ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4235/2008

Asupra recursului de față; Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, că potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 142/1998 și în raport cu dispozițiile art. 46 alin. (4) din Legea bugetului de stat pe anul 2005, nr. 507/2003, ale art. 40 din Legea bugetului de stat pe anul 2005, nr. 511/2004, și ale art. 24 din Legea bugetului de stat pe anul 2006, nr. 379/2005, reclamantul nu poate beneficia de dreptul la alocația de hrană în condițiile în care prin buget nu au fost alocate sumele necesare aferente. A reținut Curtea de apel că nu este întemeiată susținerea reclamantului referitoare la existența unei discriminări în raport cu funcționari din alte ministere care au beneficiat de sumele respective, întrucât, în raport cu prioritățile bugetare, instituțiile respective au beneficiat prin buget de sumele necesare plății drepturilor respective.

A mai reținut instanța că prin art. II din O.U.G. nr. 90/2007 a fost prevăzută expres interdicția acordării tichetelor de masă în cazul personalului instituțiilor publice centrale și locale. Prin motivele de recurs, recurentul-reclamant susține, în esență, că dispozițiile Legii nr. 142/1998 sunt opozabile tuturor unităților bugetare, că ministerul pârât nu a efectuat diligentele necesare în vederea cuprinderii în buget a sumelor aferente acordării tichetelor de masă, că neacordarea tichetelor de masă reprezintă o încălcare a art. 16, art. 41 alin. (2) și art. 53 din Constituție, cu referire la principiul egalității în drepturi, la dreptul la protecție socială și la posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi sau libertăți, precum și a principiului nediscriminării consacrat de art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Mai susține recurentul-reclamant că avea dreptul la acordarea tichetelor de masă la valoarea prevăzută în ordinele ministrului pentru stabilirea valorii nominale a acestora, că necuprinderea în bugetele anuale a sumelor necesare nu are nicio explicație juridică sau echitabilă și că suspendarea exercițiului dreptului pentru perioada 2000-2005 nu echivalează cu înlăturarea lui. În concluzie, recurentul-reclamant susține că este lipsită de relevanță împrejurarea că în bugetul ministerului nu au fost prevăzute sumele necesare, cu atât mai mult cu cât acest fapt se datorează culpei ministerului, care astfel a eludat punerea în aplicare a Legii nr. 142/1998. Se mai susține și că neacordarea tichetelor de masă reprezintă o discriminare în sensul art. 1 alin. (2) lit. i) și alin. (3) din O.G.

nr. 137/2000. Mai susține reclamantul că dreptul solicitat este cuvenit și în considerarea prevederilor art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, referitoare la alte drepturi salariale de care beneficiază funcționarii publici. În susținere, recurentul-reclamant depune practică judiciară, și anume sentința civilă nr. 1796 din 10 mai 2007 a Tribunalului Harghita. Intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului. Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs, circumscrise motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În esență, problema de drept vizează acordarea, în condițiile Legii nr. 142/1998, a alocației individuale de hrană, sub forma tichetelor de masă, funcționarilor publici din cadrul ministerelor, reclamantul solicitând acest drept în virtutea funcției publice deținute în cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse în perioada 2000-2005. Potrivit art. 1 din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă (în forma publicată în M. Of. nr. 260 din 13 iulie 1998): „Art.

1. - (1) Salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator.

(2) Tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar, și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori." Este temeinică și legală soluția instanței de fond care a reținut, în esență, că în absența fondurilor necesare în bugetul ministerului, salariații încadrați prin încheierea unui contract individual de muncă nu pot primi alocația individuală de hrană sub forma tichetelor de masă, întrucât acest drept este prevăzut sub condiția existenței în bugetul angajatorului a sumelor aferente.

În ceea ce privește criticile recurentului referitoare la faptul că prin neincluderea în bugetul ministerului și prin neacordarea tichetelor de masă decât anumitor categorii de personal sunt încălcate prevederile art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (2) și art. 53 din Constituție, precum și dispozițiile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Înalta Curte constată că aceste critici se vădesc a fi nefondate prin raportare la soluția pronunțată de Curtea Constituțională, prin decizia nr. 297/2008, în exercitarea controlului de constituționalitate al prevederilor art 1 alin. (2) din Legea nr. 142/1998.

în esență, Curtea Constituțională a reținut că „reglementarea condiționării [...] acordării tichetelor de masă de prevederea sumelor corespunzătoare în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unitățile din sectorul bugetar [...] se înscrie în contextul reglementării art. 1 din Legea nr. 142/1998" și „rezultă că [...] instituie doar o posibilitate pentru o anumită categorie de personal de a primi alocație individuală de hrană, acordată, în anumite limite, sub formă de tichete de masă, iar nu o obligație legală a angajatorilor". Astfel, a reținut Curtea Constituțională că nu sunt încălcate prevederile invocate din Constituție și nici dispozițiile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

în considerarea acestei soluții, pe de o parte, este superfluu ca Înalta Curte să încerce a suplini motivarea oferită de instanța de contencios constituțional, iar, pe de altă parte, instanța judecătorească este obligată să țină seama de deciziile Curții Constituționale.

De altfel, prin Decizia nr. 14/2008 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a decis că „dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 142/1998 se interpretează în sensul că alocația individuală de hrană sub forma tichetelor de masă nu se poate acorda judecătorilor, procurorilor, personalului auxiliar de specialitate și funcționarilor publici, iar pentru personalul contractual din cadrul instanțelor și parchetelor aceste beneficii nu reprezintă un drept, ci o vocație, ce se poate realiza doar în condițiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinație și acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă". în considerentele acestei decizii, s-a reținut și s-a argumentat faptul că reglementările aplicabile în privința drepturilor salariale ale funcționarilor publici, în speță, Legea nr. 188/1999 și O.G.

nr. 6/2007 (în vigoare la acea dată), nu reglementează posibilitatea acordării tichetelor de masă în cazul funcționarilor publici.. Or, potrivit art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ., decizia Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanțe în privința dezlegării date problemelor de drept judecate, astfel că nu poate fi pronunțată o hotărâre judecătorească prin care, în privința funcționarilor publici, să se dea o altă interpretare prevederilor Legii nr. 142/1998. De altfel, în sensul deciziei Secțiilor Unite, instanța constată că din interpretarea dispozițiilor art. 1din Legea nr. 142/199 8 rezultă că acestea se aplică salariaților încadrați prin încheierea unui contract individual de muncă.

Or, este de necontestat faptul că funcționarii publici nu sunt încadrați pe bază de contract individual de muncă, ci sunt numiți în funcție pe baza unui act administrativ de numire, conform art. 2 alin. (2) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată. De altfel, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție este unitară în privința acestei probleme de drept, iar practica judecătorească invocată de recurentul-reclamant, provenind de la instanțe ierarhic inferioare Înaltei Curți, nu este obligatorie pentru Instanța Supremă. Față de cele arătate, neexistând motive de casare sau modificare a sentinței potrivit art. 304 pct. 9 sau art. 304 1 C .proc.civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.V. împotriva sentinței civile nr. 1050 din 2 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2008.