamantul susține că ar fi îndreptățită la primele de vacanță, conform art. 166 din Legea nr. 53/2003, iar suspendările dispuse în legile bugetului din fiecare an încetându-și aplicabilitatea, suspendarea este neconstituțională și nelegală. De asemenea, reclamantul consideră că nu se poate vorbi de o prescriere a dreptului la acțiune pentru prima de vacanță din perioada 2001-2005.

Fiind suspendată plata acestor drepturi, termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 raportat la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că după încetarea acestei suspendări prescripția își reia cursul de 3 ani. Prevederile art. 38 C. muncii trebuie coroborate cu prevederile art. 53 alin. (1) și (2) din Constituție (art. 49 în vechea redactare), care prevede că: „Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.” În fine, se mai arată că normele legale de suspendare, contravin prevederilor art. 16, art. 41 și ale art. 53 din Constituția României.

Pârâtul, prin întâmpinare a invocat prescripția dreptului la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 1719 din 19 iunie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, a admis acțiunea formulată de reclamant, a obligat pârâtul să plătească sumele reprezentând prime de concediu pentru anii 2001-2006, actualizate cu rata inflației la data plății efective. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul, în calitate de funcționar public, are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 1 C. proc. civ. Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susține că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Se arată că, în mod greșit, instanța a obligat ministerul la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001-2004, întrucât această cerere era prescrisă prin trecerea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. De asemenea, recurentul consideră că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății deoarece nu a avut în vedere faptul că prin legile bugetului de stat aferente anilor 2001-2006, dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, au fost suspendate.

Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare: Criticile aduse hotărârii instanței de fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu au niciun suport legal, și nu fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest drept a fost suspendat. Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. Or, dispozițiile textului de lege sus-citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nicio dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept), cât și reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Din cele prezentate, rezultă că prima de vacanță i se cuvine reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept. Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă, odată câștigat, nu mai poate fi anulat. Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantul are dreptul la o primă de concediu. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, împotriva sentinței civile nr. 1719 din 19 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2008.