ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4012/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta T.A.A.

a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și

Dezvoltării Rurale obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de

concediu pe anii 2004, 2005 și 2006 actualizate cu indicele de inflație de la

data nașterii dreptului, la data plății efective.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că este funcționar public în cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor

și Dezvoltării Rurale, iar potrivit art. 33 alin. (2) (devenit art. 34) din Legea

nr. 188/1999 „Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de

concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu, care se impozitează separat”.

S-a mai menționat faptul că printr-o

serie de ordonanțe și legi respectiv art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001,

art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002,

art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004

și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării

acestui articol cu privire la prima de concediu.

Reclamanta a invocat excepția de

nelegalitate a textelor care reglementează suspendarea din legile bugetului de

stat menționate, iar potrivit art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992,

competența revine instanței de fond, deoarece normele de suspendare nu mai sunt

în vigoare. În acest sens, aceste norme contravin prevederilor art. 41 și art. 53,

art. 16 și art. 15 alin. (2) din Constituție.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul

Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale a solicitat respingerea acțiunii,

arătând pe excepție că dreptul la acțiune al reclamantei este prescris, iar pe

fond că dreptul reclamantei la plata primelor de vacanță a fost suspendat

succesiv prin lege, cererea fiind nefondată.

Prin sentința civilă nr. 543 din 20

februarie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis în parte acțiunea reclamantei, a obligat pârâtul să

plătească sumele reprezentând prime de concediu pentru anii 2004, 2005 și 2006,

actualizate cu rata inflației la data plății efective.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța

de fond a reținut, în esență, că reclamanta în calitate de funcționar public

are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr.

188/1999, iar pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 161 alin. (4)

C. muncii a respins cererea privind daunele interese solicitate.

Cu privire la prescripția dreptului la

acțiune pentru perioada 2001-2002 instanța de fond a constatat că aceasta nu

operează întrucât suspendarea dreptului la plata primelor de concediu face

inoperantă curgerea termenului de prescripție, prevăzut de art. 7 alin. (3) din

Decretul nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304

1

C.

proc. civ.

Recurentul, în dezvoltarea motivelor de

recurs, susține că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus

judecății, întrucât nu a observat că prin legile bugetului de stat pentru anii

2001 – 2005 dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate,

iar această măsură este obligatorie, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită

a legii.

Se mai arată că, potrivit art. 64 din

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în

cazuri speciale aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un alt

act normativ de același nivel sau de nivel superior. În această situație se vor

prevedea, în mod expres data la care se produce suspendarea, precum și durata

ei determinată.

Examinând cauza în raport cu actele

și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr.

188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu,

la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.

Dispozițiile textului de lege sus citat

prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă pe toată perioada

menționată, fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din

Constituția României.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi

bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste

dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării

dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui, atâta timp cât nu există nici o

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. O

interpretare contrară ar încălca principiul constituțional care garantează

realizarea drepturilor acordate, din moment ce

printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la

primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001-2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat,

întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile

când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul

dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească

valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după

abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a

cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să

devină lipsit de orice valoare.

Din

cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine reclamantei, iar

executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este

cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată

câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,

concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată

fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au

fost prevăzute de lege.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre

temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la o primă de

concediu.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale, împotriva sentinței civile nr. 543 din 20

februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23

octombrie 2007.