ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3604/2012

Decizia nr. 3604/2012

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 1 aprilie 2010 sub nr. x/2 s-a înregistrat cererea formulata de A. pentru și în numele reclamantei B. prin care a chemat în judecata pe pârâtă C. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la acordarea lunar, pana la 31 decembrie 2009, a 20 de tichete de masă, respectiv a contravalorii acestora actualizate, acordate personalului sanitar veterinar, potrivit Legii nr. 435/2006, începând cu data de 09 decembrie 2006, cu excepția perioadei 28 ianuarie 2008 - 19 septembrie 2009 în care s-a aflat în concediu medical, concediu pentru naștere și îngrijire copil; a drepturilor salariale neacordate, reprezentând mărirea salariului cu 25% corespunzătoare perioadei 09 decembrie 2006 - 31 decembrie 2006; pentru perioada 01 ianuarie - 31 decembrie 2007 a diferenței de 10% dintre sporul acordat efectiv în anul 2007(20% conform legislației anterioare Legii nr. 435/2006 respectiv H.G. nr. 281/1993) și sporul stabilit în conformitate cu Legea nr. 435/2006 (art. 14, alin. (1), lit. a) si Regulamentul de acordare a sporurilor (aprobat prin Ordinul C. nr. 56232 din 11 iunie 2007).

A mai solicitat obligarea la acordarea sporului de stres pentru perioada 01 ianuarie 2007 - 28 ianuarie 2008 (data la care a intrat in concediu medical urmat de concediu naștere și îngrijire copil) așa cum a fost stabilit în conformitate cu Legea nr. 435/2006 (art. 14, alin. (1), lit. b) si Regulamentul de acordare a sporurilor aprobat prin Ordinul C. nr. 56232 din 11 iunie 2007).

In condițiile admiterii cereri principale a solicitat și actualizarea sumelor datorate cu rata inflației de la data nașterii dreptului până la plata lor efectiva.

La 6 octombrie 2010 parata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, invocând totodată excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei cu privire la capătul de cerere referitor la acordarea lunar a 20 de tichete de masa pentru perioada 9 decembrie 2006-1 aprilie 2007 raportat la dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

A invocat aceeași excepție și cu privire la plata drepturilor salariale, diferențe sporuri corespunzătoare perioadei 9 decembrie 2006-31 decembrie 2006 pentru sporul de 25% și 1 ianuarie 2007-31 decembrie 2007.

Pe fond a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

La 14 decembrie 2010 reclamanta a depus o cerere modificatoare în sensul ca solicita acordarea drepturilor de la data de 1 aprilie 2007 pana la 28 ianuarie 2008 cu privire la cele 20 de tichete de masa, de la 19 septembrie 2009 a 20 de tichete de masa, pentru perioada 1 aprilie 2007-31 decembrie 2007 cu privire la diferența de10% dintre sportul efectiv acordat și sporul stabilit în conformitate cu Legea nr. 435/2006 și Regulamentul de acordare a sporurilor.

Întrucât pârâta nu a mai susținut excepția prescripției față de precizarea acțiunii reclamantei din data de 14 decembrie 2010, instanța nu se va mai pronunța pe aceasta excepție.

Prin sentința nr. 2078 din 16 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta B., prin A., în contradictoriu cu pârâta C., modificată la 14 decembrie 2010, a obligat pârâta să acorde reclamantei B. contravaloarea a 20 tichete de masă pentru perioada 1 aprilie 2007 - 31 decembrie 2007 și de la 1 ianuarie 2010, la zi, a obligat pârâta să acorde și în continuare 20 de tichete de masă lunar până la modificarea legislației și la încetarea raporturilor de serviciu și a respins în rest acțiunea reclamantei.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta este funcționar public în cadrul autorității pârâte, fapt necontestat de către aceasta.

Potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 435/2006 tot personalul încadrat în unitățile sanitar veterinare publice finanțate din venituri proprii și din subvenții de la bugetul de stat beneficiază de 20 de tichete de masa lunar începând cu data intrării în vigoare a acestei legi.

De asemenea potrivit art. 38 din aceeași lege salariile funcționarilor publici din unitățile sanitar veterinare publice sunt mai mari cu 25% fata de cele prevăzute de O.G. nr. 2/2006 pentru anul 2006.

Nu sunt aplicabile nici prevederile O.U.G. nr. 88/2006 deoarece acest act normativ a fost adoptat și a intrat în vigoare anterior adoptării și intrării în vigoare a Legii nr. 435/2006.

Prin urmare aceasta lege fiind ulterioara abroga implicit prevederile O.U.G. nr. 88/2006 privind neacordarea tichetelor de masă în anul 2007 pentru personalul din instituțiile sanitar veterinare, cărora le este recunoscut acest drept prin Legea nr. 435/2006.

Cu privire la actualizarea sumei cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului si până la plata efectiva si aceasta solicitare este întemeiata față de principiul echitații si al reparării integrale a prejudiciului suferit.

Prin întârzierea acordării drepturilor se creează un prejudiciu constând în devalorizarea produsa ca urmare a inflației.

Pentru aceste considerente, instanța a apreciat ca primul capăt de cerere din acțiunea reclamantei astfel cum a fost precizata la 14 decembrie 2010 este întemeiat, urmând a fi obligata pârâta să acorde reclamantei B. contravaloarea a 20 de tichete de masă pentru perioada 1 aprilie 2007-31 decembrie 2007 și de la 1 ianuarie 2010 la zi.

De asemenea a obligat pârâta să acorde și în continuare cele 20 de tichete de masa lunar pana la modificarea legislației ori la încetarea raporturilor de serviciu.

Cu privire la capătul de cerere din acțiunea reclamantei precizata, respectiv sporul salarial de 10% ca diferența intre sporul efectiv acordat si sporul stabilit de 30% in conformitatea cu art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 435/2006 si Regulamentul de acordare a sporurilor, diferența solicitata pentru perioada 1 aprilie 2007-31 decembrie 2007 se retine ca legea prevede o limita maxima a sporului, folosindu-se sintagma “de până la”.

Așadar nu se poate retine ca legea a stabilit un spor fix ce se acorda pentru condiții periculoase sau vătămătoare de 30%.

Nici Ordinul invocat de reclamanta nr. 56232/2007 al C. nu stabilește un spor fix, făcând referire la aceeași sintagma folosita și în lege.

Mai mult reclamanta nu a făcut dovada ca își desfășoară activitatea în unitățile si compartimentele prevăzute în ordinul mai sus invocat pentru care se acorda un spor de 30%.

De asemenea s-a retinut ca întemeiata si susținerea paratei în sensul ca acordarea sporului prevăzut de art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 435/2006 se poate acorda în condițiile întocmirii unui buletin de expertizare a locurilor de munca, la fel Și sporul de stres, ambele având în lege un maxim si prin urmare în funcție de condițiile concrete de la locul de munca se puteau acorda aceste sporuri.

Mai mult s-a retinut ca reclamanta își desfășoară activitatea în cadrul Serviciului Financiar Contabilitate din cadrul paratei, astfel ca locul desfășurării activității acesteia nu se încadrează în locurile cu condiții periculoase si vătămătoare de natura a justifica acordarea sporului respectiv la maximul prevăzut de lege.

De asemenea cu privire la acordarea sporului de 15% de stres pentru perioada 1 aprilie 2007-28 ianuarie 2008 se retine ca acest spor a fost stabilit în urma buletinelor de determinare prin expertizare si de analiza psihologica abia prin Ordinul nr. 27166 din 1 aprilie 2008 (filele 46-47 din dosar) astfel ca numai începând cu data intrării în vigoare a ordinului acesta poate fi acordat.

Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, atât reclamanta B. prin B., cât și pârâta C. au declarat recurs.

3.1. Recursul declarat de reclamantă;

În motivarea căii de atac, reclamanta susține că, deși a reținut temeinicia deplina a primului capăt de cerere al acțiunii, instanța l-a admis doar parțial, pentru o perioada inferioara celei solicitata prin cererea de chemare in judecata.

Consideră ca în măsura în care a reținut temeinicia deplina a pretențiilor în discuție, instanța era obligata sa admită primul capăt de cerere al acțiunii pentru întreaga perioada solicitata și nu doar pentru o perioada mai mica, stabilita în mod arbitrar, fără o motivare corespunzătoare.

Invocă recurenta prezenta motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar si a celui prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ."

Recurenta apreciază ca în cauză se impunea obligarea intimatei C. la plata drepturilor salariale restante, pentru întreaga perioada 01 aprilie 2007 - 28 ianuarie 2008 și ulterior, începând cu data de 19 septembrie 2009 și până la data modificării/abrogării art. 23 din Legea nr. 435/2006 și/sau pana la data încetării raporturilor de serviciu.

Prin respingerea celui de-al doilea capăt de cerere al acțiunii, instanța

a nesocotit dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 435/2006, raportat la prevederile Regulamentului aprobat prin Ordinul C. nr. 56232 din 11 iunie 2007 si la concluziile Buletinelor de expertizare nr. 3 din 30 ianuarie 2006 și nr. 77 din 04 septembrie 2007.

Sub un prim aspect greșit dezlegat de instanța fondului,

intimata C. si-a însușit cuantumul de 30% menționat de legiuitor ca limita maxima de acordare a sporului pentru condiții periculoase sau vătămătoare.

Sub un al doilea aspect greșit dezlegat de instanța fondului,

reclamanta B. își desfășoară activitatea într-un loc de munca care o îndreptățește sa solicite și să obțină sporul prevăzut de art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 435/2006 si de Anexa nr. 2 la Regulamentul aprobat prin Ordinul C. nr. 56232 din 11 iunie 2007.

In contextul în care este evidenta netemeinicia ambelor argumente folosite de instanța pentru respingerea acestui capăt de cerere, recurenta consideră ca soluția corecta era aceea de admitere a acțiunii inclusiv în privința obligării intimatei C. la plata diferenței de 10% din salariul de baza, calculata între sporul de 30% cuvenit conform Art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea 435/2006 și cel de 20% efectiv achitat recurentei-reclamante.

De asemenea, se susține că în soluționarea celui de-al treilea capăt de cerere al acțiunii, sentința nr. 2078/2011 a fost data cu nesocotirea dispozițiilor Art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 435/2006, coroborate cu cele ale art. 15 din Regulamentul aprobat prin Ordinul C. nr. 56232 din 11 iunie 2007 și art. 3 din acest Ordin.

Fără a retine o eventuala inexistenta a dreptului pretins de reclamanta si/sau o eventuala neîncadrare a locului sau de muncă în cele pentru care s-a reglementat sporului în discuție, instanța a respins pretențiile formulate sub acest aspect, cu motivarea ca sporul de 15% a fost stabilit de C. prin Ordinul nr. 27166 din 01 aprilie 2008 si prin urmare, nu este cuvenit decât începând cu acest moment.

Concluzionând, apreciază ca, raportat la prevederile art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 435/2006, coroborate cu cele ale art. 15 din Regulamentul aprobat prin Ordinul C. nr. 56232 din 1 iunie 2007 si cu cele ale art. 3 din acest Ordin, precum si cu cele dispuse cu putere de lucru judecat prin sentința nr. 3066/2008 a Curții de Apel București rămasă irevocabila prin Decizia civila nr. 3567/2009 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, se impunea admiterea în integralitate a capătului trei de cerere al acțiunii, în sensul obligării recurentei-parate C. la plată sporului de stres în cuantum de 15% din salariul de bază al recurentei-reclamante pentru întreaga perioada invocată de aceasta respectiv 01 aprilie 2007 - 28 ianuarie 2008.

3.2. Recursul declarat de autoritatea pârâtă;

Criticând soluția de admitere în parte a acțiunii, pârâta susține că pentru a acorda contravaloarea a 20 de tichete de masă pentru perioada 1 aprilie 2007-31 decembrie 2007, instanța de fond a reținut că Legea nr. 435/2006, ulterioară O.U.G. nr. 88/2006 a abrogat implicit prevederile O.U.G. nr. 88/2006 și că O.U.G. nr. 88/2006 nu avea cum să se refere la un act normativ încă neadoptat și neintrat în vigoare.

Această reținere a instanței de fond este neîntemeiată raportat la dispozițiile art. 3 al O.U.G. nr. 88 din 20 noiembrie 2006, pentru modificarea și completarea unor acte normative prin care se acordă drepturi sociale, precum și unele măsuri in domeniul cheltuielilor de personal.

Așadar, O.U.G. nr. 88 din 20 noiembrie 2006 a interzis instituțiilor publice centrale si locale să acorde tichete de masă în anul 2007 pe considerente economice care vizau diminuarea gravelor dezechilibre financiare existente și menținerea deficitului bugetar în limite sustenabile, acestea vizând interesul public și a căror reglementare nu putea fi amânată.

Prin urmare, în anul 2007, toate instituțiilor publice centrale si locale, afară de ele care se înscriau în acea unică excepție reglementată de O.U.G. nr. 88/2006, nu puteau să acorde tichete de masă.

In ceea ce privește soluția instanței de fond de obligare a instituției să acorde intimatei-reclamante contravaloarea a 20 tichete de masă lunar de la 01 ianuarie 2010, la zi și să acorde în continuare 20 de tichete de masă lunar până la modificarea legislației și la încetarea raporturilor de serviciu, învederează instanței de recurs că această soluție nu este motivată în niciun fel, de aceea în speță sunt incidente și dispozițiile an. 304 pct. 7 în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Se arată că pentru anul 2010 nu se puteau acorda tichete de masă raportat la art. 1 din O.U.G. nr. 114/2009 privind unele măsuri financiar-bugetare. Pentru anul 2011 acordarea tichetelor de masă a fost interzisă prin art. 12 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Aceste acte normative au fost emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 435/2006 și, în această situație, având în vedere raționamentul care a fundamentat soluția de acordare a tichetelor de masă în anul 2007, instanța de fond ar fi trebuit să respingă aceste capete de cerere.

Instanța de judecată nu se poate pronunța asupra unor drepturi viitoare fără a încălca principiul separației puterilor în stat și fără a se subroga în rolul puterii legislative, respectiv Parlamentul României.

Rezultă că hotărârea instanței de fond de obligare a autorității să acorde intimatei - reclamante contravaloarea a 20 de tichete de masă pentru perioada 1 aprilie 2007-31 decembrie 2007, de la 01 ianuarie 2010, la zi și să acorde în continuare 20 de tichete de masă lunar până la modificarea legislației și la încetarea raporturilor de serviciu, este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. (9) din C. proc. civ.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenți și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Reclamanta este funcționar public și, în conformitate cu prevederile art. 23 din Legea nr. 435/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului care își desfășoară activitatea în sistemul sanitar-veterinar, „începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, personalul încadrat în unitățile sanitar-veterinare publice finanțate din venituri proprii și subvenții de la bugetul de stat beneficiază lunar de 20 de tichete de masă cu excepția pensionarilor”.

Dispozițiile textului sus-menționat sunt imperative și nu lasă loc de interpretare, fiind evident că nu ne aflăm în prezența unui drept sub condiție cum greșit susține recurenta-pârâtă, dreptul reclamantei fiind născut exclusiv din legea specială, respectiv Legea nr. 435/2006, care le este aplicabilă.

Astfel fiind, prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă și cele ale art. 3 din O.U.G. nr. 88/2006 pentru modificarea și completarea unor acte normative prin care se acordă drepturi sociale, precum și unele măsuri în domeniul cheltuielilor de personal care condiționează acordarea tichetelor de masă de resursele bugetare și, respectiv, înlătură acordarea tichetelor de masă în anul 2007, nu sunt aplicabile în speță, fiind norme legale cu caracter general, iar în plus, anterioare adoptării legii speciale.

Susținerile recurentei-pârâte nu pot fi primite deoarece, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, în pricina de față ne aflăm în prezența unor reglementări speciale derogatorii de la cele generale, fiind aplicabil principiul specialia generalibus derogant.

În ceea ce privește invocarea Deciziei nr. 297/2008 a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că nici această susținere nu poate fi primită, prin decizia susmenționată fiind analizată o normă din legea generală.

Așa cum rezultă, în mod explicit, din prevederile legale citate, acordarea respectivului drept este o obligație legală a recurentei-pârâte C., obligație nesupusă nici unei condiții, așa cum, printr-o interpretare greșită a textului legal, susține recurenta.

De altfel, practica secției de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție este unitară în această materie, în sensul acordării drepturilor respective personalului care își desfășoară activitatea în sistemul sanitar-veterinar.

Autoritatea recurentă invocă dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 88/2006, în conformitate cu care instituțiile publice centrale și locale, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, nu acordă tichete de masă pentru anul 2007.

Curtea reține că O.U.G. nr. 88/2006 a intrat în vigoare la data de 21 noiembrie 2006, iar Legea nr. 435/2006 a intrat în vigoare ulterior, respectiv la data de 10 decembrie 2006, astfel încât rezultă în mod inechivoc intenția legiuitorului de a se acorda lunar 20 de tichete de masă personalului încadrat în unitățile sanitar - veterinare, chiar și pentru anul 2007.

Dispozițiile art. 23 din Legea nr. 435/2006 reprezintă normă juridică specială și în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 142/1998, care condiționa acordarea tichetelor de masă de prevederea sumelor necesare în bugetul de stat și în bugetele de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, în timp ce pentru personalul încadrat în unitățile sanitar - veterinare nu se prevede o astfel de condiționare.

Susținerile recurentei-pârâte privind faptul că C., în calitate de ordonator principal de credite, nu a prevăzut sumele în bugetul de stat pentru acordarea tichetelor de masă, urmează a fi înlăturată, deoarece, pentru personalul încadrat în unitățile sanitar-veterinare, nu s-a condiționat acordarea tichetelor de masă de prevederea acestor cheltuieli în bugetul de stat.

În ceea ce privește reactualizarea contravalorii tichetelor de masă cu indicele de inflație, Curtea reține că această reactualizare nu este condiționată de buna sau reaua - credință a debitorului.

Actualizarea contravalorii tichetelor de masă, reprezintă o aplicare a dispozițiile art. 970 alin. (2) C. civ., în conformitate cu care contractele obligă nu numai la ceea ce este expres prevăzut în ele, dar și la toate urmările pe care echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa.

În consecință, este echitabil ca orice creditor al unei obligații constând în plata unei sume de bani să primească suma actualizată la data plății efective pentru a nu fi afectat de inflație, fenomen care reprezintă deprecierea valorii semnelor monetare.

În ceea ce privește celelalte capete de cerere formulate de reclamantă, judecătorul fondului a apreciat corect - în opinia Înaltei Curți - faptul că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 14 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 435/2006.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursurile formulate în cauză

,

ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de A. prin B. și de C. împotriva sentinței civile nr. 2078 din 16 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 septembrie 2012.