ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4363/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4363/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția

contencios

administrativ și fiscal, reclamanții R.G.D., ș.a.,

au solicitat, în contradictoriu cu Casa Națională de

Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale,

obligarea pârâtei la plata

sumelor

de bani reprezentând contravaloarea tichetelor de masă pentru

anii

2001-2006, actualizate cu indicele de inflație până la data efectuării plății.

În

motivarea acțiunii reclamanții au arătat, în esență, că în perioada

2001-2006 au avut

calitatea de funcționari publici în cadrul autorității

pârâte, iar potrivit Legii nr. 142/1998 sunt

îndrituiți, pentru această

perioadă, la

tichete de masă în valorile stabilite prin Ordinele Ministrului

Muncii,

Solidarității Sociale și Familiei.

Reclamanții

au mai precizat că autoritatea pârâtă avea obligația de

a depune diligentele necesare pentru includerea în

buget a sumelor

necesare plății drepturilor

prevăzute de Legea nr. 142/1998, opinând totodată că s-a ajuns la o aplicare

discriminatorie a acestui act normativ încălcându-se astfel dreptul fundamental

al egalității cetățenilor în fața

legii.

Prin

sentința civilă nr. 2409 din 9 octombrie 2007 a Curții de Apel

București, secția a

VIII a contencios administrativ și fiscal, acțiunea

formulată a fost respinsă.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în esență, că

din interpretarea

prevederile Legii nr. 142/1998 rezultă că dreptul la

alocația individuală de hrană

aparține salariaților angajați în baza unui

contract individual de muncă și nu salariaților

numiți într-o funcție publică.

Totodată, instanța a

apreciat că textul de lege invocat

reglementează

posibilitatea unităților de acordare a tichetelor de masă,

iar nu obligația acestora, așa cum eronat susțin

reclamanții.

Împotriva

acestei hotărâri au formulat recurs reclamanții R.G.D.

, ș.a.,

criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și

nelegalitate, prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Prin motivele de

recurs s-a susținut, în esență, că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 142/1998

sunt opozabile tuturor unităților din sectorul bugetar, așadar și autorităților

publice cu angajați numiți, astfel încât autoritatea pârâtă avea obligația de a

depune diligentele necesare ca sumele în speță să fie incluse în bugetul de

stat.

Apreciază recurenții

că dispozițiile Legii nr. 142/1998 sunt aplicabile angajaților indiferent de

natura raportului, de muncă sau de serviciu, în temeiul căruia își exercită

profesia.

Se mai susține că în

condițiile în care există categorii de funcționari publici care beneficiază de

prevederile Legii nr. 142/1998, neacordarea drepturilor ce decurg din aceste

dispoziții constituie o încălcare a principiului egalității în drepturi

consacrat de art. 16 din Constituția României precum și a principiului

dreptului la egalitate de șanse prevăzut de art. 39 alin. (1) lit. d) C. muncii.

Recurenții mai arată

că susținerea pârâtei potrivit căreia în buget nu au fost prevăzute sume cu

destinația stabilită de Legea nr. 142/1998, nu face decât să evidențieze culpa

autorității, având în vedere că aceasta nu face dovada faptului că în

proiectele bugetelor de venituri și cheltuieli a prevăzut sume pentru acordarea

tichetelor de masă.

În atare situație,

opinează recurenții, autoritatea pârâtă a eludat punerea în aplicare a Legii

nr. 142/1998 și a încălcat prevederile O.G. nr. 137/2000, art. 5 și celelalte C.

muncii, art. 41 și art. 53 din Constituția României și art. 41 din C.E.D.O.

De asemenea, s-a

precizat că nu există nicio explicație juridică pentru neaplicarea

dispozițiilor legale într-un stat de drept și nici echitabilă, prin

restrângerea exercițiului acestui drept pentru anumite categorii de funcționari

publici, arătându-se că prin actul adițional la Contractul Colectiv de Muncă la

nivel de grup de unități MMSSF s-a prevăzut acordarea tichetelor de masă

salariaților din instituțiile care au venituri extrabugetare sau se autofinanțează.

Au fost invocate și

dispozițiile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în conformitate cu care

funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în

condițiile legii și s-a susținut că dreptul la acțiune pentru calculul și plata

tichetelor de masă s-a născut în

momentul

în care a încetat orice cauză de suspendare ori de neaplicare a

prevederilor

legale în materie.

Înalta Curte

analizând motivele invocate în raport cu sentința

atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză,

constată nefondat recursul pentru

considerentele ce urmează:

Dispozițiile art. 1

din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, invocate de

recurenții-reclamanți ca temei de drept

al

cererii formulate, prevăd faptul că salariații din cadrul societăților

comerciale,

regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din

cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte

persoane juridice sau fizice

care încadrează personal prin încheierea

unui contract individual de

muncă, pot primi

o alocație individuală de hrană, acordată sub forma

tichetelor de masă, iar dispozițiile alin. (2) din

același articol precizează că tichetele de masă se acordă în limita bugetului

de stat sau, după caz, ale

bugetelor locale, pentru unitățile din

sectorul bugetar și în limita

bugetelor de

venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte

categorii

de angajatori.

Este evident că

dispoziția legală invocată cuprinde limitări și

condiții ce trebuie avute în vedere la stabilirea acestor drepturi.

Astfel, Înalta Curte

constată neîntemeiată critica recurenților

referitoare

la culpa pârâtei în ce privește obligația de includere a sumelor

reprezentând

contravaloarea tichetelor de masă, în bugetul de stat, întrucât pârâta a

acționat în limitele stabilite de lege, respectiv Legea nr. 216/2001, Legea nr.

743/2001, Legea nr. 631/2002, Legea nr. 507/2003, Legea nr. 511/2004 și Legea

nr. 379/2006, legi care au prevăzut bugetul de stat pe anii 2001-2006.

Curtea

Constituțională, în soluționarea excepției de

neconsituționalitate

a prevederilor art. 1 din Legea nr. 142/1998, a reținut

în considerentele deciziei nr. 297/2008, faptul

că textul de lege instituie

doar o

posibilitate pentru o anumită categorie de personal de a primi

alocație individuală de hrană, acordată, în

anumite limite, sub formă de

tichete

de masă, iar nu o obligație legală a angajatorilor.

Înalta

Curte urmează să respingă și critica cu privire la existența

unei discriminări, întrucât dispozițiile

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

referitoare la interzicerea discriminării, se referă la exercitarea unor

drepturi și libertăți recunoscute de Convenție, astfel cum prevede chiar

textul,

nefiind vorba de situații de genul

celei ce face obiectul acțiunii de față.

Se

constată nefondată și critica relativă la încălcarea prevederilor

din Constituția României, întrucât, pe de o

parte, acestea vizează

egalitatea în

drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora

a unor drepturi și libertăți fundamentale, iar, pe de altă

parte, în ce privește art. 41 din Legea

Fundamentală, acordarea tichetelor

de masă nu constituie o măsură de

protecție socială în sensul celor prevăzute de această normă.

Este elocventă în

acest sens, practica unitară a Curții

Constituționale,

dar și a Curții Europene a Drepturilor Omului, care au

statuat faptul că

principiul constituțional al egalității în drepturi se traduce prin

reglementarea și aplicarea unui tratament juridic similar

unor subiecte de drept aflate în situații juridice

similare.

Analizând

textul de lege invocat, respectiv dispozițiile art. 1 din Legea nr. 142/1998, Înalta

Curte constată că recurenții nu se încadrează

în categoria persoanelor

beneficiare ale acestor prevederi, întrucât se află

în raporturi de serviciu cu

angajatorul, iar dispoziția normei în speță se aplică numai celor care au

contract de muncă, deci se află în raport de

muncă cu angajatorul.

Pentru

aceste considerente, Înalta Curte constată că pârâta nu a

restrâns exercițiul unor drepturi sau libertăți

fundamentale ale recurenților, iar prin dispozițiile art. 1 din actul normativ

arătat s-a

instituit doar posibilitatea

luării de către angajator, în anumite limite, a

unor măsuri specifice.

Dispozițiile art. 29

alin. (2) din Legea nr. 188/1999, invocate de asemenea ca temei al acordării

dreptului la tichetele de masă, în

conformitate

cu care funcționarii publici beneficiază de prime și alte

drepturi salariale, în condițiile legii, fac

trimitere la legea specială, astfel

încât

se aplică principiul

specialia generalibus derogant

, or, recurenții nu

sunt

beneficiari ai art. 1 din Legea nr. 142/1998.

Soluția

este în concordanță cu jurisprudența unitară a Înaltei Curți

de Casație și Justiție

precum și cu soluția pronunțată în materie de către

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, care, admițând recursul în interesul legii, a statuat că dispozițiile

art. 1 și art. 2 din

Legea nr. 142/2008 din

Legea nr. 142/1998 se interpretează în sensul că

alocația individuală de hrană sub forma tichetelor de masă nu se poate

acorda funcționarilor publici, iar pentru personalul contractual aceste

beneficii nu reprezintă un drept, ci o vocație, ce

se poate realiza numai în

condițiile în care angajatorul are prevăzute

în buget sume cu această destinație și acordarea acestora a fost negociată prin

contractele colective de muncă.

Pentru toate aceste motive,

întrucât nu există motive de casare ori modificare a sentinței atacate. Înalta

Curte urmează să mențină hotărârea instanței de fond și, pe cale de consecință,

în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de R.G.D., ș.a.,

împotriva sentinței civile nr. 2409 din 9 octombrie 2007 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 noiembrie

2008