ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4235/2008

Asupra recursului de față;

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a

reținut, în esență, că potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 142/1998 și în

raport cu dispozițiile art. 46 alin. (4) din Legea bugetului de stat pe anul

2005, nr. 507/2003, ale art. 40 din Legea bugetului de stat pe anul 2005, nr. 511/2004,

și ale art. 24 din Legea bugetului de stat pe anul 2006, nr. 379/2005,

reclamantul nu poate beneficia de dreptul la alocația de hrană în condițiile în

care prin buget nu au fost alocate sumele necesare aferente.

A reținut Curtea de apel că nu este întemeiată

susținerea reclamantului referitoare la existența unei discriminări în raport

cu funcționari din alte ministere care au beneficiat de sumele respective,

întrucât, în raport cu prioritățile bugetare, instituțiile respective au

beneficiat prin buget de sumele necesare plății drepturilor respective.

A mai reținut instanța că prin art. II din O.U.G. nr.

90/2007 a fost prevăzută

expres interdicția

acordării tichetelor de masă în cazul personalului instituțiilor publice

centrale

și locale.

Prin motivele de recurs, recurentul-reclamant

susține, în esență, că dispozițiile Legii nr. 142/1998 sunt opozabile tuturor

unităților bugetare, că ministerul pârât nu a efectuat diligentele necesare în

vederea cuprinderii în buget a sumelor aferente

acordării tichetelor de masă, că neacordarea tichetelor de masă

reprezintă o încălcare a

art. 16, art. 41 alin. (2) și art. 53 din

Constituție, cu referire la principiul egalității în drepturi, la dreptul la

protecție socială și la posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi

sau libertăți, precum și a principiului nediscriminării consacrat de art. 14

din Convenția europeană a drepturilor omului. Mai susține recurentul-reclamant

că avea dreptul la acordarea tichetelor de masă la valoarea prevăzută în

ordinele ministrului pentru stabilirea valorii nominale a acestora, că

necuprinderea în bugetele anuale a sumelor necesare nu are nicio explicație

juridică sau echitabilă și că suspendarea exercițiului dreptului pentru

perioada 2000-2005 nu echivalează cu înlăturarea lui.

În concluzie, recurentul-reclamant susține că este

lipsită de relevanță împrejurarea că în bugetul ministerului nu au fost

prevăzute sumele necesare, cu atât mai mult cu cât acest fapt se datorează

culpei ministerului, care astfel a eludat punerea în aplicare a Legii nr.

142/1998.

Se mai susține și că

neacordarea tichetelor de masă reprezintă o discriminare în

sensul art. 1 alin. (2) lit.

i) și alin. (3) din O.G. nr. 137/2000.

Mai susține reclamantul că dreptul solicitat este

cuvenit și în considerarea prevederilor art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici, referitoare la alte drepturi salariale

de care beneficiază funcționarii publici.

În susținere, recurentul-reclamant depune practică

judiciară, și anume sentința civilă nr. 1796 din 10 mai 2007 a Tribunalului

Harghita.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care

solicită respingerea recursului.

Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs,

circumscrise motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În esență, problema de drept vizează acordarea, în

condițiile Legii nr. 142/1998, a alocației individuale de hrană, sub forma

tichetelor de masă, funcționarilor publici din cadrul ministerelor, reclamantul

solicitând acest drept în virtutea funcției publice deținute în cadrul

Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse în perioada 2000-2005.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 142/1998 privind

acordarea tichetelor de masă (în forma publicată în M. Of. nr. 260 din 13 iulie

1998):

„Art. 1. - (1) Salariații din cadrul societăților

comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul

unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care

încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite

în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată

sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator.

(2) Tichetele de masă se acordă

în limita prevederilor bugetului de stat sau,

după caz, ale bugetelor locale,

pentru unitățile din sectorul bugetar,

și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli

aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori."

Este temeinică și legală soluția instanței de fond

care a reținut, în esență, că în absența fondurilor necesare în bugetul

ministerului, salariații încadrați prin încheierea unui contract individual de

muncă nu pot primi alocația individuală de hrană sub forma tichetelor de masă,

întrucât acest drept este prevăzut sub condiția existenței în bugetul

angajatorului a sumelor aferente.

În ceea ce privește criticile recurentului

referitoare la faptul că prin neincluderea în bugetul ministerului și prin

neacordarea tichetelor de masă decât anumitor categorii de personal sunt încălcate

prevederile art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (2) și art. 53 din Constituție,

precum și dispozițiile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale, Înalta Curte constată că aceste critici se

vădesc a fi nefondate prin raportare la soluția pronunțată de Curtea

Constituțională, prin decizia nr. 297/2008, în exercitarea controlului de

constituționalitate al prevederilor art 1 alin. (2) din Legea nr. 142/1998. în

esență, Curtea Constituțională a reținut că „reglementarea condiționării [...]

acordării tichetelor de masă de prevederea sumelor corespunzătoare în bugetul

de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unitățile din sectorul

bugetar [...] se înscrie în contextul reglementării art. 1 din Legea nr. 142/1998"

și „rezultă că [...] instituie doar o posibilitate pentru o anumită categorie

de personal de a primi alocație individuală de hrană, acordată, în anumite

limite, sub formă de tichete de masă, iar nu o obligație legală a

angajatorilor". Astfel, a reținut Curtea Constituțională că nu sunt

încălcate prevederile invocate din Constituție și nici dispozițiile art. 14 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. în

considerarea acestei soluții, pe de o parte, este superfluu ca Înalta Curte să

încerce a suplini motivarea oferită de instanța de contencios constituțional,

iar, pe de altă parte, instanța judecătorească este obligată să țină seama de

deciziile Curții Constituționale.

De altfel, prin Decizia nr. 14/2008 a Secțiilor Unite

ale înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a decis că „dispozițiile art. 1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 142/1998 se interpretează în sensul că alocația

individuală de hrană sub forma tichetelor de masă nu se poate acorda

judecătorilor, procurorilor, personalului auxiliar de specialitate și

funcționarilor publici, iar pentru personalul contractual din cadrul

instanțelor și parchetelor aceste beneficii nu reprezintă un drept, ci o

vocație, ce se poate realiza doar în condițiile în care angajatorul are

prevăzute în buget sume cu această destinație și acordarea acestora a fost

negociată prin contractele colective de muncă". în considerentele acestei

decizii, s-a reținut și s-a argumentat faptul că reglementările aplicabile în

privința drepturilor salariale ale funcționarilor publici, în speță, Legea

nr. 188/1999 și O.G. nr. 6/2007 (în vigoare la

acea dată), nu reglementează posibilitatea acordării tichetelor de masă în

cazul funcționarilor publici.. Or, potrivit art. 329 alin. (3)

teza

finală C. proc. civ., decizia Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție este obligatorie pentru instanțe în privința dezlegării date

problemelor de drept judecate, astfel că nu poate fi pronunțată o hotărâre

judecătorească prin care, în privința funcționarilor publici, să se dea o altă

interpretare prevederilor Legii nr. 142/1998.

De altfel, în sensul deciziei

Secțiilor Unite, instanța constată că din interpretarea

dispozițiilor art. 1din Legea nr.

142/199 8 rezultă că acestea se aplică salariaților încadrați prin încheierea

unui contract individual de muncă. Or, este de necontestat faptul că

funcționarii publici nu sunt încadrați pe bază de contract individual de muncă,

ci sunt numiți în funcție pe baza unui act administrativ de numire, conform

art. 2 alin. (2) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată.

De altfel, jurisprudența Înaltei

Curți de Casație și Justiție este unitară în privința

acestei probleme de drept, iar

practica judecătorească invocată de recurentul-reclamant, provenind de la instanțe

ierarhic inferioare Înaltei Curți, nu este obligatorie pentru Instanța Supremă.

Față de cele arătate, neexistând motive de casare sau

modificare a sentinței potrivit art. 304 pct. 9 sau art. 304

1

C

.proc.civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B.V. împotriva

sentinței civile nr. 1050 din 2 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2008.