ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4363/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanții R.G.D., ș.a., au solicitat, în contradictoriu cu Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, obligarea pârâtei la plata sumelor de bani reprezentând contravaloarea tichetelor de masă pentru anii 2001-2006, actualizate cu indicele de inflație până la data efectuării plății. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat, în esență, că în perioada 2001-2006 au avut calitatea de funcționari publici în cadrul autorității pârâte, iar potrivit Legii nr. 142/1998 sunt îndrituiți, pentru această perioadă, la tichete de masă în valorile stabilite prin Ordinele Ministrului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei.

Reclamanții au mai precizat că autoritatea pârâtă avea obligația de a depune diligentele necesare pentru includerea în buget a sumelor necesare plății drepturilor prevăzute de Legea nr. 142/1998, opinând totodată că s-a ajuns la o aplicare discriminatorie a acestui act normativ încălcându-se astfel dreptul fundamental al egalității cetățenilor în fața legii. Prin sentința civilă nr. 2409 din 9 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, acțiunea formulată a fost respinsă. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în esență, că din interpretarea prevederile Legii nr. 142/1998 rezultă că dreptul la alocația individuală de hrană aparține salariaților angajați în baza unui contract individual de muncă și nu salariaților numiți într-o funcție publică.

Totodată, instanța a apreciat că textul de lege invocat reglementează posibilitatea unităților de acordare a tichetelor de masă, iar nu obligația acestora, așa cum eronat susțin reclamanții. Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamanții R.G.D. , ș.a., criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Prin motivele de recurs s-a susținut, în esență, că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 142/1998 sunt opozabile tuturor unităților din sectorul bugetar, așadar și autorităților publice cu angajați numiți, astfel încât autoritatea pârâtă avea obligația de a depune diligentele necesare ca sumele în speță să fie incluse în bugetul de stat.

Apreciază recurenții că dispozițiile Legii nr. 142/1998 sunt aplicabile angajaților indiferent de natura raportului, de muncă sau de serviciu, în temeiul căruia își exercită profesia. Se mai susține că în condițiile în care există categorii de funcționari publici care beneficiază de prevederile Legii nr. 142/1998, neacordarea drepturilor ce decurg din aceste dispoziții constituie o încălcare a principiului egalității în drepturi consacrat de art. 16 din Constituția României precum și a principiului dreptului la egalitate de șanse prevăzut de art. 39 alin. (1) lit. d) C. muncii. Recurenții mai arată că susținerea pârâtei potrivit căreia în buget nu au fost prevăzute sume cu destinația stabilită de Legea nr. 142/1998, nu face decât să evidențieze culpa autorității, având în vedere că aceasta nu face dovada faptului că în proiectele bugetelor de venituri și cheltuieli a prevăzut sume pentru acordarea tichetelor de masă.

În atare situație, opinează recurenții, autoritatea pârâtă a eludat punerea în aplicare a Legii nr. 142/1998 și a încălcat prevederile O.G. nr. 137/2000, art. 5 și celelalte C. muncii, art. 41 și art. 53 din Constituția României și art. 41 din C.E.D.O. De asemenea, s-a precizat că nu există nicio explicație juridică pentru neaplicarea dispozițiilor legale într-un stat de drept și nici echitabilă, prin restrângerea exercițiului acestui drept pentru anumite categorii de funcționari publici, arătându-se că prin actul adițional la Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități MMSSF s-a prevăzut acordarea tichetelor de masă salariaților din instituțiile care au venituri extrabugetare sau se autofinanțează.

Au fost invocate și dispozițiile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în conformitate cu care funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii și s-a susținut că dreptul la acțiune pentru calculul și plata tichetelor de masă s-a născut în momentul în care a încetat orice cauză de suspendare ori de neaplicare a prevederilor legale în materie.

Înalta Curte analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, constată nefondat recursul pentru considerentele ce urmează: Dispozițiile art. 1 din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, invocate de recurenții-reclamanți ca temei de drept al cererii formulate, prevăd faptul că salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, iar dispozițiile alin. (2) din același articol precizează că tichetele de masă se acordă în limita bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori.

Este evident că dispoziția legală invocată cuprinde limitări și condiții ce trebuie avute în vedere la stabilirea acestor drepturi. Astfel, Înalta Curte constată neîntemeiată critica recurenților referitoare la culpa pârâtei în ce privește obligația de includere a sumelor reprezentând contravaloarea tichetelor de masă, în bugetul de stat, întrucât pârâta a acționat în limitele stabilite de lege, respectiv Legea nr. 216/2001, Legea nr. 743/2001, Legea nr. 631/2002, Legea nr. 507/2003, Legea nr. 511/2004 și Legea nr. 379/2006, legi care au prevăzut bugetul de stat pe anii 2001-2006.

Curtea Constituțională, în soluționarea excepției de neconsituționalitate a prevederilor art. 1 din Legea nr. 142/1998, a reținut în considerentele deciziei nr. 297/2008, faptul că textul de lege instituie doar o posibilitate pentru o anumită categorie de personal de a primi alocație individuală de hrană, acordată, în anumite limite, sub formă de tichete de masă, iar nu o obligație legală a angajatorilor. Înalta Curte urmează să respingă și critica cu privire la existența unei discriminări, întrucât dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la interzicerea discriminării, se referă la exercitarea unor drepturi și libertăți recunoscute de Convenție, astfel cum prevede chiar textul, nefiind vorba de situații de genul celei ce face obiectul acțiunii de față.

Se constată nefondată și critica relativă la încălcarea prevederilor din Constituția României, întrucât, pe de o parte, acestea vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, iar, pe de altă parte, în ce privește art. 41 din Legea Fundamentală, acordarea tichetelor de masă nu constituie o măsură de protecție socială în sensul celor prevăzute de această normă. Este elocventă în acest sens, practica unitară a Curții Constituționale, dar și a Curții Europene a Drepturilor Omului, care au statuat faptul că principiul constituțional al egalității în drepturi se traduce prin reglementarea și aplicarea unui tratament juridic similar unor subiecte de drept aflate în situații juridice similare.

Analizând textul de lege invocat, respectiv dispozițiile art. 1 din Legea nr. 142/1998, Înalta Curte constată că recurenții nu se încadrează în categoria persoanelor beneficiare ale acestor prevederi, întrucât se află în raporturi de serviciu cu angajatorul, iar dispoziția normei în speță se aplică numai celor care au contract de muncă, deci se află în raport de muncă cu angajatorul. Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că pârâta nu a restrâns exercițiul unor drepturi sau libertăți fundamentale ale recurenților, iar prin dispozițiile art. 1 din actul normativ arătat s-a instituit doar posibilitatea luării de către angajator, în anumite limite, a unor măsuri specifice.

Dispozițiile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, invocate de asemenea ca temei al acordării dreptului la tichetele de masă, în conformitate cu care funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii, fac trimitere la legea specială, astfel încât se aplică principiul specialia generalibus derogant , or, recurenții nu sunt beneficiari ai art. 1 din Legea nr. 142/1998.

Soluția este în concordanță cu jurisprudența unitară a Înaltei Curți de Casație și Justiție precum și cu soluția pronunțată în materie de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, admițând recursul în interesul legii, a statuat că dispozițiile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 142/2008 din Legea nr. 142/1998 se interpretează în sensul că alocația individuală de hrană sub forma tichetelor de masă nu se poate acorda funcționarilor publici, iar pentru personalul contractual aceste beneficii nu reprezintă un drept, ci o vocație, ce se poate realiza numai în condițiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinație și acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă.

Pentru toate aceste motive, întrucât nu există motive de casare ori modificare a sentinței atacate. Înalta Curte urmează să mențină hotărârea instanței de fond și, pe cale de consecință, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de R.G.D., ș.a., împotriva sentinței civile nr. 2409 din 9 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 noiembrie 2008