ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2809/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor, reține următoarele: Prin acțiunea adresată Tribunalului Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, și înregistrată sub nr. 6536/86 din data de 12 septembrie 2008, reclamanta SC B.A. SRL Bistrița - Năsăud a chemat în judecată pe pârâtele SC I. SRL laslovăț și SC V.D.T. SRL Milișăuți, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța pârâtele să fie obligate să plătească, in solidum, despăgubiri civile în cuantum de 128.000 euro, reprezentând contravaloarea mărfurilor care nu au ajuns la destinație.

Tribunalul Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința comercială 1695 din 19 octombrie 2009, prin care a respins excepția tardivității și a admis acțiunea, obligând pârâtele și chemata în garanție, in solidum, să plătească reclamantei suma de 128.000 euro, în echivalent lei, la data plății - reprezentând contravaloarea mărfurilor ce nu au ajuns la destinație, în baza contractului de transport din 11 mai 2007, comanda din 2007 - încheiat între reclamantă și pârâta SC I. SRL, precum și suma de7.796, 19 lei - cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin aceeași sentință, a respins excepția răspunderii transportatorului, calificând-o ca apărare ce ține de fondul cauzei precum și excepția nerespectării cererii de chemare în garanție.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a apreciat ca neîntemeiată excepția tardivității, însușindu-și motivarea reclamantei din răspunsul la întâmpinare iar, pe fond, a reținut că sunt întrunite condițiile răspunderii civile în sarcina pârâtelor și chematei în garanție - respectiv existența prejudiciului produs prin săvârșirea cu vinovăție a unei fapte ilicite. Astfel, prejudiciul reclamantei a fost cuantificat la suma de 128.000 euro reprezentând contravaloarea mărfii ce a făcut obiectul contractului de transport din 11 mai 2007 și care nu a mai ajuns la destinație, fiind furată datorită neglijenței prepusului transportatorului. A concluzionat prima instanță ca fiind întemeiată acțiunea, temeiurile legale fiind art. 969, 974 și 978 C. civ.

precum și art. 3, art. 36 C.M.R. Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel atât pârâtele cât și chemata în garanție. Curtea de Apel Suceava, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 20 din 04 martie 2011, a admis apelurile declarate de pârâtele SC I. SRL laslovăț - prin administrator S.I., SC V.D.T. SRL Milișăuți și de către chemata în garanție Societatea de Asigurare U.N.I.T.A. București, respectiv Societatea de Asigurare U.N.I.T.A. - Sucursala Suceava, împotriva sentinței nr. 1695 din 19 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a anulat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a apreciat că din înscrisurile depuse la dosar coroborate cu situația de fapt expusă de părți, rezultă că marfa transportată nu a ajuns la destinație deoarece, în data de 11 mai 2007, a fost sustrasă împreună cu mijlocul de transport în care se afla încărcată, fiind ulterior parțial recuperată. A mai arătat că pe parcursul soluționării litigiului, deși s-a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei - motivat de faptul că proprietarul bunurilor (astfel cum este indicat în facturile fiscale pro-forme anexate la dosar) este o societate italiană, instanța de fond nu a analizat-o și nu s-a pronunțat asupra acesteia. Instanța a mai apreciat că judecătorul fondului nu a cercetat cererea, nu rezultă fundamentul juridic, suportul probator pentru care a stabilit obligația pârâtelor și a chematei în garanți.

Totodată, deși s-a formulat cerere de chemare în garanție, derivată din asigurarea încheiată între secund pârâtă și SC U. SA (contract A.V. fila 21 dosar apel) s-a făcut o confuzie între cele două instituții - fiind obligate în solidar pârâtele cu chemata în garanție, ceea ce echivalează tot cu o necercetare a fondului deoarece solidaritatea, în comercial, nu se prezumă - iar raportul juridic a luat naștere doar între reclamantă și prim pârâtă - și în nici o situație nu putea fi vorba de raport de solidaritate între secund pârâtă și asigurător. Reținând dispozițiile art. 297 C. proc. civ. instanța de apel a admis apelurile, a anulat sentința atacată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Împotriva Deciziei nr. 20 din 04 martie 2011 reclamanta SC B.A. SRL a declarat recurs ce a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 02 mai 2011, sub nr. 6536/86/2008. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 3914 din 30 noiembrie 2011, a admis recursul declarat de reclamanta SC B.A. SRL Livezile împotriva Deciziei nr. 20 din 04 martie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că instanța de apel a încălcat regulile privind desfășurarea procesului civil prevăzute de art. 297 raportat la art. 295 C. proc.

civ., dispunând anularea hotărârii pronunțată de tribunal și trimiterea cauzei spre rejudecare în condițiile în care prima instanță a soluționat fondul cauzei. A precizat că deși excepția lipsei calității procesuale active a fost invocată de chemata în garanție, cât și de pârâte, la fond, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acesteia, neexistând niciun motiv de anulare și de trimitere a cauzei spre rejudecare. A mai precizat că în mod greșit instanța de apel a considerat că se impune admiterea apelului întrucât tribunalul nu a motivat obligarea in solidum la repararea prejudiciului atât timp cât aceasta este ținută să verifice nelegalitatea și netemeinicia hotărârii primei instanțe respectând limitele investirii sale.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Suceava, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 6536/86/2008 la data de 15 martie 2012. Prin decizia nr. 54 din 2 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Suceva, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtele SC I. SRL laslovăț și SC V.D.T. SRL precum și de chemata în garanție S.C U. SA București împotriva sentinței nr. 1695 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, și au fost obligați apelanții să plătească intimatei suma de 6.200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Instanța de apel a analizat cu prioritate, conform dispozițiilor art. 137 alin. (1) din C. proc.

civ., excepțiile invocate de apelanta SC U. SA. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC B.A. SRL România, reținând dispozițiile art. 13 pct. 1 teza a ll-a din Convenție și în condițiile în care reclamanta a fost inițiatoarea și beneficiara comenzii de transport, aceasta justifică îndreptățirea de a promova prezenta cerere de chemare în judecată, respectiv calitate procesuală activă, fiind lipsită de relevanță susținerea apelantei potrivit căreia reclamanta trebuia să facă dovada faptului că la data emiterii comenzii de transport era proprietara bunurilor.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, în raport de data producerii evenimentului, respectiv 11 mai 2007, Curtea de Apel a constatat că nu este întemeiată, în raport de dispozițiile art. 32 alin. (2) din Convenția C.M.R., precum și de faptul că, în cauză, la data de 29 ianuarie 2008 reclamanta a convocat pârâtele la conciliere directă pentru data de 18 februarie 2008, comunicându-le pretențiile, temeiul și înscrisurile doveditoare, și întrucât reprezentanții pârâtelor nu au respins reclamația și nu au restituit documentele anexate, astfel cum rezultă din procesul verbal încheiat la 18 februarie 2008, termenul de prescripție de 1 an stipulat expres în art. 32 pct. 1 din Convenție, care a început să curgă din 29 ianuarie 2008, a rămas suspendat, așa încât acțiunea înregistrată la data de 10 septembrie 2008 a fost formulată în termenul legal de prescripție.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel a reținut că susținerea apelantei, potrivit căreia nu poate fi angajată răspunderea transportatorului, date fiind împrejurările săvârșirii furtului nu poate fi reținută, în raport de dispozițiile art. 17 alin. (2) din Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (C.M.R.), care instituie o prezumție de răspundere ce nu a fost înlăturată de prepusul transportatorului care, cu minimă diligentă, putea lua măsurile necesare pentru asigurarea transportului, prin alegerea unui loc adecvat de parcare și supravegherea autovehiculului, cu atât mai mult cu cât, calitatea superioară a conducătorilor auto profesioniști impunea o experiență aparte.

S-a reținut că furtul mărfii nu constituie o cauză de exonerare a răspunderii contractuale, iar circumstanțele în care s-a produs (parcarea autovehiculului pe timpul serii pe o stradă publică, într-un loc nesupravegheat) puteau fi evitate și consecințele puteau fi prevenite prin asigurarea pazei bunurilor de către unui dintre cei doi șoferi. Astfel, Curtea de Apel a constatat că nu sunt incidente în speță nici prevederile inserate în art. 17 alin. (5) invocate de asigurătorul apelant.

Reținând dispozițiilor art. 3 și art. 17 alin. (1) din Convenția C.M.R., instanța de apel a arătat că, în speță, cu documentele comerciale din 11 mai 2007 reclamanta a făcut dovada calității de beneficiar și respectiv destinatar al bunurilor care au făcut obiectul comenzii de transport din 11 mai 2007, sustrase inițial, apoi recuperate în parte de autoritățile judiciare italiene, precum și a existenței prejudiciului izvorât din neexecutarea culpabilă a transportatorului și a prepusului său a obligației contractuale de predare a acestor bunuri. Instanța de apel a mai arătat că apărarea apelanților, care au susținut că pretențiile reclamantei nu sunt justificate, în condițiile în care, bunurile recuperate au fost predate reprezentantului B.A.

SNC Italia nu prezintă relevanță întrucât, pe de o parte neîndeplinirea de către pârâți a obligației asumată prin contract, de a transporta și de a preda reclamantei bunurile menționate în comanda de transport, a avut drept consecință prejudicierea acesteia, iar pe de altă parte, în cauză nu sunt date condițiile stipulate expres în Convenția C.M.R., de înlăturare a răspunderii transportatorului și a cărăușului pentru paguba produsă reclamantei. De asemenea, nici apărarea chematei în garanție potrivit căreia aplicabilitatea contractului de asigurare este condiționată de existența contractului de transport dintre cărăușul - asigurat, secund - pârâta SC V.D. SRL și reclamantă, nu a fost reținută, potrivit dispozițiilor art. 4 teza 1 și teza a doua din Convenția C.M.R.

S-a constatat astfel că documentul de transport nu este cerut ad validitatem, ci îndeplinește doar rolul de instrument probator al existenței raporturilor juridice dintre expeditor și cărăuș, iar lipsa înscrisului nu afectează valabilitatea operațiunii de transport. Instanța de apel a arătat că împrejurarea că secund pârâta (beneficiara contractului de asigurare) nu a încheiat un document de transport cu reclamanta nu afectează și nu înlătură existența operațiunii de transport pe care a efectuat-o în calitate de cărăuș, dovadă fiind actele întocmite de autoritățile italiene privind furtul autovehiculului, a mărfurilor predate cărăușului și a documentelor de transport, sens în care, în mod corect instanța de fond a dispus obligarea asigurătorului -chemată în garanție - la plata despăgubirii pentru prejudiciul produs reclamantei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele SC I. SRL laslovăț și SC V.D.T. SRL Milișăuți și chemata în garanție SC U.A. SA București. Recursul declarat de pârâtele SC I. SRL laslovăt și SC V.T. SRL Milișăuți, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., cuprinde următoarele critici: Recurentele - pârâte arată că instanța de apel a respins sau nu a luat în calcul "mijloace de apărare și dovezi" arătate de în motivarea apelului, respectiv: - Sentința Penală definitivă prin care autorii furtului ce face obiectul dosarului de mai sus care au fost reținuți, arestați, judecați și condamnați conf. sentinței nr. 5203/2007 Registrul General Notificări de Infracțiune, Registrul General Tribunal Monza, secția unică penală-Republica Italiană tradus, legalizat; - Motivarea Instanței italiene din Monza, care la ultim alin. pag.

20 și continuare la pag. 21 prim și ultim alineat, face următoarea precizare importantă din punct de vedere al soluționării legale a cauzei; "Pentru toată marfa rămasă în sechestru următoarele investigații au permis identificarea societăților care au suferit și reclamat furturile, cărora Ie-a fost restituită. în mod deosebit, s-a constatat că parte din marfă (diferite materiale din carbon, matrițe și modele de autovehicule și excavator cateripillar proprietatea societății M.A.C.C. și altele) a fost furată la data de 12 mai 2007 în Cinisello Balsamo în timp ce era încredințată pentru transportul către destinatar împreună cu remorca și tractorul, proprietatea transportatorului auto H.Cr". "C.A., titular al Societății B.A.

SNC, a confirmat restituirea mărfii (material plastic în valoare totală de cea. 20.000 euro) găsită parțial în hala lui P., care fusese furată la data de 12 mai 2007 în timp ce era încredințată destinatarului pentru livrare către clienții finalii (a precizat că în luna următoare a fost recuperată restul de marfă în valoare totală de 180.000,00 euro după ce a fost găsită remorca în care fusese încărcată)",. situație care atestă fără drept de tăgadă că prejudiciul reclamat nu există și pe cale de consecință cauza de față a rămas fără obiect. Recurentele - pârâte susțin că, deși, în temeiul art. 292 teza a ll-a coroborat cu art. 138 C. proc. civ.

referitor la efectul devolutiv al apelului în limitele stabilite de apelant „tantum devolutum quantum apellatum" au formulat cereri de probe în susținerea apelului -rechizitoriul Procuraturii italiene și sentința penală definitivă prin care autorii furtului ce face obiectul dosarului de mai sus care au fost reținuți, arestați, judecați și condamnați; ordinul de plată emis de destinatarul mărfurilor expediate de reclamantă sau orice alt document din care să rezulte valoarea de piață a "produselor second hand" nerecuperate de la autorii furtului, precum și martori - instanța de apel a respins nemotivat administrarea acestor probe și chiar dacă au fost depuse nu Ie-a luat în calcul.

De asemenea, recurentele - pârâte reiterează excepția tardivității formulării „cererii de către reclamantă" fiind incidente prevederile art. 32 alin. (1) din Convenția referitoare la Contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (în continuare C.M.R.), față de care instanța de apel nu s-a pronunțat. Furtul autotrenului din data de 11 mai 2007 nu reprezintă nici doi și nici culpă raportat la pârâte, care ar permite un termen de prescripție de 3 ani, așa cum greșit a apreciat instanța de fond. Suspendarea prescripției invocată de reclamantă și reținută de instanța de fond că „procedura convocării pârâtelor reprezintă o reclamație scrisă în temeiul art. 32 pct. 2 din C.M.R." nu este fondată pentru că în temeiul forului de jurisdicție privind „Dreptul Internațional Privat" termenul de reclamație scrisă presupune o formă și fond cu cele prevăzute de art. 112 C. proc.

civ. Practic „reclamația scrisă" cerută de art. 32 pct. 2 din C.M.R. a fost depusă la data de 10 septembrie 2008, adică după exact 16 luni de la data când reclamanta a cunoscut împrejurările și autorii furtului mărfii expediate prin pârâți. Pe fondul cauzei, recurentele - pârâte susțin că au dovedit că nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile, iar instanța de apel nu face nicio referire la aceste aspecte în decizia atacată. Se arată că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la „asigurarea de răspundere civilă" a transportatorului în calitate de cărăuș pentru mărfurile transportate. Susțin recurentele - pârâte și faptul că dispun de asigurare pentru autovehicul și mărfurile transportate, poliță eliberată la data de 05 ianuarie 2007 valabilă până la data de 04 ianuarie 2008 la societatea de asigurare SC U. SA iar incidentul asigurat s-a produs la 11 mai 2007, practic în termenul prevăzut de lege.

Conform clauzelor din contractul de asigurare asigurătorul are obligația de constatare și evaluare a daunelor produse prin furt și acordarea despăgubirilor. Asiguratul SC V.D. SRL și-a îndeplinit obligația de a fi plătit anticipat polița de asigurare și de a fi reclamat imediat evenimentul asigurat conform prevederile Legii nr. 136/1995. Faptul că SC U. SA a refuzat nejustificat plata daunelor dovedite, reprezintă un abuz și o încălcare a obligațiilor asumate prin contractul de asigurare motiv pentru care solicită instanței obligarea Societății de asigurare chemată în garanție la plata daunelor ce vor fi constate conform art. 23 din C.M.R. Clauza principală la asigurare este în polița de asigurare la pct. „C - prin care se descrie .asigurarea bagajelor C.M.R.

extern până ia limita valorii de 150.000 euro". Recurentele - pârâte solicită admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Prin recursul declarat, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., chemata în garanție SC U.A. SA București invocă următoarele critici: 1 .în cadrul motivului de recurs întemeiat pe pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., arată că în mod nelegal instanța de apel a admis integral cererea de chemare în garanție, nepronunțându-se practic pe cererea sa de a ține seama că între pârâți și chematul în garanție operau prevederile contractului de asigurare C.M.R. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. și nu s-a pronunțat pe cererea privind aplicarea dispozițiilor contractului de asigurare în care își avea sorgintea cererea de chemare în garanție. Susține că a arătat faptul că înțelege să conteste suma de 128.000 euro solicitată de reclamantă, care în condițiile admiterii acțiunii și a cererii de chemare în garanție ar fi produs efecte pentru societatea de asigurare, deoarece pretențiile cuantificate la aceasta valoare nu îi puteau fi opozabile, cererea de chemare în judecată a acestei societăți trebuind să fie analizată în alt temei legal și anume contractul de asigurare C.M.R. De asemenea, susține că marfa transportată de SC V.D.T. SRL, valora 228.000 euro în momentul furtului, conform facturilor care însoțeau marfa.

Prin Contractul de asigurare C.M.R. este înscrisă suma de 150.000 euro ca fiind limita maximă a despăgubirii care putea fi acordată pe eveniment. Având în vedere că valoarea mărfii transportate depășește suma asigurată, cazul este unul de subasigurare, aplicându-se atât prevederile art. 28 din Legea nr. 136/1995 cât și cele ale art. 7 alin. (13) din Condițiile de asigurare C.M.R. Din aplicarea acestora rezultă că limita maximă a despăgubirii ce poate fi suportată de SC U.A. SA în temeiul Contractului de asigurare C.M.R. este de 84.000 euro. În consecință, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii Curții de Apel Suceava și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. 2. - Referitor la prima critică întemeiată pe pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., recurenta - chemată în garanție arată că în mod nelegal instanța de apel a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei SC B.A. SRL, dând o greșită aplicare legii. Susține că instanța de apel, în mod greșit a reținut existenta unei reclamații care se circumscrie condițiilor stipulate prin art. 32 alin. (2) din Convenția C.M.R., prin care a considerat că s-a suspendat termenul de prescripție, făcând confuzie între cererea de conciliere care își are temeiul în art. 720 C. proc. civ. și reclamația stipulată prin art. 32 alin. (2) din Convenția C.M.R. În acest context reclamația reprezintă actul unilateral prin care reclamanta are obligația de a comunica transportatorului rezervele sale asupra pierderii mărfii transportate timpul transportului.

Instanța de apel nu a ținut cont de faptul că reclamația trebuie să îndeplinească anumite condiții de fond și de formă și termene de comunicare care să respecte condițiile legale stipulate prin art. 30 din Convenție. Consideră că reclamanta avea obligația legală de a formula rezerve/reclamație în termen de 7 zile de la data eliberării mărfii, excluzând din acest termen duminicile și sărbătorile legale (dacă este vorba de pierderi/avarii ne-aparente) și nu a înaintat aceste rezerve în scris transportatorului, prin trebuia să se precizeze natura pierderii/avariei. în condițiile în care reclamanta nu respectă aceste dispoziții legale se presupune că marfa a fost primită în conformitate cu mențiunile din scrisoarea de transport, iar în cazul societății de asigurări nu există mențiuni despre furtul mărfii pe scrisoarea de transport.

Arătă că în cazul în care transportatorul depășește termenul de eliberare se pot primi despăgubiri numai dacă s-au făcut rezerve în scris în termen de 21 de zile de la data punerii mărfii la dispoziția destinatarului. Ori reclamanta nu a făcut dovada comunicării acestor rezerve către transportatori. În aceste condiții motivarea instanței de apel care a reținut faptul ca s-a suspendat cursul prescripției prin efectuarea unei reclamații consideră că nu este legală deoarece reclamanta nu a formulat rezerve în termenul legal de 21 de zile, culpa reclamantei constând in nerespectarea termenului de decădere reglementat prin art. 30 din Convenție. Prin raportarea datei la care au fost eliberate mărfurile în Italia, 11 iunie 2007, la data când a fost făcută reclamația 29 ianuarie 2008, perioada scursă fiind mai mare decât cele 21 de zile, în aceste condiții rezerva și reclamația nu au fost făcute în termen legal ci după mai bine de 6 luni de zile.

Consideră că termenul de la care curge prescripția dreptului de acțiune al reclamantei este reprezentat de data de 11 iunie 2007, dată la care a fost eliberată de către C.M., Echipa mobilă, ultima tranșă din mărfurilor furate, către proprietarul SC B.A. SNC reprezentată de A.C.; mai mult, începând cu data de 11 iunie 2007, conform prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prejudiciul a putut fi determinat, iar păgubitul a cunoscut paguba cât și cel care răspunde de ea. În aceste condiții consideră că este dată excepția într-un mod mai strict decât cel invocat, conform celui reținut prin Decizia nr. 2269/2005 din data de 31 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a considerat că termenul de prescripție curge din momentul împlinirii a trei luni de la data încheierii contractului de transport.

în speță, reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată după împlinirea termenului de prescripție stipulat prin art. 32 din Convenție. În consecință, recurenta - chemată în garanție susține că acțiunea a fost formulată de reclamantă peste termenul special de prescripție, sens în care solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii din apel în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerii acțiunii ca fiind prescrisă. - Ce-a de-a doua critică întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează faptul că instanța de apel a respins în mod nelegal excepția lipsei calității procesuale active a SC B.A. SRL România.

Instanța de apel a încercat să facă o delimitare a raporturilor juridice, apreciind că în cauză sunt două astfel de raporturi, unul fiind cel născut în baza contractului de vânzare cumpărare a mărfurilor, care potrivit instanței de apel, a făcut obiectul transportului, iar celălalt fiind născut în baza contractului de transport, adică a comenzii de transport dintre reclamanta și transportator. Pe baza acestei interpretări, instanța de apel a apreciat că dreptul reclamantei SC B.A. SRL România derivă din contractul de transport și că nu are nu are nicio relevanță daca era sau nu proprietara mărfurilor, fiind suficient pentru a-i fi atrasă calitatea procesuală activă în calitatea de destinatar al mărfii.

Recurenta - chemată în garanție consideră că acest raționament ar putea fi valid și sustenabil din punct de vedere juridic dacă instanța de apel nu ar fi refuzat să administreze în cadrul probei cu înscrisuri Sentința penală nr. 1400 din data de 15 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Monza însoțită de stenogramele audierilor din dosar, înscris care dovedea faptul că proprietara mărfii SC B.A. SNC Italia își recuperase integral marfa furată de la autorii faptei, care au fost prinși, judecați și condamnați de autoritățile italiene. Arată că, pentru ca dispozițiile art. 13 pct. 1 teza a ll-a din Convenția C.M.R. să producă efecte în sensul că este suficient statutul de destinatar al mărfii ca să dobândești calitate procesuală activă, trebuia ca proprietarul mărfii să nu-și fi recuperat prejudiciul.

Efectele juridice pe care raporturile inițiale le produceau, erau în sensul că SC B.A. SNC Italia facturând marfa către SC B.A. SRL România, putea oricând să oblige la plată destinatarul în baza facturilor, neavând nicio relevanță dacă marfa a ajuns sau nu la destinatar, întrucât din momentul expedierii ei, riscul trecea în sarcina cumpărătorului. Dacă marfa nu ajungea la destinație, atunci cumpărătorul avea dreptul de a se îndrepta împotriva celui care se făcea vinovat de avarierea mărfii sau de nelivrarea ei. Astfel, în condițiile în care din Sentința penală nr. 1400 din data de 15 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Monza - Italia, rezultă că SC B.A. SNC Italia și-a recuperat integral prejudiciul, orice acțiune de recuperare a sumelor facturate către destinatar ar fi fost lipsită de interes.

în acest fel calitatea de destinatar reglementată de prevederile art. 13 pct. 1 teza a ll-a din Convenția C.M.R. nu mai puteau atrage calitatea procesuală activă a reclamantei întrucât ea nu a mai suferit practic niciun prejudiciu, marfa putând oricând să fie retransmisă și nici nu mai exista riscul că SC B.A. SRL România să fie obligată la plata prețului. În mod nelegal instanța de apel a refuzat să ia în considerare acest înscris, motivând că el a fost invocat prin concluziile scrise și transpus, în opinia instanței, într-un nou motiv de apel, instanța fiind ținută potrivit dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. să judece apelul în limitele sale. O astfel de interpretare este nelegală și prejudiciază părțile în condițiile în care instanța de apel nu a dat curs dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc.

civ. potrivit cărora instanța poate completa probele administrate la prima instanță sau administra probe noi, dacă au fost propuse în condițiile prevăzute de art. 292 C. proc. civ., adică dacă se încadrează în motivele arătate prin cererea de apel, iar sentința penală nr. 1400 din data de 15 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Monza - Italia se încadrează în categoria probei cu înscrisuri și este solicitată în susținerea excepției lipsei calității procesuale active. Solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii din apel în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei și respingerii acțiunii ca fiind introdusă de o persoana fără calitate procesuala activă sau în subsidiar, în temeiul art. 304 pct. 5 si 9 C. proc.

civ., recurenta chemată în garanție solicită admiterea recursului, casarea hotărârii din apel și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea atacată. Reclamanta SC B.A. SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate. În motivarea întâmpinării reclamanta susține, în esență, că excepțiile invocate de pârâte, privind prescripția dreptului material la acțiune și lipsa calității procesuale active sunt nefondate, deoarece în raport de Convenția C.M.R. a introdus acțiunea în termenul de 1 an conform art. 32 alin. (1), iar conform art. 13 pct. 1 teza II, dacă marfa nu a sosit la expirarea termenului prevăzut de art. 19, destinatarul este autorizat să pretindă în numele său, de la transportator, drepturile care rezultă din contractul de transport.

De asemenea precizează că urmare a furtului autocamionului și remorcii au fost recuperare parțial bunurile care făceau obiectul contractului de transport și în consecință, în temeiul contractului de transport și Convenției C.M.R. este îndreptățită să solicite despăgubirile, care în mod legal au fost acordate prin sentința de fond și menținute de curtea de apel, prin decizia recurată. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs invocate și de susținerile din întâmpinare, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 11 septembrie 2008, sub nr. 6536/86/2008 pe rolul Tribunalului Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC B.A.

SRL Livezile a chemat în judecată pe pârâtele SC I. SRL laslovăț și SC V.T. SRL Milișăuți solicitând instanței să dispună obligarea, în solidar, a pârâtelor la plata sumei de 128.000 euro reprezentând contravaloarea mărfurilor care nu au ajuns la destinație. În motivare acțiunii reclamanta susține că în fapt, la data de 11 mai 2007, între SC B.A. SRL și SC I. SRL s-a încheiat contractul de transport concretizat în comanda din 11 mai 2007. Ulterior încheierii acestui contract, prim pârâta a avut o înțelegere cu SC V.D.T. SRL Milișăuți, ca în numele acesteia și pentru aceasta să transporte bunurile ce făceau obiectul comenzii de transport din 11 mai 2007. SC V.T. SRL a încărcat în data de 11 mai 2007, din Italia, din localitățile Verbania și San Pietro, marfa pe care urma să o transporte, în România, până la sediul social al reclamantei.

În data de 12 mai 2007, transportatorului i-au fost furate pe teritoriul statului italian atât mijlocul de transport cât și marfa transportată. în urma sesizării autorităților italiene de către șoferul care asigura transportul a fost recuperat autovehiculul și semiremorca împreună cu o parte din marfa transportată. Furtul a fost constatat de autoritățile italiene și din documentele emise rezultă că au fost identificați autorii furtului. Ca urmare a furtului, reclamanta nu și-a recuperat următoarele bunuri: - matriță scaun, în valoare de 28.000 euro; - matriță scaun, în valoare de 14.000 euro; - matriță scaun, în valoare de 14.000 euro; - model F.I.U. B.M., în valoare de 7.500 euro; - model F.I.U.B.M., în valoare de 7.500 euro; - model din rășină B.M., în valoare de 7.000 euro; - excavator în valoare de 50.000 euro.

Astfel, SC B.A. SRL a suferit un prejudiciu în valoare totală de 128.000 euro. SC V.T. SRL a încheiat cu SA U. SA, la data de 05 ianuarie 2007, contractul de asigurare facultativă a autovehiculelor, ce are ca obiect asigurare semiremorcă împreună cu clauza asigurarea bagajelor/C.M.R. extern, pentru o sumă asigurată de 150.000 euro. Conform procedurii, după incident, SC V.D.T. SRL a întocmit înștiințare de daună, dar SA U. SA a refuzat, în mod nejustificat, să-și execute obligațiile contractuale. Reclamanta și-a întemeiat acțiunea în drept pe dispozițiile art. 969, art. 974, art. 998 C. civ. și art. 3 și 6 din Convenția privind transportul internațional de mărfuri (C.M.R). La termenul din 15 decembrie 2008, pârâta SC V.T.

SRL Milișăuți a formulat cerere de chemare în garanție a societății de asigurare SC U. SA - Sucursala Suceava (devenită ulterior SC U. SA) în temeiul poliței de asigurare facultativă încheiată la data de 05 ianuarie 2007 cu valabilitate până la data de 04 ianuarie 2008. Cu ocazia rejudecării apelului de către Curtea de Apel Suceava, ca urmare a casării Deciziei civile nr. 20 din 04 martie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal prin Decizia nr. 3914 din 30 noiembrie 2011 pronunțată de secția a ll-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pârâtele au solicitat administrarea probei cu înscrisuri și doi martori, la primul termen, 10 aprilie 2012. Astfel, pârâtele au depus la doar sentința penală a Tribunalului din Monza, secția unică penală, pronunțată la data de 15 iunie 2010, susținând că potrivit acestei sentințe a fost recuperată întreaga marfă ce a constituit obiectul furtului de la data de 12 mai 2007 și că numitul C.A., în calitate de titular la SC B.A.

SNC din Italia (expediatorul mărfii) a confirmat că i s-a restituit toată marfa, în valoare de 180.000 euro. În raport de probele solicitate, pârâtele au solicitat instanței să pună în vedere reclamantei să facă dovada prejudiciului suferit. Curtea de Apel Suceava a dispus, prin încheierea de la data de 10 aprilie 2012, amânarea cauzei la data de 17 mai 2012 când „se va pronunța asupra cererii formulată de reprezentantul chematei în garanție, după analizarea înscrisurilor depuse astăzi" (respectiv sentința penală a Tribunalului din Monza și hotărârii judecătorești, cu titlu de jurisprudență).

La termenul din 17 mai 2012 curtea de apel amână cauza la data de 14 iunie 2012, precizând în încheiere că se va pronunța cu privire la cererea de probe la termenul următor, 14 iunie 2012, însă nici la acest termen curtea nu se pronunță asupra cererii de probe ci acordă termen la data de 14 septembrie 2012. În fine, la termenul din 14 septembrie 2012, curtea de apel „constată apelul în stare de judecată și acordă părților cuvântul în dezbateri". Astfel fiind rezultă fără putință de tăgadă că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra cererii pârâtelor cu privire la administrarea probelor cu martori și mai ales înscrisuri, în principal sentința penală care reține recuperarea în totalitate și predarea către furnizor a întregii cantități de marfă care a făcut atât obiectul contractului de transport precum și a poliței de asigurare facultativă, în temeiul cărora s-a formulat acțiunea și cererea de chemare în garanție.

După administrarea probatoriilor solicitate și asupra cărora curtea de apel a omis să se pronunțe, deși a dispus amânarea cauzei la mai multe termene, curtea de apel trebuia să analizeze excepțiile invocate de părți și să se pronunțe asupra lor și apoi pe fondul cauzei, însă omițând să se pronunțe pe cererea de probatorii este evident că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, producând părților o vătămare care nu se poate remedia decât prin rejudecarea cauzei, cu respectarea dispozițiilor procedurale civile privind garantarea dreptului la apărare prin administrarea probatoriilor necesare, pertinente și utile cauzei. Astfel fiind, în vederea soluționării în mod unitar a cauzei, Înalta Curte constată în motivele de recurs invocate de pârâte și chemata în garanție, în temeiul cărora au solicitat casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare sunt fondate și în consecință, în temeiul art. 312 (1) C. proc.

civ. urmează să admită recursurile și să caseze decizia, cu trimiterea cauzei la aceeași curte de apel. Cu ocazia rejudecării apelului, curtea de apel urmează să analizeze și să se pronunțe cu privire la admisibilitatea probelor solicitate de pârâte, urmând să se pronunțe apoi asupra excepțiilor privind calitatea procesuală a reclamantei, excepția privind prescripția dreptului de a se introduce acțiunea și apoi pe fondul cauzei, în condițiile în care, potrivit sentinței penale, pârâtele susțin că prejudiciul nu există. De asemenea, cu ocazia rejudecării apelului, instanța de apel urmează să analizeze și celelalte motive de recurs, precum și susținerile din întâmpinarea reclamantei, ca apărări de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtele SC I. SRL Iaslovăț și SC V.D.T. SRL Milișăuți și de chemata în garanție SC U.A. SA București împotriva Deciziei civile nr. 54 din 2 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronuntatăjn ședință publică, astăzi 25 septembrie 2013.