ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1090/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanții A.D., ș.a., au chemat în

judecată

Ministerul Agriculturii și

Dezvoltării Rurale

solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâtul

să dispună obligarea acestuia la plata primelor de concediu pentru perioada

2001–2006, actualizate în raport cu rata inflației.

În motivarea acțiunii, reclamanții au

arătat că sunt funcționari la instituția pârâtă și îndreptățiți în baza Legii

nr. 188/1999 la prima de vacanță, întrucât legile bugetare care au suspendat

acest drept nu au condus la anularea însăși a dreptului, fiind vorba de un

drept câștigat.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1814 din 26 iunie

2007 a admis acțiunea formulată de reclamanți, dispunând obligarea pârâtului să

plătească acestora (reclamanților) primele de vacanță pentru anii 2001 – 2006.

Pentru a pronunța această sentință

instanța a reținut că, reclamanții erau îndreptățiți la primă de vacanță în

conformitate cu dispozițiile art. 34 din Legea nr. 188/1999, întrucât

suspendarea nu echivalează cu anularea dreptului astfel că, la încetarea

acesteia, odată cu încheierea exercițiului bugetar se impunea plata drepturilor

sociale respective.

Împotriva acestei sentințe, considerată

nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâtul

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

.

Recurentul a susținut în esență că, în

mod greșit instanța a obligat ministerul la plata sumelor reprezentând prima de

concediu pe anii 2001-2003, întrucât această cerere este prescrisă prin

trecerea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958,

privind prescripția extinctivă.

S-a mai susținut că, potrivit art. 3 din O.G.

nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale

funcționarilor publici pentru anul 2006, gestiunea sistemului de salarizare a

funcționarilor publici se asigură de fiecare ordonator principal de credite, cu

încadrarea în resursele financiare și în numărul maxim de posturi aprobate

potrivit legii, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, având

obligația legală de a respecta aceste dispoziții.

Recursul este nefondat, urmând a fi

respins pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează:

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

„funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu la o primă

egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.

Dispozițiile textului de lege suscitat

prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă pe întreaga perioadă

menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din

Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi

bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste

dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării

dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturare lui, atâta timp cât nu există nici o

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât

s-ar încălca principiul constituțional care gestionează realizarea drepturilor

acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă

pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a

existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost

suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din

Constituția revizuită ( privind cazurile când se poate restrânge exercițiul

unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative,

de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale

referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost

în vigoare actul normativ respectiv.

A considera altfel, ar însemna să se

prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de

lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un

drept patrimonial a cărui existență este recunoscută, să fie golit de substanța

sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

Este cert faptul că un drept derivând

dintr-un raport juridic de muncă, odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în

statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul

și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a

unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor

recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea pentru

perioada în care au ost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că

instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a

constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată,

reclamanții au dreptul la primă de concediu pe perioada 2001-2006, obligând

pârâtul la plata acestora.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi

respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

împotriva sentinței civile nr. 1814 din 26 iunie 2007 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18

martie 2008.