ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 94/2013
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 94/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Examinând pe
fond contestația în anulare reține următoarele:
Prin
sentința penală nr. 393 din 12 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel
București - secția I penală, în dosarul nr. 5854/2/2010, s-a dispus condamnarea
inculpatei C.M.N. la pedeapsa de 2 ani
închisoare și o (un)
pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor
prevăzute de art. 64 lit. a) teza II-a, b și c) C. pen. pentru săvârșirea
infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată
prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În
baza art. 292 C. pen. a fost condamnată aceeași inculpată la pedeapsa de 2 ani
închisoare și un an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute
de art. 64 lit. a) teza II-a, b și c) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de
fals în declarații.
În
baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele
susmenționate, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani
închisoare, sporită la 4 ani închisoare și un an
pedeapsa complementară a interzicerii
drepturilor prevăzute de art. 64 lit.
a) teza Il-a, b și c) C. pen.
În
baza art. 71 C. pen. a fost interzis inculpatei exercițiul drepturilor
prevăzute de art. 64 lit. a) teza II-a, b și c) C. pen., pe durata executării
pedepsei principale.
În
baza art. 14 și art. 346 C. proc. pen. coroborat cu art. 998 C. civ., au fost
admise în parte acțiunile civile exercitate de părțile civile S.G., C.G. și S.L.E.
și, în consecință:
A
fost obligată inculpata către partea civilă S.G. la plata sumei de
50.000 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R.
din ziua plății, 20.000 RON către partea
civilă C.G. și 5.000 RON către
civilă S.L.E., cu titlu de daune morale.
Au
fost respinse cererile părților civile S.G., C.G., S.L.E. și D.T.D. privind
acordarea de despăgubiri materiale.
Au fost admise acțiunile civile exercitate de
părțile civile A.V.V.,
A.I.C., A.A. și C.O.A.;
A
fost obligată inculpata la plata sumei de câte 5.000 euro către părțile civile A.V.V.,
A.I.C. și C.O.A., în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu
de daune morale, și la plata sumei de 20.000 RON către partea civilă A.A., cu
același titlu.
În
conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. (3) și art. 348 C. proc. pen., s-a dispus
restabilirea situației anterioare prin anularea înscrisurilor falsificate, după
cum
urmează: contractul de
vânzare-cumpărare încheiat între M.L. și I.R.,
încheierea de atestare
din 3 noiembrie 2003 și încheierea de rectificare nr. 2 din 14 decembrie 2006;
contractul de vânzare-cumpărare încheiat între I.R. și D.F. și D.D.
autentificat sub nr. 215 din 27 februarie 2007; contractul de vânzare-cumpărare
încheiat între S.R.M. și M.E. și încheierea de atestare nr. 1 din 16 noiembrie 2000;
contractul de vânzare-cumpărare încheiat între M.E. prin mandatar I.R. și M.V.
autentificat sub nr. 1178 din 12 mai 2008; contractul de vânzare-cumpărare
încheiat între S.G. și T.S. și încheierea de atestare din 26 iunie 2003;
contractul de vânzare-cumpărare încheiat între T.S. și V.L. autentificat sub nr.
3673 din 23 noiembrie 2007; contractul de vânzare-cumpărare încheiat între A.A.
și D.M. și încheierea de atestare din 28 decembrie 2003, precum și încheierea
de rectificare nr. 1 din 8 februarie 2008 și încheierile nr. 171 din 28
decembrie 2003 și nr. 158 din 29 noiembrie 2003; contractul de
vânzare-cumpărare încheiat între A.V.V., A.I.C. pe de o parte, și N.L., pe de
altă parte, și încheierea
de atestare din
29 iunie 2003; contractul de vânzare-cumpărare încheiat între N.L.
și T.V.
autentificat sub nr. 2159 din 11 septembrie 2009;
S-a
luat act că prin sentința civilă nr. 3251 din 11 martie 2008 a Judecătoriei Sector
1 București rămasă definitivă a fost constatată nulitatea absolută a
contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 2003, atestat de inculpată;
A fost anulată încheierea de atestare din 14 august 2001;
S-a
luat act că prin sentința civilă nr. 3617 din 7 mai 2007 a Judecătoriei Sector
2 București rămasă irevocabilă a fost constatată nulitatea absolută a
contractului ele
vânzare-cumpărare atestat
sub nr. 8 din 14 august 2001 de către inculpată;
S-a
dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între D.F.A. și D.C.
autentificat sub nr. 4170 din 14 iulie 2006;
S-a
dispus desființarea mențiunilor făcute în registrele de atestare ținute de
inculpată cu privire la aceste contracte și încheieri de atestare;
A
fost desființată declarația de proprie răspundere făcută de inculpată în fața
notarului public și autentificată sub nr. 4787 din 1 octombrie 2008;
În
baza art. 118 lit. b) C. pen. a fost confiscată de la inculpată cele 2 ștampile
rotunde cu amprenta C.M.N. - avocat titular, indisponibilizate conform
procesului verbal de percheziție domiciliară, depus la filele 74-81 din volum 1
d.u.p.;
În
baza art. 118 lit. f) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpată a
dischetelor conținând coduri numerice personale, ridicate prin procesul verbal
de percheziție informatică, depus la filele 108-113 vol. l d.u.p.;
S-a
dispus menținerea sechestrului asigurător instituit prin încheierea nr. 2 din 8
februarie 2011 asupra terenului în suprafață de 1500 mp. situat în comuna
Hotarele, județ Giurgiu;
A
fost respinsă cererea de înființare a popririi asupra sumei de 213.080, 156 RON
formulată de partea civilă D.T.D.; "A fost obligată inculpata la 3.500
RON, cheltuieli judiciare statului.
Pentru
a pronunța această hotărâre, prima instanță a constatat - pe baza probatoriului
administrat - că inculpata C.M.N. se face vinovată de săvârșirea faptele
menționate în rechizitoriu, comise în următoarele împrejurări de fapt:
În
perioada anilor 2007-2008, organele de urmărire penale au fost sesizate în
legătură cu faptul că mai multe persoane de pe raza Municipiului București au
fost deposedate de apartamentele deținute în proprietate, prin încheierea
fictivă a unor contracte de vânzare-cumpărare atestate în fals de inculpata C.M.N.,
avocat în Baroul București.
I. O primă plângere penală a fost formulată de partea
vătămată C.G., la data de 12 februarie 2007.
Conform
sesizării formulate, partea vătămată era împiedicată să intre în posesia
apartamentului nr. 24 situat în București, acesta fiind ocupat de numita I.R.,
începând cu data de 8 februarie 2007, în baza unui contract de
vânzare-cumpărare redactat la Cabinetul individual de avocat F.V. și atestat de
inculpata C.M.N., prin încheierea nr. 139 din 3 noiembrie 2003.
Cercetările
efectuate au stabilit că apartamentul susmenționat aparținuse defunctei M.L.,
iar prin testamentul autentificat sub nr. 2846 din 14 noiembrie 2006 de B.N.P.
D.C.T., acesta fusese transmis în proprietate soților C.G. și C.S., în
considerarea relației de prietenie cu defuncta și a îngrijirilor acordate
acesteia în ultimii ani de viață.
La
data de 10 ianuarie 2007, M.L. a încetat din viață, partea vătămată C.G.
ocupându-se de înmormântarea acesteia.
La
puțin timp după decesul defunctei, la data 8 februarie 2007, partea vătămată a
fost
anunțată de persoanele care locuiau în
bloc că ușa apartamentului nr. 24 a fost spartă de
numita I.R., aceasta
susținând că este proprietara imobilului, în baza unui contract de
vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat cu defuncta M.L. și atestat de
inculpată, în calitate de avocat.
Din
verificările efectuate, a rezultat că în baza actului susmenționat, imobilul a
fost înregistrat la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară - București,
sector 6, fiind intabulat dreptul de proprietate asupra apartamentului în
favoarea numitei I.R., conform încheierii nr. 291297 din 23 noiembrie 2006.
La
data de 27 februarie 2007, apartamentul a fost revândut de numita I.R.
numiților D.F. și D.D., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat
sub nr. 215 de B.N.P. E.M.N.T.
La
data de 22 martie 2007, a fost eliberat certificatul de moștenitor
testamentarul defunctei M.L. pe numele părții vătămate C.G.
Prin raportul de constatare tehnico-științifică
efectuat în cursul urmăririi penale, s-a stabilit ca semnătură depusă la
rubrica vânzătoare - M.L. din contractul de vânzare-cumpărare atestat de
inculpată prin încheiere, rectificat
prin încheierea nr. 2 din 14
decembrie 2006, nu a fost executată persoana în cauză, rezultând că respectiva
semnătură olografa era diferită de cea înscrisă de defuncta M.L. pe actul prin
care dobândise proprietatea asupra imobilului în discuție și pe testamentul
încheiat în formă autentică în favoarea soților C.G. și C.S.
De
asemenea, a rezultat că încheierea de atestare efectuată de inculpată pe
contractul de vânzare-cumpărare atribuit defunctei M.L. poartă un alt număr
decât cel menționat în Registrului de atestare, respectiv, în contract este
trecut nr. 139, iar în registru apare înscris nr. 105.
Tot
astfel s-a constatat că și încheierea de rectificare figura datată 14 decembrie
2006, iar conform mențiunilor din același registru, la acea dată, inculpata
desfășura activități profesionale, aflându-se în concediu pentru îngrijirea
copilului.
Deopotrivă,
s-a reținut că inculpata întocmise și un contract de asistență juridică cu
numita I.R., având ca obiect redactarea și atestarea contractului de
vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în București.
Contractul de asistență juridică din 3 noiembrie 2003 era
înregistrat sub nr. 377279 însă împuternicirii avocațiale cu același număr îi
corespundea un alt client și o altă activitate angajată, respectiv, numita U.E.
cu dosarul nr. 93 59/2003 al Judecătoriei Sector 3 București.
Totodată,
s-a constatat că chitanța care atesta
încasarea
onorariului de la numita I.R. nu era numerotată, neexistând garanția
emiterii
ei la data menționată în contractul de asistență juridică.
Pe baza acestor elemente, s-a concluzionat că contractul de
asistență juridică fusese întocmit ulterior datei de 3 noiembrie 2003,
urmărindu-se astfel ascunderea faptului că părțile nu au fost prezente pentru
atestarea operațiunii juridice, la data înscrisă în încheierea din 3 noiembrie 2003.
S-a
mai reținut și că ștampila folosită de inculpată pe încheierea de atestare în
litigiu a fost achiziționată la data de 23 iulie 2004, conform relațiilor
comunicate de SC T. SRL, deci ulterior datei la care se pretindea că ar fi avut
loc încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu defuncta M.L.
Că înscrisul fusese antedatat rezulta și din
împrejurarea că inculpata nu realizase
niciun venit din desfășurarea
activității de avocat, potrivit declarației pe venit înregistrată pentru luna
noiembrie 2003.
Inculpata
nu a recunoscut comiterea faptei, susținând că părțile au fost prezente la
atestarea actului, că mai deținuse o ștampilă identică cu cea obținută în anul
2004, pe care a declarat-o pierdută, și că nu avea obligația de a emite
împuternicire avocațială pentru redactarea contractului de vânzare-cumpărare.
Instanța
a reținut însă că inculpata nu a făcut niciodată dovadă privind prezența
defunctei M.L. la atestarea actului și faptul de a fi consimțit la încheierea
acestuia, după cum nu prezentase niciun înscris doveditor în ceea ce privește
pierderea primei ștampile.
De
asemenea, s-a arătat că emiterea împuternicirii avocațiale pentru redactarea
„actului de vânzare-cumpărare era obligatorie din perspectiva dispozițiilor art.
31 din Legea nr. 51/1995 privind statutul avocatului, republicată.
Având
în vedere concluziile raportului de constatare tehnico-științifică întocmit în
cauză, conform căruia semnătura înscrisă în contractul de vânzare - cumpărare
atestat de inculpată nu fusese executată de defuncta M.L., mențiunile nereale
conținute de încheierea de atestare în ceea ce privește data emiterii ei prin
raportare la înregistrările făcute în Registrul de atestare, inadvertențele
constatate cu privire la contractul de asistență juridică încheiat cu numita I.R.,
beneficiara imobilului din contractul de vânzare-cumpărare, inexistența unei
chitanțe valide de încasare a onorariului în baza contractului de
vânzare-cumpărare, data la care a fost obținută în fapt ștampila folosită la
atestarea actului, cât și modalitatea de derulare a evenimentelor după data
decesului defunctei M.L., rezultând că revânzarea apartamentului a avut loc
imediat după această dată și nu anterior, prima instanță a constatat dovedită
vinovăția inculpatei, activitatea desfășurată de inculpată, constând în
atestarea în fals a prezenței părților și a unui contract de vânzare-cumpărare
fictiv, realizând conținutul constitutiv al infracțiunii de fals în înscrisuri
sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen.
II. O altă
plângere penală a fost formulată în cauză de partea vătămată S.L.E. în legătură
cu apartamentul nr. 155 situat în București, proprietatea mamei sale, S.R.M.,
decedată la 2 iunie 2001.
În
cuprinsul plângerii penale, se arăta că partea vătămată era singura
moștenitoare a mamei sale și locuise în imobil atât înainte, cât și după data
decesului.
În
cursul anului 2008, partea vătămată S.L.E. a fost vizitată de două persoane
care s-au prezentat drept funcționari ai Administrației Financiare Sector 6
București și i-au adus la cunoștință că proprietar al imobilului figurează
numita M.E., conform înscrisurilor depuse la Direcția de Taxe și Impozite
Locale.
La
scurt timp, partea vătămată a fost informată și de administratorul blocului,
numita S.E., în prezent decedată, că o persoană care se prezentase ca mandatară
a numitei M.E. achitase cheltuielile de întreținere la zi.
În
cursul lunii iulie 2008, ușa apartamentului a fost spartă de mai multe
persoane, printre care și numitul M.V., acesta din urmă prezentându-se ca
proprietar actual al imobilului.
Din
cercetările efectuate în cauză a rezultat că, potrivit înscrierilor de carte
funciară, imobilul susmenționat figurează în proprietatea numitului M.V.,
conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1178 din 12 mai 2008
de B.N.P. R.I.D.
Potrivit
actului susmenționat și a înregistrărilor de carte funciară, imobilul fusese
înstrăinat de numita M.E. care, la rândul său, îl dobândise de la defuncta S.R.M.,
prin contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager atestat de
inculpata C.M.N., în calitate de avocat, prin încheierea de atestare nr. 1 din
16 martie 2000.
Cu
ocazia percheziției domiciliare efectuate la cabinetul unde își desfășura
activitatea inculpata, au fost ridicate 2 exemplare ale contractului de
vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager, prin raportul de constatare
tehnico-științifică întocmit în cauză stabilindu-se că semnăturile înscrise pe
cele două exemplare expertizate, la rubrica vânzătoare uzufructuară, nu au fost
executate de defuncta S.R.M.
Cu toate acestea, inculpata a susținut că
vânzătoarea uzufructuară a fost prezentă
la atestarea actului din 16 martie
2000 și că procedat la identificarea acesteia pe baza actului de identitate.
Deși, conform susținerii inculpatei, în cazul
atestării de acte juridice, păstrează o
copie a actului de identitate,
s-a reținut că aceasta nu a fost în măsură să prezinte o asemenea dovadă pe tot
parcursul procesului penal.
Sub
acest aspect, a fost înlăturată apărarea inculpatei care a susținut că nu a mai
putut fi găsit în arhiva personală actul de identitate al vânzătoarei, din
motive neimputabile.
Instanța
a reținut că inculpata nu indicase niciun element plauzibil care să facă
credibilă apărarea formulată.
În continuare, s-a reținut că, din cuprinsul încheierii de
atestare, rezulta că actul de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager se
întocmise în 3 exemplare, câte un exemplar pentru fiecare parte și unul pentru
arhiva cabinetului. Conform mențiunilor înscrise, părțile din contract au și
primit un exemplar al actului.
A
rezultat însă că toate cele 3 exemplare ale contractului au rămas în posesia
inculpatei, două fiind ridicate cu ocazia percheziției domiciliare, iar cel
de-al treilea predat de inculpată, în cursul anchetei penale.
Ca urmare, și sub acest aspect, a fost reținută lipsa de
suport real a mențiunilor cuprinsul în actul atestat.
De asemenea, s-a constatat
că actul ce constituia titlul de proprietate al defunctei
S.M.,
prezentat de inculpată ca înscris depus și avut în vedere la atestarea
contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct, era o copie din cele
folosite de proprietari la circumscripțiile financiare pentru deschiderea de
rol fiscal, act ce putea fi astfel procurat și prin alte mijloace și nu
neapărat de la proprietar.
Caracterul
falsificat al încheierii de atestare a fost reținut și în raport de temeiul
legal invocat în cuprinsul acesteia, observându-se că la data de 16 martie 2000,
când se pretindea că a fost întocmită încheierea, art. 3 din Legea nr. 51/1995
nu era redactat și cu lit. b), formă dobândită prin republicarea legii, făcută
în M. Of. nr. 113 din 6 martie 2001.
Totodată,
ștampila folosită de inculpată pe încheierea de atestare în litigiu a fost
achiziționată la data de 23 iulie 2004 conform relațiilor comunicate de SC T.
SRL, deci ulterior datei la care se menționa că ar fi fost emisă.
Că
actul de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager nu fusese încheiat în
realitate de proprietara de drept a imobilului rezulta și din faptul că, deși
înscrierea proprietății în cartea funciară se făcuse la cererea numitei M.E.,
imobilul nu fusese vizionat de persoanele cu competențe în efectuarea
expertizei cadastrale.
De
asemenea, proprietatea a fost ulterior transmisă către M.V., dar nici această
persoană nu a văzut apartamentul.
De menționat că partea vătămată S.L.E. a locuit
în permanență în
imobil împreună cu defuncta sa mamă.
Ca
urmare, au fost înlăturate apărările formulate în proces și reținută vinovăția
inculpatei și pentru fapta săvârșită în legătură cu imobil situat în București.
III.
La data de 5 februarie 2008 a fost înregistrată plângerea penală formulată de
partea vătămată S.G. în legătură cu apartamentul nr. 55 situat în București.
Imobilul
susmenționat fusese dobândit de partea vătămată în baza contractului de
vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate încheiat cu SC O. SA.
La
data de 4 februarie 2008, partea vătămată a fost evacuată din imobil de mai
multe persoane, între care și numita V.L., aceasta din urmă susținând că era
proprietara imobilului pe temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu
numita T.S.
„La
rândul său, T.S. dobândise imobilul în discuție de la partea vătămată S.G. în
baza contractului de vânzare-cumpărare atestat prin încheierea nr. 102 din 26
iunie 2003 emisă de inculpata C.M.N., în calitate de avocat.
Cu
ocazia audierii sale, inculpata a declarat că partea vătămată s-a prezentat la
cabinetul de avocatură pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu T.S.,
la data de 26 iunie 2003.
Inculpata
a susținut că a procedat la identificarea părților pe baza actelor de
identitate și a reținut copia acestora și a titlului de proprietate al părții
vătămate.
De
asemenea, s-a arătat că părțile contractante au primit câte un exemplar al
actului de vânzare-cumpărare, unul fiind păstrat în arhiva personală a
inculpatei.
Din verificările efectuate a rezultat însă că
exemplarul original al contractului de
vânzare cumpărare ce constituia
titlul de proprietate al părții vătămate nu avea aplicate timbre fiscale de la
Administrația Financiară, așa cum prezenta copia ridicată din posesia
inculpatei.
Ca
atare, instanța a constatat că înscrisul ridicat din posesia inculpatei nu îi
fusese înmânat de partea vătămată, exemplarele de acest fel fiind dintre cele
depuse de „proprietari la circumscripțiile financiare pentru deschiderea de rol
fiscal.
În
ceea ce privește copia actului de identitate aparținând părții vătămate și
ridicată din arhiva inculpatei, s-a apreciat că nu constituie o dovadă în
sensul prezenței părții vătămate la încheierea contractului de
vânzare-cumpărare atestat de inculpată, rezultând din declarația părții
vătămate că o copie a actului de identitate fusese predată numitului T.B.,
angajat al Direcției de Taxe și Impozite Locale București.
Pe
numele persoanei susmenționate și în legătură cu obținerea și folosirea cărții
de identitate a părții vătămate a fost deschisă o anchetă penală, angajatul statului
- T.B., fiind trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă
Judecătoria Sectorului 3 București. Partea vătămată a contestat încheierea
contractului de vânzare-cumpărare.
Susținerile
sale au fost confirmate și de martorele S.N. și l.P., fiica și, respectiv, sora
părții vătămate, ambele declarând că partea vătămată nu a intenționat niciun
niciodată vinderea apartamentului din care a fost evacuat.
Instanța
a constatat că susținerile părții vătămate și ale martorelor audiate în cauză
se coroborează cu concluziile raportului de constatare tehnico-științifică
grafică întocmit în cursul urmăririi penale, prin care se stabilise că
înscrierea numelui și semnătura depusă pe contractul de vânzare-cumpărare
atestat de inculpată nu fusese executată de partea vătămată S.G.
De
asemenea, s-a constatat că partea vătămată achitase impozitul aferent imobilului
până în anul 2007, ceea ce demonstra încă o dată că nu își înstrăinase
proprietatea.
S-a
mai reținut și că ștampila folosită de inculpată pe încheierea de atestare în
litigiu a fost achiziționată la 23 iulie 2004, ulterior datei de întocmire a
actului. Tot astfel, s-a reținut că pretinsa cumpărătoare T.S. nu semnase
contractul de asistență juridică din 26 iunie 2003 încheiat cu inculpata pentru
redactarea și atestarea actului, iar pe împuternicirea avocațională
corespunzătoare numărului de înregistrare alocat contractului de asistență
juridică era menționată o altă persoană, respectiv, M.H.N.
Tot
ca o dovadă a falsului săvârșit de inculpată prin plăsmuirea încheierii de
atestare aplicată pe contractul de vânzare-cumpărare privind imobilul părții
vătămate, a fost menționată de instanță și împrejurarea că Registrul de
atestări folosit în cauză fusese ridicat de inculpată ulterior datei de 26
iunie 2003 când avusese loc pretinsa atestare.
În
același sens a fost reținut și faptul că intabularea dreptului de proprietate
în favoarea cumpărătoarei T.S. a avut loc abia la data de 22 octombrie 2007 și
nu a fost întocmită o expertiză cadastrală care ar fi presupus vizionarea
apartamentului în discuție.
În
consecință, vinovăția inculpatei C.M.N. a fost stabilită și m legătură cu
această faptă, activitatea desfășurată realizând elementele constitutive ale
infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin.
(1) C. pen.
IV.
Plângere penală similară a fost formulată în cauză și de partea vătămată A.A.,
acesta reclamând existența unui contract de vânzare cumpărare asupra imobilului
deținut în proprietate, pe care însă nu îl încheiase în realitate.
Conform
susținerilor părții vătămate, aceasta fusese informată de un funcționar al
SPFPL Sector 6 București că nu mai figurează în evidențe ca proprietar al
imobilului situat în București, fiind înregistrată ca atare numita D.M. în baza
contractului de vânzare-cumpărare atestat prin încheierea nr. 138 din 28
decembrie 2003 emisă de inculpata C.M.N., în calitate de avocat.
Conform
actului susmenționat, partea vătămată consimțise vânzarea "apartamentului
către D.M.
Încheierea
de atestare nr. 138 din 28 decembrie 2003 a fost rectificată prin încheierea nr.
1 din 8 februarie 2008 eliberată tot de inculpată, sub aspectul numărului de
înregistrare, devenind încheierea cu nr. 171 din 28 decembrie 2003.
Partea
vătămată a contestat încheierea actului de vânzare cumpărare atestat de
inculpată și existența oricăror legături cu pretinsa cumpărătoare și inculpata
din dosar.
Și
inculpata a contestat temeinicia acuzației, susținând că actul fusese încheiat
la cererea părților, fiind contactată în acest sens de partea vătămată și de
numita D.M., în timp ce se afla în incinta Tribunalului București.
Instanța
a reținut însă că descrierea făcută de inculpată nu corespundea semnalmentelor
părții vătămate.
Pe
de altă parte, s-a reținut că inculpata nu deținea o copie de pe actul de
identitate al părții vătămate, iar actele predate de inculpată și indicate ca
reprezentând înscrisuri avute în vedere la încheierea contractului de
vânzare-cumpărare, respectiv, contract de construire, contract de împrumut,
proces-verbal de predare primire recepție și declarația de impunere pentru
clădiri și terenuri înregistrată sub nr. 212341 la SPFPL 2, sector 6, aveau
aplicate timbre fiscale de la Administrația Financiară.
Ca
atare, s-a considerat că respectivele acte nu demonstrează faptul că ar fi fost
predate inculpatei de către partea vătămată.
S-a
mai reținut și că numărul contractului de asistență juridică din 28 decembrie 2003
încheiat cu D.M. era același cu cel emis pe numele beneficiarei M.L., în acest
caz, contractul de asistență juridică, având însă ca dată 19 ianuarie 2004,
referindu-se la legalizarea unei sentințe civile la Judecătoria Sector 3
București.
S-a
concluzionat astfel că inculpata atestase în fals contractul de
vânzare-cumpărare privind imobilul din București.
V.
Activitatea infracțională desfășurată în cauză de inculpata C.M.N. a vizat și
imobilul situat în București, proprietatea părților vătămate A.V.V. și A.I.C.
Părțile
vătămate erau proprietarele imobilului susmenționat, conform actului de
vânzare-cumpărare încheiat cu SC R. SA și a procesului verbal de predare
primire a locuinței din 24 iunie 1991.
Potrivit
plângerii penale, la data de 27 octombrie 2008, la domiciliul părților vătămate
s-a prezentat numitul T.V., aducându-le la cunoștință că era proprietarul
locuinței în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 11
septembrie 2008 de B.N.P. R.I.D.
Din
verificările efectuate a rezultat că transmiterea dreptului de proprietate
către T.V. se făcuse de numita N.L., aceasta dobândind la rândul său imobilul
de la părțile vătămate A.V.V. și A.I.C. prin contractul de vânzare-cumpărare
sub semnătură privată atestat de inculpata C.M.N., prin încheierea nr. 71 din
29 iunie 2003.
Și
în legătură cu această învinuire, inculpata a declarat că părțile vătămate s-au
prezentat la sediul cabinetului la data de 29 iunie 2003, când a redactat
contractul de vânzare-cumpărare atestat prin încheierea nr. 71 din aceeași
dată, că a păstrat o copie a actelor de proprietate și a actelor de identitate.
Cu
toate acestea, la percheziția efectuată la cabinetul de avocatură nu a fost
găsită decât o copie a buletinului de identitate eliberat pe numele părții
vătămate A.V.I., precum și copia buletinului de identitate al numitei N.L.,
emis la data de 18 iunie 2004, deci ulterior datei la care avusese loc
atestarea contractului.
S-a reținut că inculpata nu a prezentat actele de
proprietate ale părților vătămate,
reținute potrivit propriilor
afirmații, cu ocazia redactării și atestării contractului de vânzare-cumpărare.
Prin
raportul de constatare tehnico-științifică grafică s-a stabilit că semnăturile
depuse la rubricile vânzătoare din contract nu au fost executate de părțile
vătămate, menționându-se și că semnătura atribuită părții vătămate A.V.V. era
copiată de pe semnătura înscrisă în buletinul de identitate eliberat pe numele
acesteia.
Or,
o copie a buletinului de identitate al părții vătămate A.V.I. fusese ridicată
din posesia inculpatei.
De
asemenea, s-a reținut că deși încheierea de atestare era datată 29 iunie 2003,
inculpatei îi fusese eliberat Registrul de înregistrare acte atestate de avocat
abia la data de 22 septembrie 2003.
Și
ștampila folosită la atestarea contractului de vânzare-cumpărare fusese
obținută tot ulterior redactării actului.
S-a
mai reținut și că pe contractul de asistență juridică din 29 iunie 2003
încheiat cu N.L., având ca obiect redactarea și atestarea contractului de
vânzare-cumpărare vizând imobilul părților vătămate, era trecută o altă serie
de buletin decât cea atribuită buletinului de identitate valabil în anul 2003.
Pe
împuternicirea avocațială corespunzătoare contractului de asistență juridică
încheiat cu N.L. era însă trecută ca beneficiar M.L., serviciul prestat
constând în intabulare și extras carte funciară, Judecătoria Sector 5
București.
Ca
urmare, s-a reținut că toate aceste aspecte demonstrează că inculpata a plăsmuit
contractul de vânzare-cumpărare în discuție, prin atestarea unor date nereale privitoare
la prezența și voința părților vătămate de a vinde apartamentul deținut în
proprietate.
A
fost evidențiată și împrejurarea că părțile vătămate au achitat impozitul
datorat pe proprietate în toată perioada anilor 2003-2008, că T.V. nu vizionase
apartamentul înainte de cumpărare și că pretinsa cumpărătoare N.L. nu se
deplasase niciodată la locuința părților vătămate.
VI.
Implicarea infracțională a inculpatei C.M.N. a fost
reținută și în dauna părții vătămate C.O.A. în legătură cu imobilul din
București.
Imobilul
în discuție aparținuse defunctului C.V., decedat la data de 11 mai 2007, iar
prin testamentul din 20 noiembrie 2002 de B.N.P. D.D., acesta a trecut în
proprietatea părții vătămate C.O.A., desemnată ca unică moștenitoare.
În
luna mai 2007, partea vătămată a fost vizitată în locuință de numita V.A.,
aceasta invocând dreptul de proprietate asupra imobilului, dobândit în baza
contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager încheiat cu
defunctul C.V. și atestat prin încheierea nr. 158 din 29 noiembrie 2003 emisă
de inculpata C.M.N., în calitate de avocat.
Din
verificările efectuate a rezultat că defunctul C.V. deținuse funcția
de controlor trafic la Aeroportul Otopeni,
situație în care s-a reținut de către instanță că
nu era justificată
aplicarea amprentei defunctului pe contractul de vânzare-cumpărare atestat de
inculpată.
Mai mult, testamentul autentificat din 20 noiembrie 2002 de B.N.P.
D.D. era semnat de mâna testatorului.
De asemenea, s-a reținut că inculpata nu a prezentat
organelor judiciare cartea, de identitate a defunctului C.V.
Totodată,
deși inculpata a declarat că accesul în locuința defunctului C.V. i-ar fi fost
asigurat de o menajeră angajată de numita V.A., probele administrate în cauză
nu au confirmat susținerea formulată.
Mai
mult, inculpata nu a fost în măsură să răspundă întrebărilor formulate de
partea vătămată C.O.A. privind semnele particulare ale defunctului.
Pe
de altă parte, pe baza mențiunilor înscrise în încheierea de atestare a
contractului din 29 noiembrie 2003 întocmită de inculpată, s-a constatat că
textul de lege evocat ca temei juridic al operațiunii efectuate, și anume, art.
3 lit. b) din Legea nr. 51/1995, nu era prevăzut în redactarea legii în vigoare
la acea dată.
Tot
astfel, s-a constatat că nu există concordanță între contractul de asistență
juridică din 29 noiembrie 2003 încheiat de inculpată cu numita V.A. și
împuternicirea avocațială emisă în baza acestuia, împuternicirea avocațială
corespunzătoare referindu-se la o altă persoană și un alt serviciu prestat.
Deopotrivă,
s-a reținut că intabularea dreptului de proprietate în favoarea numitei V.A.
s-a efectuat după o perioadă de aproape 4 ani de la data încheierii
contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager și numai „după
decesul defunctului proprietar
”
.
În
raport de cele arătate, prima instanță a constatat că inculpata era vinovată de
fapta de a fi atestat în fals un contract de vânzare-cumpărare care în
realitate nu s-a încheiat.
Validitatea
contractului de vânzare-cumpărare atestat de inculpată prin încheierea nr. 158
din 29 noiembrie 2003 a fost examinată de instanța civilă, în dosarul nr. 14194/299/2007
al Tribunalului București, având ca obiect anularea actului de vânzare, la
cererea reclamantei - părți vătămate C.O.A., moștenitoare testamentară a
defunctului C.V.
În timpul derulării procesului civil și în scopul
salvării actului pe care îl atestase
în fals, inculpata C.M. a formulat
o declarație notarială, autentificată sub nr. 4787 din 1 octombrie 2008 de B.N.P.
P.J., prin care susținea că personal se deplasase la domiciliul vânzătorului C.V.
și că acesta, în deplinătatea facultăților mintale, consimțise la încheierea
contractului de vânzare-cumpărare cu numita V.A., cu rezerva dreptului de
uzufruct viager asupra imobilului, cumpărătoarea achitând în fața sa prețul
vânzării.
Declarația
necorespunzătoare adevărului fusese făcută de inculpată spre a fi folosită de
numita V.A. în procesul civil.
Prin
sentința civilă nr. 3251 din 11 martie 2008 a Judecătoriei Sector 3 București,
definitivă prin decizia nr. 372/A din 5 noiembrie 2008 a Tribunalului
București, a fost admisă acțiunea părții vătămate și constatată nulitatea
absolută a contractului de vânzare-cumpărare atestat de inculpată prin
încheierea din 29 noiembrie 2003.
În
considerentele sentinței civile, se arăta că numita V.A. încercase să
folosească în proces declarația notarială formulată de inculpata din cauză.
Ca
urmare, având în vedere argumentația pe baza căreia se concluzionase că
atestarea efectuată de inculpată în legătură cu imobilul aparținând defunctului
C.V. era nereală, prima instanță a constatat că inculpata se face vinovată și
de săvârșirea infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 292 alin.
(2) C. pen., prin declarația necorespunzătoare adevărului făcută în fața
notarului public, la data de 1 octombrie 2008.
VII.
Plângere penală a formulat în cauză și D.T. în legătură cu apartamentul nr. 48
din București,
care aparținuse defuncților
D.M. și D.N.G., decedați la
29 ianuarie 2002 și, respectiv, 6 noiembrie 2004.
În
cursul anului 2006, partea vătămată D.T. s-a deplasat la imobilul susmenționat,
ocazie cu care a constatat că acesta era ocupat de numitul D.F.A. în baza
contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de
uzufruct viager atestat prin încheierea nr. 8 din 14 august 2001 emisă
de inculpata C.M.
N., în calitate de avocat.
Din
cuprinsul contractului rezulta că defuncții D.N.G. și D.M. își exprimaseră
acordul pentru transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului.
Pe baza acestui contract, imobilul a fost înstrăinat ulterior
către D.C., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4170 din
14 iunie 2006 de B.N.P. N.
Verificările
efectuate în cauză au stabilit însă că imobil în discuție nu fusese înstrăinat
de niciunul dintre soții D., încheierea de atestare din 14 august 2001-fiind
întocmită în fals de către inculpată.
Partea
vătămată D.T. a contestat existența actului, susținând că imobilul nu a ieșit
niciodată din proprietatea rudei sale, D.N.G.
Susținerile
părții vătămate au fost confirmate și de înregistrările din cartea funciară
privind înscrierile efectuate în legătură cu proprietatea imobilului și
declarațiile martorei N.L. care acordase sprijin defuncților D. în ultimii ani
de viată.
Din declarația acestei martore, a rezultat că
soții D. nu au avut mijloace
materiale superioare ulterior datei la care
se pretindea că ar fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de
uzufruct viager.
Tot
astfel, înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate asupra apartamentului în
favoarea cumpărătorului D.F.A. a fost efectuată abia la data de 15 iunie 2006,
deși actul care îi conferea această calitate, fusese încheiat la 14 august 2001.
Mai
mult, apartamentul în discuție a fost inclus în masa succesorală rămasă de pe
urma defunctei D.M., conform certificatului de moștenitor eliberat de B.N.P. M.I.,
revenind în proprietate exclusivă soțului supraviețuitor D.N.G. Prin raportul
de constatare tehnico-științifică grafică întocmit în cauză, s-a stabilit că
semnătura de la rubrica vânzători din cuprinsul contractului de
vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere atestat de inculpată prin încheierea
nr. 8 din 14 august 2001 nu a fost executată de defuncții D.N.G. și D.M.
Contractul
atestat în fals de inculpată a fost desființat prin sentința civilă nr. 3617
din 7 mai 2007 a Judecătoriei Sector 2 București.
Având
în vedere concluziile probei științifice, cât și celelalte probe administrate
în proces, cu referire specială la data obținerii ștampilei folosite pentru
atestarea actului și neconcordanțele existente între mențiunile contractului de
asistență juridică din 14 august 2001 și împuternicirea avocațială emisa în
baza aceluiași contract, prima instanță a constatat că inculpata se face
vinovată și de falsul săvârșit în legătură imobilul aparținând părții vătămate D.T.
În
drept, activitatea infracțională desfășurată de inculpată, constând în
plăsmuirea unui număr de 7 contracte de vânzare-cumpărare imobile prin
atestarea
unor mențiuni nereale cu privire
la data întocmirii înscrisurilor și a voinței părților la
înstrăinare,
înscrisuri încredințate spre a fi folosite și întrebuințate ulterior la diverse
autorități ale statului în scopul producerii consecințelor juridice în vederea
cărora au fost plăsmuite, a fost încadrată juridic în dispozițiile art. 290 alin.
(1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
De asemenea, a fost reținută și infracțiunea de fals în
declarații prevăzută de „art. 293 C. pen. raportat la conținutul declarației
notariale din 1 octombrie 2008 dată spre a fi folosită în procesul civil având
ca obiect desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între C.V. și
V.A.
La
individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72
C. pen., ținându-se seama de gravitatea faptelor comise și periculozitatea
socială deosebită a inculpatei, determinată în principal de calitatea sa de
avocat.
Ca
urmare, au fost aplicate pedepse cu închisoarea în limita maximă legală, cu
executare în regim de detenție.
De
asemenea, în vederea restabilirii situației anterioare săvârșirii
infracțiunilor, s-a dispus desființarea contractelor de vânzare-cumpărare
falsificate și a încheierilor de atestare corespunzătoare acestora.
Sub
aspectul laturii civile, constatând îndeplinite condițiile de angajare a
răspunderii civile delictuale, existând legătură de cauzalitate între
suferințele psihice cauzate părților vătămate și faptele ilicite săvârșite de
inculpată, prima instanță a dispus obligarea inculpatei la plata unor sume de
bani corespunzătoare către părțile vătămate S.G., C.G., S.L.E., A.V.V., A.I.C.,
A.A., C. și O.A., cu titlu de daune morale, potrivit prejudiciilor
nepatrimoniale încercate de fiecare parte vătămată în parte.
Au
fost respinse cererile de acordare a daunelor materiale formulate de părțile
vătămate S.G., C.G. și S.L.E., ca
neîntemeiate,
reținându-se că faptele pentru care a avut loc condamnarea inculpatei nu
sunt
cauzatoare de prejudicii materiale.
În
conformitate cu dispozițiile art. 163 C. proc. pen. a fost menținută măsura
sechestrului asigurător instituit prin încheierea instanței din 8 februarie 2011
asupra terenului în suprafață de 1500 mp situat în comuna Hotarele, județ
Giurgiu, proprietatea inculpatei C.M.N.
Împotriva
acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpata C.M.N., invocând
cazurile de casare prevăzute de art. 385
9
pct. 10, 17 și 18 C. proc.
pen. și, în subsidiar, cazul de casare prevăzut de art. 385
9
pct. 14
C. proc. pen.
În
cadrul cazului de casare de la art. 385
9
pct. 18 C. proc. pen., au
fost
formulate mai multe critici privitoare
la greșita condamnare a inculpatei, invocându-se grava eroare săvârșită de
instanță în interpretarea și evaluarea probatoriului administrat
și
stabilirea stării de fapt.
În
esență, s-a susținut că materialul probator administrat în cauză nu
demonstrează vinovăția inculpatei, soluția de condamnare pronunțată în cauză
având la bază simple prezumții și nu dovezi concrete.
Sub
acest aspect au fost menționate concluziile diferit formulate în cele 2
rapoarte de constatare tehnico-științifice grafice efectuate în cauză cu
privire la înscrisul semnat de partea vătămată S.G., lipsa de relevanță în
economia dosarului a dischetelor ridicate din domiciliul inculpatei conținând
CNP-ul unor persoane străine de cauză și greșita evaluare a declarațiilor
părții vătămate D.T. în corelație cu descrierea făcută de inculpată autorului
părții vătămate, D.N.G.
De
asemenea, s-a arătat că la stabilirea caracterului fictiv al contractului de
vânzare-cumpărare încheiat de defuncta M.L. cu numita I.R. s-a avut în vedere
data intabulării în cartea funciară a respectivului contract, fără a se
verifica însă dacă cu privire la același imobil au mai fost efectuate și alte
acte în precedent, știut fiind că pentru intabularea unui imobil era necesară
eliberarea unui certificat fiscal și înscrierea la rol fiscal.
Deopotrivă,
a fost menționată omisiunea primei instanțe de a lua în considerare faptul că
din arhiva inculpatei fusese ridicată și o copie fără timbru fiscal a
contractului constituind titlul de proprietate al imobilului părții vătămate S.G.,
exemplar ce conținea semnătura în original a părții vătămate aplicată pe
înscris pentru conformitate, or această semnătură nu a fost deloc expertizată.
În
același sens, s-a arătat că și în cazul celorlalte expertize grafice s-a luat
ca referință semnătura vânzătorilor înscrisă pe testamentele lăsate părților
vătămate, or și aceste înscrisuri se impunea a fi expertizate. A fost
criticată, de asemenea, și greșita concluzie a instanței formulată în legătură
cu neconcordanțele constatate între contractele de asistență juridică încheiate
cu cumpărătorii din actele de vânzare-cumpărare atestate de inculpată și beneficiarii
împuternicirilor avocațiale corespunzătoare numerelor acordate respectivelor
contracte.
Neregularitatea
constatată a fost justificată de apărarea inculpatei prin modul de numerotare a
celor două tipuri de documente și modalitatea lor de eliberare.
S-a
arătat că ambele tipuri de documente erau numerotate la preluare, iar o împuternicirea
era completată de la început cu numărul contractului de asistență juridică.
În
practică au existat însă și situații când eliberarea împuternicirii avocațiale
s-a făcut în lipsa contractelor de asistență juridică și, din neglijență ori
neștiință, acestea nu au fost ulterior anulate.
Ca
urmare, s-a susținut că această împrejurare nu era esențială pentru reținerea
vinovăției inculpatei, iar prima instanță nu a oferit nicio explicație pentru
faptul deținerii de către inculpată a actelor care atestau dreptul de
proprietate al vânzătorilor din contractele contestate.
S-a
mai arătat că și că imposibilitatea legală a atestării actelor juridice de
către
avocatul stagiar nu a fost prevăzută
decât începând cu anul 2004, nu și pentru perioada
corespunzătoare
anilor 1999-2003.
În
consecință, s-a solicitat achitarea inculpatei pentru săvârșirea infracțiunilor
reținute în sarcina sa, invocându-se ca temei legal dispozițiile art. 10 lit.
a) și c) C. proc. pen.
În
continuarea motivelor scrise de recurs, s-a făcut o descriere detaliată a
fiecărei fapte reținute în sarcina inculpatei, cu menționarea elementelor de
fapt care, în opinia apărării, justificau lipsa de temeinicie a acuzațiilor, argumentație
care în esență poate fi rezumată astfel:
1.
Cu referire la fapta reținută a fi fost
săvârșită în dauna pârtii vătămate S.G. s-a arătat că transmiterea dreptului de
proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare atestat de inculpată s-a făcut
în favoarea cumpărătoarei T.S., între partea vătămată și cumpărătoare existând
o relație de concubinaj, necunoscută de fiica părții vătămate, situație în care
declarația formulată de această martoră trebuia privită cu rezerve în cauză.
De
asemenea, a fost reiterată critica vizând neconcordanța existentă între cele
două rapoarte de constatare tehnico-științifică efectuate cu privire la
semnătura înscrisă pe contractul de vânzare-cumpărare atestat de inculpată,
prin raportul de expertiză inițial efectuat în cauza în care inculpată era
numita I.R. stabilindu-se că semnătura fusese executată de partea vătămată S.G.
Î
n ceea ce privește fapta săvârșită în
dauna părții vătămate A.A. s-a arătat că descrierea făcută de inculpată în fața
instanței cu privire la înfățișarea părții vătămate nu constituia o probă
determinantă în stabilirea vinovăției, transformările survenite în înfățișare fiind
explicate de trecerea
timpului.
De
asemenea, s-a solicitat să se constate că declarația părții vătămate cum că ar
fi aflat despre înstrăinarea proprietății abia în anul 2008 cu ocazia achitării
impozitului nu este credibilă în contextul în care înstrăinarea operase la
sfârșitul anului 2003, iar impozitul fusese achitat și în perioada anilor
2004-2007.
3.
Referitor la situația părților vătămate
A.V. și A.I., a fost subliniată imposibilitatea contrafacerii semnăturii de pe
actul de identitate eliberat în format vechi pe numele părții vătămate A.I.,
subliniindu-se sub acest aspect particularitatea scrierii tremurate, cu
precizarea că aceasta nu se datora vârstei înaintate.
Totodată,
a fost invocată și omisiunea organelor judiciare de efectuare a unei
confruntări sau recunoaștere din grup a părților
vătămate de către inculpată, probă care
ar fi demonstrat că inculpata
cunoștea semnalmentele fiecărei părți vătămate și le putea deosebi și între
ele.
4.
Referitor la imobilul aparținând defunctei S.R.M., s-a arătat că inculpata nu
era obligată să cunoască relațiile dintre client și rudele sale, iar faptul că
defuncta a dispus de bunul în discuție a avut semnificația unei dezmoșteniri a
părții vătămate S.L.E., defuncta în cauză recunoscând că relațiile dintre ea și
partea vătămată nu erau apropiate.
5.
O apărare similară a fost formulată și în legătură cu imobilul aparținând
soților D.M. și D.N.G., susținând-se că acesta fusese înstrăinat și printr-un
alt act atestat de avocatul R.V., în prezent decedat, cât și prin testamentul
autentificat în favoarea părții vătămate D.T., acest din urmă act având însă o
putere juridică inferioară actelor de vânzare-cumpărare.
S-a
mai arătat că valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare atestat de
inculpată nu era în niciun fel condiționată de starea materială a vânzătorilor
D.M. și D.N.G.
Î
n legătură cu fapta reținută în dauna
părții vătămate C.G. s-a arătat că în mod greșit prima instanță a considerat că
actul de vânzare-cumpărare atestat de inculpată ar fi fost falsificat,
neexistând dovezi clare că nu defuncta M.L. semnase respectivul act de
vânzare-cumpărare.
Sub
acest aspect s-a arătat că semnătura defunctei M.L. înscrisă pe contractul
atestat de inculpat se impunea a fi expertizată în raport de alte acte emanând
de la aceeași persoană și aflate în arhivele instituțiilor statului și nu de
testamentul lăsat părților vătămate, cu o lună înainte de data decesului.
S-a
arătat că testamentul în cauză nu putea constitui o piesă de comparație atâta
timp cât nu fusese el însuși expertizat.
De
asemenea, s-a arătat că era puțin probabilă susținerea părții vătămate privind
îngrijirea defunctei de către fiica sa, în vârstă de maxim 14 ani, în contextul
în care minora urma cursurile școlare și locuiau la Băile Herculane.
7.
Referitor la
contractul de vânzare-cumpărare încheiat între C.V. și V.A. s-a arătat că
probele administrate în cauză nu demonstrează caracterul falsificat al
acestuia, susținerile inculpatei în sensul deplasării și prezenței sale în
imobil pentru luarea consimțământului vânzătorului la încheierea actului
nefiind în niciun fel înlăturate.
Pe
lângă cele mai sus arătate, apărarea a susținut că inculpata s-a aflat în
permanență în posesia unei ștampile pentru desfășurarea activității
profesionale și că cea obținută în anul 2004 era identică cu cea deținută din
anul 1999, cea de-a doua fiind obținută după pierderea primei ștampile.
Totodată,
s-a arătat că prima instanță a interpretat greșit obligațiile prevăzute în
sarcina avocatului pentru situația atestării actelor juridice și condițiile în
care este necesară completarea unei împuterniciri avocațiale.
Tot
astfel, nu s-a avut în vedere că înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 51/1995,
avocatul stagiar avea competența de a proceda la atestarea actelor juridice,
păstrând evidențe separate de titularul cabinetului în care își desfășura
activitatea.
În
fine, a fost criticată și soluția pronunțată pe latura civilă a cauzei,
invocându-se neadministrarea corectă a probatoriilor și caracterul injust al
daunelor morale și materiale acordate părților vătămate.
În
subsidiar, s-a invocat oral și motivul de recurs prevăzut de art. 385
9
pct. 14 C. proc. pen. raportat la greșita individualizare a modalității de
executare a pedepsei aplicate inculpatei.
Prin
decizia penală nr. 1459 din 08 mai 2012 a înaltei Curți de Casație și Justiție,
secția penala pronunțată in dosarul nr. 5854/2/2010 s-a respins, ca nefondat,
recursul declarat de inculpata C.M.N. împotriva sentinței penale nr. 393 din 12
octombrie 2011 a Curții de Apel București - secția I penală.
Considerentele
avute în vedere de instanța supremă la pronunțarea acestei hotărâri au fost
următoarele:
Probatoriul
administrat în cauză demonstrează că actele atestate de inculpată consemnează
mențiuni necorespunzătoare adevărului cu privire la data întocmirii
înscrisurilor și existența consimțământului părților, contractele de
vânzare-cumpărare atribuite autorilor părților vătămate constituind înscrisuri
falsificate în sensul art. 290 C. pen.
Atât în cursul cercetării judecătorești, cât și prin motivele
de recurs, inculpata a susținut că actele de vânzare-cumpărare contestate au
fost încheiate de autorii părților vătămate, respectivele persoane exprimând
nemijlocit consimțământul la vânzare.
Aceste
susțineri nu au fost însă însoțite și de prezentarea unor dovezi concrete care
să confirme prezența părților la atestarea actelor juridice.
Prin
probe științifice - rapoarte de constatare criminalistică, s-a stabilit în mod
neechivoc că semnăturile înscrise pe contractele de vânzare-cumpărare atestate
de inculpată nu au fost executate de vânzătorii menționați în acte.
Inculpata
a contestat concluziile constatărilor criminalistice, susținând în cazul părții
vătămate S.G. că era necesară pentru comparare și expertizarea semnăturii
executată de această persoană pe copia unui exemplar al titlului de proprietate
original, înscris ridicat în cursul anchetei penale din arhiva personală a
inculpatei.
Asupra
chestiunii invocate, înalta Curte arată că expertiza criminalistică nu a vizat
înscrisul reprezentând titlul de proprietate al părții vătămate, ci contractul
de vânzare-cumpărare încheiat între ac