ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4012/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta T.A.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2004, 2005 și 2006 actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data plății efective. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este funcționar public în cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, iar potrivit art. 33 alin. (2) (devenit art. 34) din Legea nr. 188/1999 „Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat”.

S-a mai menționat faptul că printr-o serie de ordonanțe și legi respectiv art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu. Reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a textelor care reglementează suspendarea din legile bugetului de stat menționate, iar potrivit art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, competența revine instanței de fond, deoarece normele de suspendare nu mai sunt în vigoare. În acest sens, aceste norme contravin prevederilor art. 41 și art. 53, art. 16 și art. 15 alin. (2) din Constituție.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale a solicitat respingerea acțiunii, arătând pe excepție că dreptul la acțiune al reclamantei este prescris, iar pe fond că dreptul reclamantei la plata primelor de vacanță a fost suspendat succesiv prin lege, cererea fiind nefondată. Prin sentința civilă nr. 543 din 20 februarie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea reclamantei, a obligat pârâtul să plătească sumele reprezentând prime de concediu pentru anii 2004, 2005 și 2006, actualizate cu rata inflației la data plății efective. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta în calitate de funcționar public are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, iar pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 161 alin. (4) C. muncii a respins cererea privind daunele interese solicitate.

Cu privire la prescripția dreptului la acțiune pentru perioada 2001-2002 instanța de fond a constatat că aceasta nu operează întrucât suspendarea dreptului la plata primelor de concediu face inoperantă curgerea termenului de prescripție, prevăzut de art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 1 C. proc. civ. Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susține că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, întrucât nu a observat că prin legile bugetului de stat pentru anii 2001 – 2005 dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate, iar această măsură este obligatorie, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

Se mai arată că, potrivit art. 64 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cazuri speciale aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un alt act normativ de același nivel sau de nivel superior. În această situație se vor prevedea, în mod expres data la care se produce suspendarea, precum și durata ei determinată. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.

Dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă pe toată perioada menționată, fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României. Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. O interpretare contrară ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept. Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat. Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la o primă de concediu. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, împotriva sentinței civile nr. 543 din 20 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2007.