ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4075/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4075/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții

I.G., C.M., ș.a. au solicitat obligarea pârâtei A.N.A.R.Z. Prof. Dr. G.K. C. la

plata drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului, suplimentul

treptei de salarizare, în procent de 25 %, fiecare din salariul de bază,

începând cu data de 1 ianuarie 2004 și până la data

pronunțării hotărârii, sume actualizate cu indicele de inflație de la

data nașterii

dreptului până la data efectuării plății efective, pentru

fiecare dintre reclamanți în raport cu data angajării, și contravaloarea

tichetelor de masă,

pentru o perioadă de 3

ani anteriori introducerii acțiunii, respectiv începând cu luna decembrie 2005

și până la data pronunțării, calculate la valoarea din ziua

acordării,

conform perioadei de încadrare a fiecăruia dintre reclamanți.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat,

în esență, că aplicarea prevederilor din Legea nr. 188/1999, care reglementează

suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, a fost abuziv

suspendată prin O.U.G. nr. 92/2004 și O.U.G. nr. 2/2006 și mai mult, deși

potrivit

dispozițiilor art. XIII din Legea nr.

251/2006 aceste prevederi au reintrat în

vigoare la data de 1 ianuarie

2007, pârâta nu le-a acordat nici până în prezent drepturile prevăzute de

acestea.

Referitor la pretențiile privind

contravaloarea tichetelor de masă, reclamanții au invocat prevederile art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 142/1998

privind

acordarea tichetelor de masă susținând că lipsa unei prevederi exprese

în

lege privind obligativitatea acordării acestora, nu înseamnă că reclamanții nu

au dreptul la astfel de tichete deoarece acordarea lor trebuie să țină seama de

caracterul și natura lor, ca măsuri de protecție a salariaților, pentru

asigurarea securității muncii și a unor condiții optime la locul de muncă.

Curtea de Apel București, secția a VllI-a de

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 556 din 11

februarie 2009, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Cu privire la suplimentul postului și

suplimentul treptei de salarizare, instanța a reținut, în esență, faptul că

soluția se impune, întrucât deși aceste drepturi au fost recunoscute de lege,

totuși nu au fost stabilite, prin vreun act normativ, cuantumul sau modalitatea

de calcul a acestor drepturi, astfel încât nu există suficiente elemente pentru

stabilirea lor.

Referitor la tichetele de masă, s-a reținut

că, din cuprinsul art. 1 din Legea nr. 142/1998, în acord și cu interpretarea

dată acestor dispoziții prin decizia nr. 14/2008 pronunțată în interesul legii

de către Înalta Curte, rezultă că alocațiile de hrană nu se acordă deloc

funcționarilor publici iar personalului contractual, acestea se acordă doar în

măsura în care s-au

prevăzut în buget

astfel de sume și dacă ele au fost negociate prin contractele

colective

de muncă. Prin urmare instanța a reținut că reclamanții nu sunt

îndreptățiți la acordarea de tichete de masă,

prin urmare nici la contravaloarea

tichetelor de masă neacordate.

Împotriva sus-menționatei sentințe

reclamanții, în termenul legal au declarat recurs, solicitând, în temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii

acțiunii lor, astfel cum a fost formulată.

Recurenții au susținut că, în calitate de

funcționari publici, sunt îndreptățiți la acordarea suplimentului postului și

suplimentului corespunzător treptei de salarizare, în temeiul art. 31 din Legea

nr. 188/1999 și art. 37 din O.G. nr. 6/2007.

Că, deși acordarea

acestor drepturi a fost suspendată în perioada 2004 -

2006 prin mai multe acte normative, suspendarea nu

poate echivala cu anularea drepturilor, astfel încât acestea trebuiau acordate

retroactiv, în considerarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.A.D.O.L.F.,

art. 11, art. 20 din Constituția României și art. 38 și art. 39 alin. (1) C.

muncii.

Recurenții au criticat

invocarea de către prima instanță a împrejurării că

nu este reglementată modalitatea de calcul a

suplimentului postului și suplimentului treptei de salarizare, arătând că

aceste drepturi trebuie privit

prin

analogie cu celălalt spor prevăzut la art. 31 lit. b) din Legea nr. 188/1999,

respectiv

cel de vechime, care este de până la 25 %, potrivit dispozițiilor art.

11 din O.G. nr. 6/2007 cu modificările și

completările ulterioare.

În ceea ce privește contravaloarea tichetelor

de masă, recurentele au menționat că soluția primei instanțe este greșită,

întrucât acordarea acestor drepturi în funcție de voința angajatorului

constituie o restrângere a dreptului la protecția socială a petenților, în

raport cu alți salariați din sectorul bugetar și creează o situație

discriminatorie între diferitele categorii de salariați.

Analizând sentința atacată, în raport cu

actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurente, precum și

cu reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Astfel, potrivit art. 31 alin. (l) din Legea nr.

188/1999, cu modificările și completările ulterioare (M. Of. nr. 365/29.05.2007),

pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu

compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul

postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Același articol

prevede în alineatul 3 că salarizarea funcționarilor publici se

face în conformitate cu prevederile legii privind

stabilirea sistemului unitar de

salarizare pentru funcționarii publici.

Prin O.G. nr. 6/2007, privind unele măsuri de

reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor

publici, până la intrarea în vigoare a legii

privind sistemul unitar de salarizare,

s-a prevăzut, în art. 3, că gestiunea

sistemului de salarizare a funcționarilor publici se asigură de fiecare

ordonator principal de credite, cu încadrarea în resursele financiare și în

numărul maxim de posturi aprobate potrivit legii.

În raport cu aceste dispoziții legale și în

lipsa unui act normativ privind salarizarea unitară a funcționarilor publici,

instanța de fond a reținut în mod justificat că nu există bază legală pentru

cuantificarea și acordarea suplimentului postului și a suplimentului

corespunzător treptei de salarizare.

Pentru a fi posibilă calcularea acestor două

componente ale salariului funcționarilor publici este necesară, fie adoptarea

unui act normativ cu forță juridică de lege, fie promovarea unei hotărâri de

guvern date în executarea prevederilor art. 31 din Legea nr. 188/1999,

republicată.

În condițiile în care nu este încă

reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente la salariul de bază,

suntem în prezența unui drept virtual, ceea ce presupune că acordarea acestor

drepturi bănești ar însemna obligarea autorității ori a instituției publice

angajatoare, în speță, A.N.A.R.Z. Prof. Dr. G.K.

C., la plata unor sume imposibil de calculat și, în consecință,

pronunțarea

unei hotărâri nesusceptibile de executare.

Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere

din acțiune, Înalta Curte

reține că

dispozițiile art. 1 din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de

masă; invocate de reclamanți ca temei de drept al cererii formulate, prevăd

faptul

că salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din

sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților

cooperatiste și al celorlalte

persoane juridice sau fizice care

încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, pot

primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă,

iar dispozițiile alin. (2) din același articol, precizează că tichetele de masă

se acordă în limita bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale,

pentru unitățile din sectorul bugetar și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli

aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori.

Este evident că dispoziția legală invocată

cuprinde limitări și condiții ce trebuie avute în vedere la stabilirea acestor

drepturi.

Curtea Constituțională, în soluționarea

excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 din Legea nr. 142/1998,

a reținut, în considerentele deciziei nr. 297/2008, faptul că textul de lege

instituie doar o posibilitate pentru o anumită categorie de personal de a primi

alocație individuală de hrană, acordată, în anumite limite, sub formă de

tichete de masă, iar nu o obligație legală a angajatorilor.

Înalta Curte urmează să

respingă și critica cu privire la existența unei

discriminări, întrucât dispozițiile C.A.D.

O.L.F. referitoare la interzicerea discriminării,

se referă la exercitarea unor drepturi și libertăți recunoscute de

Convenție,

astfel cum prevede chiar textul,

nefiind vorba de situații de genul celei ce face

obiectul acțiunii de

fată.

Se constată nefondată și critica relativă la

încălcarea prevederilor din Constituția României, întrucât, pe de o parte,

acestea vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește

recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale,

iar, pe de altă parte, în ce privește art. 41 din Legea Fundamentală, acordarea

tichetelor de masă nu constituie o măsură de protecție socială în sensul celor

prevăzute de această normă.

Este elocventă în acest sens, practica

unitară a Curții Constituționale, dar și a C.E.D.O. care au statuat faptul că

principiul constituțional al egalității în drepturi se traduce prin

reglementarea și aplicarea unui tratament juridic similar unor subiecte de

drept aflate în situații juridice similare.

Analizând textul de lege invocat de

recurente, respectiv dispozițiile art.

1 din

Legea nr. 142/1998, Înalta Curte constată că recurentele nu se încadrează

în

categoria persoanelor beneficiare ale acestor dispoziții, întrucât se află în

raporturi de serviciu cu angajatorul, iar dispoziția normei se aplică numai

celor care au contract de muncă, deci se află în raport de munca cu

angajatorul.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte

constată că pârâtul a nu a restrâns exercițiul unor drepturi sau libertăți

fundamentale ale recurenților; prin dispozițiile art. 1 din actul normativ

arătat s-a instituit doar posibilitatea

luării

de către angajator, în anumite limite, a unor măsuri specifice.

Soluția este în concordanță cu jurisprudența

unitară a Înaltei Curți de

Casație și

Justiție precum și cu soluția pronunțată în materie de către Secțiile

Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, admițând recursul în interesul

legii, a statuat că dispozițiile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 142/1998,

se interpretează în sensul că alocația individuală

de hrană sub forma tichetelor

de masă nu se poate acorda funcționarilor

publici, iar pentru personalul contractual aceste beneficii nu reprezintă un

drept, ci o vocație, ce se poate realiza numai în condițiile în care

angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinație și acordarea

acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă.

Pentru toate aceste motive, întrucât nu

există motive de casare ori modificare a sentinței atacate, Înalta Curte

urmează să mențină hotărârea instanței de fond și, pe cale de consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) teza a

Ii-a C.

proc. civ., va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de I.G., C.M., L.B.S.S.,

J.C.E., R.

G., C.C.A., D.C., E.M., M.

L., C.V., B.M.C., D.E.A., M.

R., P.C., S.E.,

C.M., O.M., R.A., P.G., H.I., P.Șt., N.A.R., B.M., C.L., D.

A., M.E., C.M., R.A., M.I.,

B.Șt., D.L.I., B.C.C., V.

L.A., l.l., T.I.,

D.E., M.M., P.V., B.F.M., S.F.D., F.A., Ș.D.N., C.D.C., I.F., M.

L., B.I., D.A., B.A., S.E.

V., G.A., P.D.,

S.V., V.M., l.G., T.C., A.J., S.M., D.I. și C.M. împotriva sentinței civile nr.

556 din 11 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VllI-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6

octombrie 2009.