ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2371/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2371/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Cererea de revizuire și

considerentele instanței de fond:

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava,

secția civilă, la data de 12 iulie 2012, înregistrată sub nr. 8779/86/2012, revizuienții

M.Ș.V. și M.A.A. au solicitat revizuirea sentinței nr. 342 din 26 februarie

2004 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, în Dosar nr. 3761/2003, în contradictoriu cu intimații M.D.E., M.D.V.,

M.D.L., T.I., SC A. SRL Suceava, SC R. SRL Suceava și SC B.I.A. SRL - Suceava, în

sensul de a se dispune schimbarea în totalitate a sentinței.

Prin sentința nr. 746

din 19 aprilie 2013, Tribunalul Suceava, secția civilă, a respins, ca nefondată,

excepția tardivității invocată de intimații M.D.E., M.D.V. și M.L. și a respins

ca nefondată cererea de revizuire a sentinței nr. 342 din 26 februarie 2004 pronunțată

de Tribunalul Suceava.

În ceea ce privește excepția

tardivității cererii de revizuire, invocată de intimați, instanța a reținut

că petenții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 322 pct. 4 și 5 C. proc.

civ. Revizuirea formulată în temeiul menționatelor prevederi poate fi introdusă

în termen de 1 lună, care curge de la data la care partea a luat la cunoștință de

hotărârea care a declarat fals înscrisul, respectiv din ziua în care s-au descoperit

înscrisurile ce se invocă. În speță, petenții se prevalează de prevederile sentinței

civile nr. 2073/2007 pronunțată de Tribunalul Suceava, irevocabilă prin Decizia

nr. 2687/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 04 octombrie 2004 la BNP V.I., revizuienții au dobândit dreptul

de proprietate asupra bunului în cauză. Prin decizia nr. 75 din 03 octombrie 2011,

Curtea de Apel Suceava a respins irevocabil cererea de revizuire formulată în baza

aceluiași temei juridic de către SC A. SRL, pe motiv că respectiva parte nu avea

calitate procesuală activă, ca urmare a încheierii amintitului contract. În speță,

hotărârea de care se prevalează petenții nu a fost pronunțată în contradictoriu

cu aceștia. Întrucât intimații nu au produs dovada că revizuienții au avut cunoștință

de conținutul menționatei hotărâri judecătorești la un moment anterior celui invocat

în cerere, astfel încât, dată fiind și soluția dată în cererea de revizuire promovată

de autoarea petenților, se poate aprecia că aceștia au formulat cererea în termen

legal.

În ceea ce privește fondul

cererii, tribunalul a procedat mai întâi la analiza motivului de revizuire întemeiat

pe prevederile de art. 322 alin. (4) C. proc. civ., reținând că petenții s-au prevalat

de prevederile sentinței civile nr. 2073/2007 pronunțată de Tribunalul Suceava prin

care s-a constatat nulitatea absolută a contractului încheiat la data de 27

octombrie 1992 și care a stat la baza pronunțării hotărârii de ieșire din indiviziune,

a cărei revizuire se solicită în prezenta cauză. Așa cum reiese din considerentele

menționatei hotărâri, nulitatea a fost generată de nerespectarea condiției capacității

de exercițiu de către una din părțile semnatare ale contractului.

Din analiza coroborată

a dispozițiilor pct. 4 al art. 322 C. proc. civ. (avându-se în vedere și dispozițiile

Deciziei nr. 66/2008 pronunțată de Curtea Constituțională) precum și a dispozițiilor

pct. 3 al art. 324, tribunalul a apreciat că reiese cu claritate necesitatea ca

pretinsul fals să fie rezultatul comiterii unei infracțiuni, nefiind necesară constatarea

comiterii acesteia prin intermediul unei hotărâri de condamnare. După cum s-a arătat

anterior, contractul în cauză a fost anulat pentru vicierea unor condiții de fond

pe parcursul formării actului juridic, nefiind relevată existența vreunor elemente

care să atragă incidența legii penale. Extinderea sferei noțiunii de „înscris declarat

fals” menționată de textul de lege amintit la toate cazurile în care un înscris

care a stat la baza pronunțării unei hotărâri judecătorești este invalidat din varii

motive, cu excluderea incidenței legii penale, ar constitui o interpretare ce excede

rațiunii avute în vedere de legiuitor, ca atare, nu poate fi apreciat ca incident

în speță cazul de revizuire analizat.

Cât privește cazul de

revizuire prevăzut la pct. 5 al art. 322, tribunalul a reținut că, pentru ca un

înscris să poată fi apreciat ca fiind apt a atrage reformarea hotărârii în contextul

legal menționat, trebuie ca acesta să îndeplinească o serie de condiții printre

care și aceea de a exista la data pronunțării hotărârii contestate. Sentința civilă

de care se prevalează petenții în susținerea cererii a fost pronunțată ulterior

sentinței atacate, ulterioară acestui moment fiind și data sesizării instanței cu

acțiunea ce a generat menționata hotărâre. Prin urmare, a apreciat prima instanță

că nu este îndeplinită condiția menționată în speță, astfel încât nici

acest caz de revizuire nu a fost apreciat ca întemeiat.

Apelul și considerentele

instanței de apel:

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, au declarat apel revizuienții M.A.A. și M.Ș.V., criticând sentința

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea apelului,

revizuienții au arătat că, fără temei a reținut instanța de fond că în cauză nu

ar fi incident motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., întrucât

aceste texte impun condiția existenței unei hotărâri penale de condamnare numai

pentru prima din cele trei ipoteze distincte de revizuire reglementate de art. 322

pct. 4. Astfel, în cuprinsul art. 322 pct. 4 teza a doua C. proc. civ., este reglementată

posibilitatea formulării unei cereri de revizuire atunci când hotărârea s-a dat

în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma unei judecăți, fără

a distinge în mod expres după cum hotărârea prin care a fost declarat fals înscrisul

are caracter civil sau penal, și fără a se menționa ipoteza săvârșirii unei infracțiuni

în legătură cu înscrisul respectiv, ipoteză care este vizată numai de primul motiv

de revizuire reglementat de acest text. Interpretarea instanței de fond în sensul

că noțiunea de „înscris declarat fals" se referă exclusiv la înscrisurile falsificate

prin săvârșirea unei infracțiuni, constatată printr-o hotărâre penală, este infirmată

și de alte soluții jurisprudențiale, care, față de faptul că reglementarea căii

de atac a revizuirii are drept scop îndreptarea erorilor judiciare, au admis incidența

art. 322 pct. 4 C. proc. civ. și în situațiile în care caracterul nereal al înscrisului

nu rezultă neapărat din săvârșirea unei infracțiuni.

Referitor la caracterul

determinant în cauză al hotărârii judecătorești invocate ca temei al cererii de

revizuire, această chestiune presupune a se verifica dacă înscrisul constatat nul

prin respectiva hotărâre a fost sau nu relevant în pronunțarea hotărârii a cărei

revizuire se cere. În condițiile în care convenția din 27 octombrie 1992 a fost

constată nulă prin sentința nr. 2073/2007 a Tribunalului Suceava, reclamanții intimați

nu fac dovada dreptului de proprietate valabil dobândit asupra imobilului în litigiu,

neputându-se retine că, indiferent de valabilitatea convenției încheiate cu SC A.

SRL, dreptul de coproprietate al acestora asupra spațiului în discuție ar fi justificat

prin prisma sentinței nr. 759/1999 a Tribunalului Suceava.

În concluzie, față de

caracterul declarativ al sentinței nr. 759/1999 și față de faptul că această sentință

nu le este opozabilă, consideră că a avut caracter determinant în pronunțarea hotărârii

a cărei revizuire au cerut-o, convenția din 27 octombrie 1992 încheiată de reclamanții

intimați cu SC A. SRL, care a constituit practic izvorul dreptului de coproprietate

invocat de reclamanți asupra imobilului supus partajului. Ori, în contextul în care

respectiva convenție a fost desființată cu efect retroactiv prin sentința nr. 2073/2007

a Tribunalului Suceava, această din urmă hotărâre constituie motiv de revizuire

în înțelesul art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

Cu privire la motivul

de revizuire întemeiat pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., apelanții au

susținut că în literatura și practica judiciară a fost recunoscută valoarea

de înscris nou, în înțelesul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., a hotărârii judecătorești

pronunțate pe baza unei acțiuni introduse înainte de soluționarea definitivă și

irevocabilă a litigiului de fond. Raportat la aceste dezlegări, sentința nr. 2073/2007

se circumscrie noțiunii de „înscris nou" în înțelesul sus menționat deoarece

această sentință nu a putut fi invocată în dosarul de fond datorită unei împrejurări

mai presus de voință părților, respectiv datorită faptului că, deși acțiunea soluționată

prin hotărârea respectivă a fost promovată înainte de soluționarea irevocabilă a

litigiului de fond, iar în cauză s-a solicitat de către A. SRL suspendarea judecății

în acțiunea de ieșire din indiviziune până la soluționarea acțiunii în constatarea

nulității convenției din 27 octombrie 1992, cererea de suspendare astfel formulată

a fost respinsă de instanța de recurs.

Examinând legalitatea

și temeinicia sentinței atacate, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului și

a motivelor de apel invocate, instanța de apel constată următoarele:

în cauză a motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., se

reține că într-adevăr, potrivit părerii unanime din doctrină și din practică, prin

înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății, în accepțiunea art. 322

pct. 4 C. proc. civ., trebuie să se înțeleagă nu numai înscrisul reținut ca fals

odată cu stabilirea unei infracțiuni ci și înscrisul al cărui conținut nu este real

chiar dacă, prin operațiunea de alterare a realității, nu s-a comis o infracțiune,

în aplicarea acestei dispoziții legale instanța sesizată cu cererea de revizuire

având obligația de a stabili dacă înscrisurile avute în vedere la pronunțarea hotărârii

atacate au ori nu un conținut real.

În speță însă contractul

în cauză, chiar dacă a avut un caracter determinat la pronunțarea hotărârii a cărei

revizuire se cere, a fost anulat pentru vicierea unor condiții de fond pe parcursul

formării actului juridic, nefiind relevată existența vreunor elemente care să conducă

la ideea că are un conținut nereal, această situație neputând fi asimilată cerințelor

cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., instanța de

apel reține că sentința nr. 2073/2007 a Tribunalului Suceava reprezintă, în sensul

textului sus-menționat, un înscris doveditor care nu a putut fi înfățișat instanței

de fond dintr-o împrejurare mai presus de voința părții.

În acest sens, potrivit

literaturii și practicii judiciare se admite că are valoare de înscris nou hotărârea

judecătorească obținută pe baza unei acțiuni introduse înainte de soluționarea definitivă

și irevocabilă a cauzei, cu motivarea că hotărârea nu putea fi înfățișată în acel

litigiu, nefiind în putința părții să determine pronunțarea ei la o dată anterioară,

spre a fi în măsură a se servi de ea. În mod greșit a reținut însă prima instanță

că acțiunea soluționată prin sentința nr. 2073/2007 a Tribunalului Suceava a fost

promovată ulterior sentinței atacate întrucât sentința prin care s-a constatat nulitatea

convenției din 27 octombrie 1992 nu a putut fi înfățișată înainte de soluționarea

irevocabilă a dosarului de fond, astfel încât această hotărâre îndeplinește cerințele

prev. de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., criticile formulate de către apelanți cu

privire la acest aspect fiind astfel întemeiate.

În consecință, avându-se

în vedere caracterul devolutiv al apelului, urmează ca instanța să stabilească dacă

și celelalte condiții impuse de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. sunt îndeplinite,

respectiv caracterul determinant al înscrisului constatat nul prin sentința nr.

2073/2007.

Analizând cuprinsul sentinței

nr. 342/2004 a Tribunalului Suceava se observă că instanța a reținut că „spațiul

comercial în litigiu a aparținut SC A. SRL Suceava. Această societate a încheiat

cu reclamanții (intimații în cauza de față) un contract în urma căruia aceștia deveneau

proprietarii unei cote de 1/7 din imobil (…). Între timp, prin sentința civilă

nr. 759 din 25 noiembrie 1999 a Tribunalului Suceava (...), s-a constatat dreptul

de proprietate al reclamanților asupra unei cote de 1/7 din imobil”.

Ca urmare, trebuie stabilit

care a fost izvorul dreptului de proprietate al reclamanților asupra cotei indivize

asupra căreia au solicitat partajul judiciar, respectiv contractul din 1992 sau

sentința nr. 759/1999.

Pentru elucidarea acestei

chestiuni Curtea consideră că este esențial a stabili care este natura sentinței

nr. 759/1999, respectiv dacă această sentință are efect declarativ de drepturi,

caz în care consfințește drepturi dobândite anterior, sau constitutiv de drepturi,

caz în care creează un drept nou în patrimoniul reclamanților, dobândit prin însăși

hotărârea respectivă.

Prin dispozitivul sentinței

s-a constatat că „reclamanții sunt proprietarii unei cote de câte 1/7 fiecare din

imobilul (…) conform contractului de asociere intervenit între părți la data de

27 octombrie 1992”. Ca urmare, este evident că sentința a stabilit faptul că reclamanții

au dobândit anterior dreptul invocat, având astfel un caracter declarativ, caz în

care existența valabilă a dreptului de coproprietate constatat prin această sentință

depinde în mod esențial de existența valabilă a convenției prin care intimații au

dobândit dreptul astfel constatat.

În aceste condiții, starea

de indiviziune avută în vedere pentru admiterea acțiunii de partaj nu a fost determinată

de sentința nr. 759/1999, ci de contractul de vânzare-cumpărare din anul 1992, caz

în care sentința nr. 2073/2007 a Tribunalului Suceava, prin care s-a constatat nulitatea

absolută a acestei convenții, are caracter determinant în cauză întrucât, urmare

a nulității astfel constatate și a încetării efectelor hotărârii declarative de

constatare a dreptului de proprietate, starea de indiviziune nu mai există, caz

în care soluția instanței cu privire la cererea de ieșire din indiviziune ar fi

fost evident cu totul alta decât cea pronunțată.

Având în vedere aceste

aspecte, instanța de apel, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ.

a admis apelul, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că, menținând dispozițiile

referitoare la modul de soluționare a excepțiilor și la neincidența cazului de revizuire

prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., a admis cererea de revizuire întemeiată

pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., a schimbat hotărârea a cărei revizuire

se cere, în sensul respingerii ca nefondată a cererii de ieșire din indiviziune,

precum și a cererii reconvenționale, având în vedere că, în urma anulării înscrisului

intitulat „contract” prin care reclamanții ar fi dobândit cota de 2/7 din imobil,

starea de indiviziune dintre aceștia și celelalte părți nu mai există. Cererea reconvențională

a fost respinsă întrucât starea de indiviziune existentă între revizuenți și SC

B.I.A. SRL Suceava a fost lichidată în urma partajului voluntar autentificat din

5 octombrie 2004.

Soluția a fost pronunțată

cu opinie separată a unui magistrat.

Recursul și considerentele

instanței de recurs:

Împotriva deciziei

nr. 94 din 11 decembrie 2013 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă și de

contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții M.D.E., M.D.V., M.D.L.

și T.I. invocând aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții invocă

în esență următoarele:

Decizia recurată este

dată cu încălcarea dispozițiilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

Se susține că în

mod vădit nelegal, Curtea de Apel Suceava a reținut că sunt incidente dispozițiile

art. 322 pct. 4 C. proc. civ., cu motivarea că prin înscris declarat fals în cursul

sau în urma judecății, în accepțiunea art. 322 pct. 4 C. proc. civ. trebuie să se

înțeleagă nu numai înscrisul reținut ca fals odată cu stabilirea unei infracțiuni

ci și înscrisul al cărui conținut nu este real chiar dacă prin operațiunea de alterare

a realității nu s-a comis o infracțiune, în aplicarea acestei dispoziții legale

instanța sesizată cu cererea de revizuire având obligația de a stabili dacă înscrisurile

avute în vedere la pronunțarea hotărârii atacate au, ori nu, un conținut real. Ori,

în speță, Curtea a reținut că, chiar dacă a avut un caracter determinant la

pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se cere, contractul a fost anulat pentru

vicierea unor condiții de fond pe parcursul formării actului juridic, nefiind relevantă

existența vreunui element care să conducă la ideea că are un conținut nereal.

Din analiza coroborată

a prevederilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ. cu prevederile pct. 3 al art. 324,

rezultă cu evidență necesitatea ca pretinsul fals să fie rezultatul comiterii unei

infracțiuni. Ori, extinderea sferei noțiunii de „înscris declarat fals" menționată

de textul de lege citat, la alte cazuri în care un înscris care a stat la baza pronunțării

unei hotărâri judecătorești este invalidat din alte motive excede rațiunii avute

în vedere de legiuitor, sub acest aspect sentința recurată fiind dată cu încălcarea

legii.

În acest sens invocă jurisprudența

Înaltei Curți de Casație și Justiție - decizia nr. 1417 din 27 aprilie

2010 pronunțată în Dosarul nr. 1063/39/2009, dosar care a avut ca obiect revizuirea

sentinței nr. 759/1999 a Tribunalului Suceava, a cărui revizuire se cere.

Fără temei legal a reținut

instanța de apel că în cauză este fondat motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile

art. 322 pct. 5 C. proc. civ., teza a l-a.

Așa cum în mod legal a

reținut prima instanță, pentru a se putea invoca acest motiv și a se admite cererea

de revizuire trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: partea interesată

să prezinte un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunțat

hotărârea atacată, acest înscris să aibă forță probantă prin el însuși, înscrisul

invocat să fi existat la data când s-a pronunțat hotărârea ce se cere a fi revizuită

și înscrisul să fi fost determinant în soluția dată.

Susține că în speță,

nu sunt îndeplinite cel puțin două condiții pentru admiterea cererii de revizuire.

Așa cum rezultă din considerentele

sentinței nr. 342 din 26 februarie 2002 a Tribunalului Suceava, ce se cere a fi

revizuită, instanța a avut în vedere la pronunțarea soluției, sentința nr. 759/1999

a Tribunalului Suceava, prin care s-a constatat că intimații au dobândit prin cumpărare

de la SC A. SRL cota de 1/7 părți indivize din imobil, fiecare, și nu înscrisul

sub semnătură privată intitulat „contract" încheiat între SC A. SRL și antecesorii

intimaților. Or, sentința nr. 759/1999 a Tribunalului Suceava nu a fost desființată

prin vreo cale ordinară de atac astfel că, intrând în puterea lucrului judecat,

constituie, conform art. 1200 pct. 4 C. civ. o prezumție legală, iar conform

art. 1202 C. civ. nici o dovadă nu este primită împotriva unei prezumții legale.

Faptul că prin sentința

nr. 2073 din 21 iunie 2007 s-a constatat nulitatea convenției sub semnătură privată

intitulată „contract" încheiat în anul 1992, nu putea conduce la admiterea

cererii de revizuire a sentinței de partaj, cât timp sentința de partaj a avut în

vedere dreptul de proprietate în indiviziune a părților așa cum a fost consfințit

prin sentința nr. 759/1999 a Tribunalului Suceava, irevocabilă, fără a se putea

aduce atingere puterii lucrului judecat.

Mai mult, SC A. SRL, de

la care antecesorii revizuienților au cumpărat cotele indivize ale imobilului care

a fost partajat prin sentința nr. 342 din 26 februarie 2004 a Tribunalului Suceava,

a formulat o cerere de revizuire a sentinței nr. 759/1999 pe care și-au întemeiat-o

tot pe dispozițiile art. 322 pct. 4 și 5 C. proc. civ., invocând drept înscris nou

aceeași sentință nr. 2073 din 21 iunie 2007 a Tribunalului Suceava, prin care s-a

constatat nulitatea absolută a înscrisului sub semnătură privată încheiat la data

de 27 octombrie 1992, cerere respinsă prin sentința nr. 20 din 9 martie 2009 a Tribunalului

Suceava pronunțată în Dosarul nr. 7618/86/2008, definitivă prin decizia civilă

nr. 104 din 12 octombrie 2009 a Curții de Apel Suceava (Dosar nr. 1063/39/2009)

și irevocabilă prin decizia nr. 1417 din 27 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție. Astfel, aceeași hotărâre a mai format obiectul controlului judecătoresc

pe același temei de drept și având aceeași cauză juridică.

Recursul este nefondat

pentru cele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a revizuenților, curtea apreciază

că aceasta este nefondată.

Părți în cauza în

care s-a pronunțat sentința nr. 342 din 26 februarie 2004 a Tribunalului Suceava,

a cărei revizuire se cere, au fost M.D.E., M.D.V., M.D.L. și T.I. în calitate de

reclamanți și SC A. SRL, SC A. SRL Suceava, SC R. SRL Suceava și SC B.I.A.

SRL. - Suceava.

La 4 octombrie 2004, după

soluționarea apelului exercitat de A. împotriva acestei sentințe, bunul

(cota indiviză) a fost vândut de SC A. către M.Ș.V. și M.A.A. și în ciuda acestui

fapt, noii proprietari nu au fost introduși în cauză iar recursul s-a soluționat

tot în contradictoriu cu A. SRL.

S-a formulat cerere de

revizuire a sentinței 342 din 26 februarie 2004 pronunțată de Tribunalul Suceava,

la 3 noiembrie 2009, de către A. SRL care a fost respinsă irevocabil de Înalta Curte

de Casație și Justiție prin decizia nr. 3220 din 14 iunie 2012 reținându-se

lipsa de calitate procesuală activă a acestei societăți de a formula cererea

de revizuire tocmai ca urmare a faptului că această societate și-a înstrăinat

dreptul asupra bunului și odată ce nu mai justifică dreptul subiectiv nu mai

justifică interesul de a cere desființarea sentinței privitoare la acel

drept și deci nici demersul judiciar pentru exercitarea căilor extraordinare

de atac.

Decizia instanței

supreme nr. 3220 din 14 iunie 2012 se impune cu putere de lucru judecat încât după

pronunțarea ei numai succesorii cu titlu particular ai A. SRL mai pot exercita

căile legale de atac împotriva sentinței care consfințește un drept

privitor la bunul înstrăinat, în speță dobânditorii M.Ș.V. și M.A.A. care de

altfel au și promovat cererea de revizuire ce face obiectul dosarului pendinte.

Astfel, excepția

lipsei calității procesuale active a revizuenților, urmează a fi respinsă.

Motivul de recurs întemeiat

pe încălcarea dispozițiilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ. este nefondat.

Instanța de apel

a reținut ”neincidența cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 C.

proc. civ.”. Astfel, critica recurenților privitoare la caracterul ”vădit nelegal”

al reținerilor instanței de apel cu referire la incidența dispozițiilor

art. 322 pct. 4 C. proc. civ., este rezultatul unei neînțelegeri a considerentelor

sentinței recurate, critică pe care de altfel recurenta nici nu justifică vreun

interes să o facă, față de soluția adoptată.

Este de asemenea nefondat

și motivul de recurs întemeiat pe încălcarea dispozițiilor art. 322 pct. 5

C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Curtea apreciază că instanța

de apel corect a apreciat că izvorul dreptului de proprietate al reclamanților asupra

cotei indivize, care a stat la baza partajului judiciar finalizat prin sentința

a cărei revizuire se cere, l-a constituit contractul din 27 octombrie 1992, iar

nu sentința nr. 759/1999 care are caracter declarativ de drepturi, consfințind drepturi

dobândite anterior prin contractul menționat. Astfel, existența valabilă a dreptului

de coproprietate constatat prin sentința nr. 759/1999 depinde în mod esențial de

existența valabilă a convenției prin care intimații au dobândit dreptul astfel constatat.

În aceste condiții, starea

de indiviziune avută în vedere pentru admiterea acțiunii de partaj nu a fost determinată

de sentința nr. 759/1999 ci de contractul de vânzare-cumpărare din anul 1992, încât

sentința nr. 2073/2007 a Tribunalului Suceava, prin care s-a constatat nulitatea

absolută a acestei convenții, ca înscris nou, are caracter determinant în cauză

încât soluția instanței cu privire la cererea de ieșire din indiviziune ar fi fost

cu totul alta decât cea pronunțată dacă la momentul pronunțării ei ar fi fost

depusă această sentință.

Este adevărat că sentința

nr. 2073/2007 este ulterioară soluționării acțiunii de partaj dar jurisprudența

a consacrat soluția că o astfel de hotărâre poate fi admisă ca înscris nou

chiar dacă are dată ulterioară, dacă acțiunea a fost promovată anterior soluției

a cărei revizuirea se cere întrucât partea nu avea posibilitatea să determine pronunțarea

hotărârii la o dată anterioară, pentru a fi în măsură a o invoca. Astfel, acțiunea

în constatarea nulității convenției din 27 octombrie 1992 a fost promovată

la 07 noiembrie 2006, mai înainte de soluționarea irevocabilă a acțiunii

de partaj prin decizia nr. 3479 din 9 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Nu pot fi primite susținerile

recurentei potrivit cărora la baza partajului ar fi stat sentința nr. 759/1999 și

că aceasta, cât timp nu a fost desființată, a intrat în puterea lucrului judecat

instituind, conform art. 1200 pct. 4 C. civ. o prezumție legală ce nu poate fi răsturnată,

întrucât, urmare a constatării nulității convenției din 1992 au încetat efectele

hotărârii declarative de constatare a dreptului de proprietate, care a devenit caducă,

chiar dacă sentința nu a fost desființată, fără a se aduce astfel atingere

autorității de lucru judecat.

Nu pot fi primite nici

susținerile potrivit cărora cererea de revizuire de față nu poate fi primită

întrucât aceeași hotărâre a mai format obiectul controlului judecătoresc pe

același temei de drept și având aceeași cauză juridică. Într-adevăr, o cerere similară

de revizuire împotriva sentinței nr. 342/2004 a fost formulată anterior de SC A.

dar acesta s-a respins pe excepția lipsei de calitate procesuală ca urmare

a transmisiunii dreptului către revizuenții din cererea de față. Ori,

aceasta nu împiedică formularea noii cereri de revizuire de către dobânditorii cu

titlu particular ai dreptului de proprietate, de la această societate. A. a formulat

cerere de revizuire împotriva sentinței nr. 759/1999, iar nu împotriva sentinței

342/2004 ce face obiectul cererii de revizuire de față. Faptul că s-a respins cererea

de revizuire pe temeiul art. 322 pct. 4 exercitată împotriva sentinței nr. 759/1999

nu împiedică exercitarea revizuirii împotriva sentinței nr. 342/2004, cu atât mai

mult cu cat temeiul admiterii cererii l-a constituit art. 322 pct. 5 C. proc.

civ.

Față de considerentele

expuse, recursul de față urmează a fi respins ca nefondat, soluția instanței

de apel fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei

calității procesuale active a revizuenților.

Respinge recursul declarat

de pârâții M.D.E., M.D.V., M.D.L. și T.I. împotriva deciziei nr. 94 din 11 decembrie

2013 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă și de contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 25 septembrie 2014.