ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4323/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 22

octombrie 2007, reclamantul N.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.N.P.A.S.,

obligarea pârâtei la plata sumelor de bani reprezentând contravaloarea

tichetelor de masă pentru anii 2002-2007, actualizată cu indicele de inflație.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că, în calitate de funcționar public în cadrul autorității pârâte, în

perioada 2002-2007 este îndreptățit, în temeiul prevederilor Legii nr. 142/1998,

la acordarea tichetelor de masă în valorile stabilite prin Ordinele

Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei cu nr. 25/2001,

500/2001, 46/2002, 344/2002, 42/2003, 346/2003, 52/2004, 408/2004, 33/2005,

542/2005, 89/2006, 145/2006 și 586/2006.

A mai arătat că, aceste tichete au fost

acordate pentru unele categorii de salariați, ajungându-se la o aplicare

discriminatorie a Legii nr. 142/1998, cu încălcarea dreptului fundamental al

egalității tuturor în fața legii și a prevederilor art. 14 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Tribunalul București, secția a IX-a

de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1196 din 26

noiembrie 2007, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții de

Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reținând incidența

prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, art. 2 pct. 2 din Legea

nr. 554/2004, art. 3 pct. (1), art. 137 și art. 159 pct. 2 C. proc. civ., în

raport cu calitatea de autoritatea publică centrală a pârâtei C.N.P.A.S.

Judecând în fond pricina în primă

instanță, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ

și fiscal, prin sentința civilă nr. 1149 din 9 aprilie 2008, a respins

acțiunea, ca neîntemeiată.

Instanța a reținut, în esență, că

soluția se impune, întrucât, din prevederile Legii nr. 142/1998 și ale actului

administrativ emis în aplicarea și executarea legii (H.G. nr. 5/1999) rezultă

că vocația la alocația individuală de hrană aparține exclusiv salariaților angajați

în baza unui contract individual de muncă, nu și salariaților numiți într-o

funcție publică printr-un act de numire, cum este cazul reclamantului.

Împotriva acestei din urmă sentințe

a declarat recurs, în termen legal, reclamantul N.C., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie și solicitând modificarea hotărârii atacate, în

sensul admiterii acțiunii sale, astfel cum a fost formulată.

Recurentul a susținut că prima

instanță a reținut, în mod eronat, „inexistența dreptului” pretins, întrucât a

interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr.

142/1998 și ale art. 2 din Normele de aplicare aprobate prin H.G. nr. 5/1999,

denumirea generală a unor salariați din sectorul bugetar neputând constitui un

motiv pentru restrângerea drepturilor funcționarilor publici, care sunt și ei

salariați în sectorul bugetar, cu atribuții și responsabilității specifice,

distincția respectivă fiind discriminatorie și neconstituțională.

Înalta Curte,

analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză, constată nefondat recursul, pentru

considerentele ce urmează:

Dispozițiile art. 1 din

Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă; invocate de reclamant

ca temei de drept al cererii formulate, prevăd faptul că salariații din cadrul

societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și

din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau

fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de

muncă, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor

de masă, iar dispozițiile alin. (2) din același articol precizează că tichetele

de masă se acordă în limita bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor

locale, pentru unitățile din sectorul bugetar și în limita bugetelor de

venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de

angajatori.

Este evident că

dispoziția legală invocată cuprinde limitări și condiții ce trebuie avute în

vedere la stabilirea acestor drepturi.

Curtea

Constituțională, în soluționarea excepției de neconstituționalitate a

prevederilor art. 1 din Legea nr. 142/1998, a reținut în considerentele

deciziei nr. 297/2008 faptul că textul de lege instituie doar o posibilitate

pentru o anumită categorie de personal de a primi alocație individuală de

hrană, acordată, în anumite limite, sub formă de tichete de masă, iar nu o

obligație legală a angajatorilor.

Înalta Curte urmează să

respingă și critica cu privire la existența unei discriminări, întrucât

dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale referitoare la interzicerea discriminării, se referă la

exercitarea unor drepturi și libertăți recunoscute de Convenție, astfel cum

prevede chiar textul, nefiind vorba de situații de genul celei ce face obiectul

acțiunii de fată.

Se constată

nefondată și critica relativă la încălcarea prevederilor din Constituția

României, întrucât, pe de o parte, acestea vizează egalitatea în drepturi între

cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi

și libertăți fundamentale, iar, pe de altă parte, în ce privește art. 41 din

Legea Fundamentală, acordarea tichetelor de masă nu constituie o măsură de

protecție socială în sensul celor prevăzute de această normă.

Este elocventă

în acest sens, practica unitară a Curții Constituționale , dar și a Curții

Europene a Drepturilor Omului care au statuat faptul că principiul constituțional

al egalității în drepturi se traduce prin reglementarea și aplicarea unui tratament

juridic similar unor subiecte de drept aflate în situații juridice similare.

Analizând

textul de lege invocat de recurent, respectiv dispozițiile art. l din Legea nr.

142/1998, Înalta Curte constată că recurentul nu se încadrează în categoria

persoanelor beneficiare ale acestor dispoziții, întrucât se află în raporturi

de serviciu cu angajatorul, iar dispoziția normei se aplică numai celor care au

contract de muncă, deci se află în raport de munca cu angajatorul.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte constată că pârâta nu a restrâns exercițiul unor

drepturi sau libertăți fundamentale ale recurentului; prin dispozițiile art. 1

din actul normativ arătat s-a instituit doar posibilitatea luării de către

angajator, în anumite limite, a unor măsuri specifice.

Soluția

este în concordanță cu jurisprudența unitară a Înaltei Curți de Casație și

Justiție precum și cu soluția pronunțată în materie de către Secțiile Unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, admițând recursul în interesul

legii, a statuat că dispozițiile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 142/1998, se

interpretează în sensul că alocația individuală de hrană sub forma tichetelor

de masă nu se poate acorda funcționarilor publici, iar pentru personalul

contractual aceste beneficii nu reprezintă un drept, ci o vocație, ce se poate

realiza numai în condițiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu

această destinație și acordarea acestora a fost negociată prin contractele

colective de muncă.

Pentru

toate aceste motive, întrucât nu există motive de casare ori modificare a

sentinței atacate, Înalta Curte urmează să mențină hotărârea instanței de fond

și, pe cale de consecință, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge

recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul

N.C. împotriva sentinței civile nr. 1149 din 9 aprilie 2008 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26

noiembrie 2008.