ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2809/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2809/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor, reține următoarele:

Prin acțiunea adresată

Tribunalului Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

și înregistrată sub nr. 6536/86 din data de 12 septembrie 2008, reclamanta SC B.A.

SRL Bistrița - Năsăud a chemat în judecată pe pârâtele SC I. SRL laslovăț și SC

V.D.T. SRL Milișăuți, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța pârâtele

să fie obligate să plătească, in solidum, despăgubiri civile în cuantum de

128.000 euro, reprezentând contravaloarea mărfurilor care nu au ajuns la

destinație.

Tribunalul

Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat

sentința comercială 1695 din 19 octombrie 2009, prin care a respins excepția

tardivității și a admis acțiunea, obligând pârâtele și chemata în garanție, in

solidum, să plătească reclamantei suma de 128.000 euro, în echivalent lei, la

data plății - reprezentând contravaloarea mărfurilor ce nu au ajuns la

destinație, în baza contractului de transport din 11 mai 2007, comanda din 2007

- încheiat între reclamantă și pârâta SC I. SRL, precum și suma de7.796, 19 lei

- cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin aceeași

sentință, a respins excepția răspunderii transportatorului, calificând-o ca

apărare ce ține de fondul cauzei precum și excepția nerespectării cererii de

chemare în garanție.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a apreciat ca neîntemeiată excepția tardivității,

însușindu-și motivarea reclamantei din răspunsul la întâmpinare iar, pe fond, a

reținut că sunt întrunite condițiile răspunderii civile în sarcina pârâtelor și

chematei în garanție - respectiv existența prejudiciului produs prin săvârșirea

cu vinovăție a unei fapte ilicite.

Astfel,

prejudiciul reclamantei a fost cuantificat la suma de 128.000 euro reprezentând

contravaloarea mărfii ce a făcut obiectul contractului de transport din 11 mai 2007

și care nu a mai ajuns la destinație, fiind furată datorită neglijenței

prepusului transportatorului.

A concluzionat

prima instanță ca fiind întemeiată acțiunea, temeiurile legale fiind art. 969,

974 și 978 C. civ. precum și art. 3, art. 36 C.M.R.

Împotriva

acestei hotărâri, au declarat apel atât pârâtele cât și chemata în garanție.

Curtea de Apel

Suceava, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia

nr. 20 din 04 martie 2011, a admis apelurile declarate de pârâtele SC I. SRL

laslovăț - prin administrator S.I., SC V.D.T. SRL Milișăuți și de către chemata

în garanție Societatea de Asigurare U.N.I.T.A. București, respectiv Societatea

de Asigurare U.N.I.T.A. - Sucursala Suceava, împotriva sentinței nr. 1695 din

19 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a anulat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare,

aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a apreciat că din înscrisurile depuse la dosar

coroborate cu situația de fapt expusă de părți, rezultă că marfa transportată

nu a ajuns la destinație deoarece, în data de 11 mai 2007, a fost sustrasă

împreună cu mijlocul de transport în care se afla încărcată, fiind ulterior parțial

recuperată.

A mai arătat că

pe parcursul soluționării litigiului, deși s-a invocat excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei - motivat de faptul că proprietarul

bunurilor (astfel cum este indicat în facturile fiscale pro-forme anexate la

dosar) este o societate italiană, instanța de fond nu a analizat-o și nu s-a

pronunțat asupra acesteia. Instanța a mai apreciat că judecătorul fondului nu a

cercetat cererea, nu rezultă fundamentul juridic, suportul probator pentru care

a stabilit obligația pârâtelor și a chematei în garanți.

Totodată, deși

s-a formulat cerere de chemare în garanție, derivată din asigurarea încheiată

între secund pârâtă și SC U. SA (contract A.V. fila 21 dosar apel) s-a făcut o

confuzie între cele două instituții - fiind obligate în solidar pârâtele cu

chemata în garanție, ceea ce echivalează tot cu o necercetare a fondului

deoarece solidaritatea, în comercial, nu se prezumă - iar raportul juridic a

luat naștere doar între reclamantă și prim pârâtă - și în nici o situație nu

putea fi vorba de raport de solidaritate între secund pârâtă și asigurător.

Reținând

dispozițiile art. 297 C. proc. civ. instanța de apel a admis apelurile, a

anulat sentința atacată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Împotriva Deciziei

nr. 20 din 04 martie 2011 reclamanta SC B.A. SRL a declarat recurs ce a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 02 mai 2011,

sub nr. 6536/86/2008.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin Decizia nr. 3914 din 30 noiembrie 2011, a admis

recursul declarat de reclamanta SC B.A. SRL Livezile împotriva Deciziei nr. 20

din 04 martie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare

aceleași instanțe.

Pentru a hotărî

astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că instanța de apel a

încălcat regulile privind desfășurarea procesului civil prevăzute de art. 297

raportat la art. 295 C. proc. civ., dispunând anularea hotărârii pronunțată de

tribunal și trimiterea cauzei spre rejudecare în condițiile în care prima

instanță a soluționat fondul cauzei. A precizat că deși excepția lipsei

calității procesuale active a fost invocată de chemata în garanție, cât și de

pârâte, la fond, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acesteia, neexistând

niciun motiv de anulare și de trimitere a cauzei spre rejudecare.

A mai precizat

că în mod greșit instanța de apel a considerat că se impune admiterea apelului

întrucât tribunalul nu a motivat obligarea in solidum la repararea

prejudiciului atât timp cât aceasta este ținută să verifice nelegalitatea și

netemeinicia hotărârii primei instanțe respectând limitele investirii sale.

Cauza a fost

reînregistrată la Curtea de Apel Suceava, secția a ll-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, sub nr. 6536/86/2008 la data de 15 martie 2012.

Prin decizia nr.

54 din 2 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Suceva, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-au respins, ca nefondate,

apelurile declarate de pârâtele SC I. SRL laslovăț și SC V.D.T. SRL precum și

de chemata în garanție S.C U. SA București împotriva sentinței nr. 1695 din 19

octombrie 2009 a Tribunalului Suceava, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, și au fost obligați apelanții să plătească intimatei

suma de 6.200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Instanța de

apel a analizat cu prioritate, conform dispozițiilor art. 137 alin. (1) din C. proc.

civ., excepțiile invocate de apelanta SC U. SA.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC B.A. SRL România,

reținând dispozițiile art. 13 pct. 1 teza a ll-a din Convenție și în condițiile

în care reclamanta a fost inițiatoarea și beneficiara comenzii de transport,

aceasta justifică îndreptățirea de a promova prezenta cerere de chemare în

judecată, respectiv calitate procesuală activă, fiind lipsită de relevanță

susținerea apelantei potrivit căreia reclamanta trebuia să facă dovada faptului

că la data emiterii comenzii de transport era proprietara bunurilor.

Referitor la

excepția prescripției dreptului la acțiune, în raport de data producerii

evenimentului, respectiv 11 mai 2007, Curtea de Apel a constatat că nu este

întemeiată, în raport de dispozițiile art. 32 alin. (2) din Convenția C.M.R.,

precum și de faptul că, în cauză, la data de 29 ianuarie 2008 reclamanta a

convocat pârâtele la conciliere directă pentru data de 18 februarie 2008,

comunicându-le pretențiile, temeiul și înscrisurile doveditoare, și întrucât reprezentanții

pârâtelor nu au respins reclamația și nu au restituit documentele anexate,

astfel cum rezultă din procesul verbal încheiat la 18 februarie 2008, termenul

de prescripție de 1 an stipulat expres în art. 32 pct. 1 din Convenție, care a

început să curgă din 29 ianuarie 2008, a rămas suspendat, așa încât acțiunea

înregistrată la data de 10 septembrie 2008 a fost formulată în termenul legal

de prescripție.

În ceea ce

privește fondul cauzei, instanța de apel a reținut că susținerea apelantei,

potrivit căreia nu poate fi angajată răspunderea transportatorului, date fiind

împrejurările săvârșirii furtului nu poate fi reținută, în raport de

dispozițiile art. 17 alin. (2) din Convenția referitoare la contractul de

transport internațional de mărfuri pe șosele (C.M.R.), care instituie o

prezumție de răspundere ce nu a fost înlăturată de prepusul transportatorului

care, cu minimă diligentă, putea lua măsurile necesare pentru asigurarea

transportului, prin alegerea unui loc adecvat de parcare și supravegherea

autovehiculului, cu atât mai mult cu cât, calitatea superioară a conducătorilor

auto profesioniști impunea o experiență aparte.

S-a reținut că

furtul mărfii nu constituie o cauză de exonerare a răspunderii contractuale,

iar circumstanțele în care s-a produs (parcarea autovehiculului pe timpul serii

pe o stradă publică, într-un loc nesupravegheat) puteau fi evitate și

consecințele puteau fi prevenite prin asigurarea pazei bunurilor de către unui

dintre cei doi șoferi.

Astfel, Curtea

de Apel a constatat că nu sunt incidente în speță nici prevederile inserate în art.

17 alin. (5) invocate de asigurătorul apelant.

Reținând

dispozițiilor art. 3 și art. 17 alin. (1) din Convenția C.M.R., instanța de

apel a arătat că, în speță, cu documentele comerciale din 11 mai 2007

reclamanta a făcut dovada calității de beneficiar și respectiv destinatar al

bunurilor care au făcut obiectul comenzii de transport din 11 mai 2007,

sustrase inițial, apoi recuperate în parte de autoritățile judiciare italiene,

precum și a existenței prejudiciului izvorât din neexecutarea culpabilă a

transportatorului și a prepusului său a obligației contractuale de predare a

acestor bunuri.

Instanța de

apel a mai arătat că apărarea apelanților, care au susținut că pretențiile

reclamantei nu sunt justificate, în condițiile în care, bunurile recuperate au

fost predate reprezentantului B.A. SNC Italia nu prezintă relevanță întrucât,

pe de o parte neîndeplinirea de către pârâți a obligației asumată prin

contract, de a transporta și de a preda reclamantei bunurile menționate în

comanda de transport, a avut drept consecință prejudicierea acesteia, iar pe de

altă parte, în cauză nu sunt date condițiile stipulate expres în Convenția C.M.R.,

de înlăturare a răspunderii transportatorului și a cărăușului pentru paguba

produsă reclamantei.

De asemenea,

nici apărarea chematei în garanție potrivit căreia aplicabilitatea contractului

de asigurare este condiționată de existența contractului de transport dintre

cărăușul - asigurat, secund - pârâta SC V.D. SRL și reclamantă, nu a fost

reținută, potrivit dispozițiilor art. 4 teza 1 și teza a doua din Convenția C.M.R.

S-a constatat

astfel că documentul de transport nu este cerut ad validitatem, ci îndeplinește

doar rolul de instrument probator al existenței raporturilor juridice dintre

expeditor și cărăuș, iar lipsa înscrisului nu afectează valabilitatea

operațiunii de transport.

Instanța de

apel a arătat că împrejurarea că secund pârâta (beneficiara contractului de

asigurare) nu a încheiat un document de transport cu reclamanta nu afectează și

nu înlătură existența operațiunii de transport pe care a efectuat-o în calitate

de cărăuș, dovadă fiind actele întocmite de autoritățile italiene privind

furtul autovehiculului, a mărfurilor predate cărăușului și a documentelor de transport,

sens în care, în mod corect instanța de fond a dispus obligarea asigurătorului

-chemată în garanție - la plata despăgubirii pentru prejudiciul produs

reclamantei.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs pârâtele SC I. SRL laslovăț și SC V.D.T. SRL

Milișăuți și chemata în garanție SC U.A. SA București.

Recursul declarat

de pârâtele SC I. SRL laslovăt și SC V.T. SRL Milișăuți, întemeiat în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., cuprinde următoarele

critici:

Recurentele -

pârâte arată că instanța de apel a respins sau nu a luat în calcul

"mijloace de apărare și dovezi" arătate de în motivarea apelului,

respectiv:

- Sentința

Penală definitivă prin care autorii furtului ce face obiectul dosarului de mai

sus care au fost reținuți, arestați, judecați și condamnați conf. sentinței nr.

5203/2007 Registrul General Notificări de Infracțiune, Registrul General

Tribunal Monza, secția unică penală-Republica Italiană tradus, legalizat;

- Motivarea

Instanței italiene din Monza, care la ultim alin. pag. 20 și continuare la pag.

21 prim și ultim alineat, face următoarea precizare importantă din punct de

vedere al soluționării legale a cauzei; "Pentru toată marfa rămasă în

sechestru următoarele investigații au permis identificarea societăților care au

suferit și reclamat furturile, cărora Ie-a fost restituită. în mod deosebit,

s-a constatat că parte din marfă (diferite materiale din carbon, matrițe și

modele de autovehicule și excavator cateripillar proprietatea societății M.A.C.C.

și altele) a fost furată la data de 12 mai 2007 în Cinisello Balsamo în timp ce

era încredințată pentru transportul către destinatar împreună cu remorca și

tractorul, proprietatea transportatorului auto H.Cr".

"C.A.,

titular al Societății B.A. SNC, a confirmat restituirea mărfii (material

plastic în valoare totală de cea. 20.000 euro) găsită parțial în hala lui P.,

care fusese furată la data de 12 mai 2007 în timp ce era încredințată

destinatarului pentru livrare către clienții finalii (a precizat că în luna

următoare a fost recuperată restul de marfă în valoare totală de 180.000,00

euro după ce a fost găsită remorca în care fusese încărcată)",. situație

care atestă fără drept de tăgadă că prejudiciul reclamat nu există și pe cale

de consecință cauza de față a rămas fără obiect.

Recurentele -

pârâte susțin că, deși, în temeiul art. 292 teza a ll-a coroborat cu art. 138 C.

proc. civ. referitor la efectul devolutiv al apelului în limitele stabilite de

apelant „tantum devolutum quantum apellatum" au formulat cereri de probe în

susținerea apelului -rechizitoriul Procuraturii italiene și sentința penală definitivă

prin care autorii furtului ce face obiectul dosarului de mai sus care au fost

reținuți, arestați, judecați și condamnați; ordinul de plată emis de

destinatarul mărfurilor expediate de reclamantă sau orice alt document din care

să rezulte valoarea de piață a "produselor second hand" nerecuperate

de la autorii furtului, precum și martori - instanța de apel a respins

nemotivat administrarea acestor probe și chiar dacă au fost depuse nu Ie-a luat

în calcul.

De asemenea,

recurentele - pârâte reiterează excepția tardivității formulării „cererii de

către reclamantă" fiind incidente prevederile art. 32 alin. (1) din

Convenția referitoare la Contractul de transport internațional de mărfuri pe

șosele (în continuare C.M.R.), față de care instanța de apel nu s-a pronunțat.

Furtul

autotrenului din data de 11 mai 2007 nu reprezintă nici doi și nici culpă

raportat la pârâte, care ar permite un termen de prescripție de 3 ani, așa cum

greșit a apreciat instanța de fond. Suspendarea prescripției invocată de

reclamantă și reținută de instanța de fond că „procedura convocării pârâtelor

reprezintă o reclamație scrisă în temeiul art. 32 pct. 2 din C.M.R." nu

este fondată pentru că în temeiul forului de jurisdicție privind „Dreptul

Internațional Privat" termenul de reclamație scrisă presupune o formă și

fond cu cele prevăzute de art. 112 C. proc. civ.

Practic

„reclamația scrisă" cerută de art. 32 pct. 2 din C.M.R. a fost depusă la

data de 10 septembrie 2008, adică după exact 16 luni de la data când reclamanta

a cunoscut împrejurările și autorii furtului mărfii expediate prin pârâți.

Pe fondul

cauzei, recurentele - pârâte susțin că au dovedit că nu sunt întrunite

condițiile angajării răspunderii civile, iar instanța de apel nu face nicio

referire la aceste aspecte în decizia atacată.

Se arată că

instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la „asigurarea de răspundere

civilă" a transportatorului în calitate de cărăuș pentru mărfurile

transportate.

Susțin

recurentele - pârâte și faptul că dispun de asigurare pentru autovehicul și

mărfurile transportate, poliță eliberată la data de 05 ianuarie 2007 valabilă

până la data de 04 ianuarie 2008 la societatea de asigurare SC U. SA iar

incidentul asigurat s-a produs la 11 mai 2007, practic în termenul prevăzut de

lege.

Conform

clauzelor din contractul de asigurare asigurătorul are obligația de constatare

și evaluare a daunelor produse prin furt și acordarea despăgubirilor.

Asiguratul SC V.D.

SRL și-a îndeplinit obligația de a fi plătit anticipat polița de asigurare și

de a fi reclamat imediat evenimentul asigurat conform prevederile Legii nr. 136/1995.

Faptul că SC U.

SA a refuzat nejustificat plata daunelor dovedite, reprezintă un abuz și o

încălcare a obligațiilor asumate prin contractul de asigurare motiv pentru care

solicită instanței obligarea Societății de asigurare chemată în garanție la

plata daunelor ce vor fi constate conform art. 23 din C.M.R.

Clauza

principală la asigurare este în polița de asigurare la pct. „C - prin care se

descrie .asigurarea bagajelor C.M.R. extern până ia limita valorii de 150.000 euro".

Recurentele -

pârâte solicită admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei atacate

și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Prin recursul

declarat, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.,

chemata în garanție SC U.A. SA București invocă următoarele critici:

1 .în cadrul

motivului de recurs întemeiat pe pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., arată că în

mod nelegal instanța de apel a admis integral cererea de chemare în garanție,

nepronunțându-se practic pe cererea sa de a ține seama că între pârâți și

chematul în garanție operau prevederile contractului de asigurare C.M.R.

Instanța de

apel a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și nu s-a

pronunțat pe cererea privind aplicarea dispozițiilor contractului de asigurare

în care își avea sorgintea cererea de chemare în garanție.

Susține că a

arătat faptul că înțelege să conteste suma de 128.000 euro solicitată de

reclamantă, care în condițiile admiterii acțiunii și a cererii de chemare în

garanție ar fi produs efecte pentru societatea de asigurare, deoarece

pretențiile cuantificate la aceasta valoare nu îi puteau fi opozabile, cererea

de chemare în judecată a acestei societăți trebuind să fie analizată în alt

temei legal și anume contractul de asigurare C.M.R.

De asemenea,

susține că marfa transportată de SC V.D.T. SRL, valora 228.000 euro în momentul

furtului, conform facturilor care însoțeau marfa. Prin Contractul de asigurare

C.M.R. este înscrisă suma de 150.000 euro ca fiind limita maximă a despăgubirii

care putea fi acordată pe eveniment. Având în vedere că valoarea mărfii

transportate depășește suma asigurată, cazul este unul de subasigurare,

aplicându-se atât prevederile art. 28 din Legea nr. 136/1995 cât și cele ale art.

7 alin. (13) din Condițiile de asigurare C.M.R. Din aplicarea acestora rezultă

că limita maximă a despăgubirii ce poate fi suportată de SC U.A. SA în temeiul

Contractului de asigurare C.M.R. este de 84.000 euro.

În consecință,

solicită admiterea recursului, casarea hotărârii Curții de Apel Suceava și

trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

la prima critică întemeiată pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta -

chemată în garanție arată că în mod nelegal instanța de apel a respins excepția

prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei SC B.A. SRL, dând o

greșită aplicare legii.

Susține că

instanța de apel, în mod greșit a reținut existenta unei reclamații care se

circumscrie condițiilor stipulate prin art. 32 alin. (2) din Convenția C.M.R.,

prin care a considerat că s-a suspendat termenul de prescripție, făcând

confuzie între cererea de conciliere care își are temeiul în art. 720 C. proc.

civ. și reclamația stipulată prin art. 32 alin. (2) din Convenția C.M.R.

În acest

context reclamația reprezintă actul unilateral prin care reclamanta are

obligația de a comunica transportatorului rezervele sale asupra pierderii

mărfii transportate timpul transportului.

Instanța de

apel nu a ținut cont de faptul că reclamația trebuie să îndeplinească anumite

condiții de fond și de formă și termene de comunicare care să respecte

condițiile legale stipulate prin art. 30 din Convenție.

Consideră că

reclamanta avea obligația legală de a formula rezerve/reclamație în termen de 7

zile de la data eliberării mărfii, excluzând din acest termen duminicile și

sărbătorile legale (dacă este vorba de pierderi/avarii ne-aparente) și nu a

înaintat aceste rezerve în scris transportatorului, prin trebuia să se

precizeze natura pierderii/avariei. în condițiile în care reclamanta nu

respectă aceste dispoziții legale se presupune că marfa a fost primită în

conformitate cu mențiunile din scrisoarea de transport, iar în cazul societății

de asigurări nu există mențiuni despre furtul mărfii pe scrisoarea de

transport.

Arătă că în

cazul în care transportatorul depășește termenul de eliberare se pot primi

despăgubiri numai dacă s-au făcut rezerve în scris în termen de 21 de zile de

la data punerii mărfii la dispoziția destinatarului. Ori reclamanta nu a făcut

dovada comunicării acestor rezerve către transportatori.

În aceste

condiții motivarea instanței de apel care a reținut faptul ca s-a suspendat cursul

prescripției prin efectuarea unei reclamații consideră că nu este legală

deoarece reclamanta nu a formulat rezerve în termenul legal de 21 de zile,

culpa reclamantei constând in nerespectarea termenului de decădere reglementat

prin art. 30 din Convenție.

Prin raportarea

datei la care au fost eliberate mărfurile în Italia, 11 iunie 2007, la data

când a fost făcută reclamația 29 ianuarie 2008, perioada scursă fiind mai mare

decât cele 21 de zile, în aceste condiții rezerva și reclamația nu au fost

făcute în termen legal ci după mai bine de 6 luni de zile.

Consideră că

termenul de la care curge prescripția dreptului de acțiune al reclamantei este

reprezentat de data de 11 iunie 2007, dată la care a fost eliberată de către C.M.,

Echipa mobilă, ultima tranșă din mărfurilor furate, către proprietarul SC B.A.

SNC reprezentată de A.C.; mai mult, începând cu data de 11 iunie 2007, conform

prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prejudiciul a putut fi

determinat, iar păgubitul a cunoscut paguba cât și cel care răspunde de ea.

În aceste

condiții consideră că este dată excepția într-un mod mai strict decât cel

invocat, conform celui reținut prin Decizia nr. 2269/2005 din data de 31 martie

2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a considerat că termenul de

prescripție curge din momentul împlinirii a trei luni de la data încheierii

contractului de transport. în speță, reclamanta a formulat cererea de chemare

în judecată după împlinirea termenului de prescripție stipulat prin art. 32 din

Convenție.

În consecință,

recurenta - chemată în garanție susține că acțiunea a fost formulată de

reclamantă peste termenul special de prescripție, sens în care solicită

admiterea recursului și modificarea hotărârii din apel în sensul admiterii

excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerii acțiunii ca fiind

prescrisă.

- Ce-a de-a

doua critică întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează faptul că

instanța de apel a respins în mod nelegal excepția lipsei calității procesuale

active a SC B.A. SRL România.

Instanța de

apel a încercat să facă o delimitare a raporturilor juridice, apreciind că în

cauză sunt două astfel de raporturi, unul fiind cel născut în baza contractului

de vânzare cumpărare a mărfurilor, care potrivit instanței de apel, a făcut

obiectul transportului, iar celălalt fiind născut în baza contractului de

transport, adică a comenzii de transport dintre reclamanta și transportator.

Pe baza acestei

interpretări, instanța de apel a apreciat că dreptul reclamantei SC B.A. SRL

România derivă din contractul de transport și că nu are nu are nicio relevanță

daca era sau nu proprietara mărfurilor, fiind suficient pentru a-i fi atrasă

calitatea procesuală activă în calitatea de destinatar al mărfii.

Recurenta -

chemată în garanție consideră că acest raționament ar putea fi valid și

sustenabil din punct de vedere juridic dacă instanța de apel nu ar fi refuzat

să administreze în cadrul probei cu înscrisuri Sentința penală nr. 1400 din

data de 15 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Monza însoțită de stenogramele

audierilor din dosar, înscris care dovedea faptul că proprietara mărfii SC B.A.

SNC Italia își recuperase integral marfa furată de la autorii faptei, care au

fost prinși, judecați și condamnați de autoritățile italiene.

Arată că,

pentru ca dispozițiile art. 13 pct. 1 teza a ll-a din Convenția C.M.R. să

producă efecte în sensul că este suficient statutul de destinatar al mărfii ca

să dobândești calitate procesuală activă, trebuia ca proprietarul mărfii să

nu-și fi recuperat prejudiciul.

Efectele juridice

pe care raporturile inițiale le produceau, erau în sensul că SC B.A. SNC Italia

facturând marfa către SC B.A. SRL România, putea oricând să oblige la plată

destinatarul în baza facturilor, neavând nicio relevanță dacă marfa a ajuns sau

nu la destinatar, întrucât din momentul expedierii ei, riscul trecea în sarcina

cumpărătorului. Dacă marfa nu ajungea la destinație, atunci cumpărătorul avea

dreptul de a se îndrepta împotriva celui care se făcea vinovat de avarierea

mărfii sau de nelivrarea ei.

Astfel, în

condițiile în care din Sentința penală nr. 1400 din data de 15 iunie 2010

pronunțată de Tribunalul Monza - Italia, rezultă că SC B.A. SNC Italia și-a

recuperat integral prejudiciul, orice acțiune de recuperare a sumelor facturate

către destinatar ar fi fost lipsită de interes. în acest fel calitatea de

destinatar reglementată de prevederile art. 13 pct. 1 teza a ll-a din Convenția

C.M.R. nu mai puteau atrage calitatea procesuală activă a reclamantei întrucât

ea nu a mai suferit practic niciun prejudiciu, marfa putând oricând să fie

retransmisă și nici nu mai exista riscul că SC B.A. SRL România să fie obligată

la plata prețului.

În mod nelegal

instanța de apel a refuzat să ia în considerare acest înscris, motivând că el a

fost invocat prin concluziile scrise și transpus, în opinia instanței, într-un

nou motiv de apel, instanța fiind ținută potrivit dispozițiilor art. 295 alin.

(1) C. proc. civ. să judece apelul în limitele sale. O astfel de interpretare

este nelegală și prejudiciază părțile în condițiile în care instanța de apel nu

a dat curs dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora

instanța poate completa probele administrate la prima instanță sau administra

probe noi, dacă au fost propuse în condițiile prevăzute de art. 292 C. proc. civ.,

adică dacă se încadrează în motivele arătate prin cererea de apel, iar sentința

penală nr. 1400 din data de 15 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Monza -

Italia se încadrează în categoria probei cu înscrisuri și este solicitată în

susținerea excepției lipsei calității procesuale active.

Solicită

admiterea recursului și modificarea hotărârii din apel în sensul admiterii

excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei și respingerii

acțiunii ca fiind introdusă de o persoana fără calitate procesuala activă sau

în subsidiar, în temeiul art. 304 pct. 5 si 9 C. proc. civ., recurenta chemată

în garanție solicită admiterea recursului, casarea hotărârii din apel și

trimiterea cauzei spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea atacată.

Reclamanta SC B.A.

SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate.

În motivarea

întâmpinării reclamanta susține, în esență, că excepțiile invocate de pârâte,

privind prescripția dreptului material la acțiune și lipsa calității procesuale

active sunt nefondate, deoarece în raport de Convenția C.M.R. a introdus

acțiunea în termenul de 1 an conform art. 32 alin. (1), iar conform art. 13 pct.

1 teza II, dacă marfa nu a sosit la expirarea termenului prevăzut de art. 19,

destinatarul este autorizat să pretindă în numele său, de la transportator,

drepturile care rezultă din contractul de transport.

De asemenea

precizează că urmare a furtului autocamionului și remorcii au fost recuperare

parțial bunurile care făceau obiectul contractului de transport și în

consecință, în temeiul contractului de transport și Convenției C.M.R. este

îndreptățită să solicite despăgubirile, care în mod legal au fost acordate prin

sentința de fond și menținute de curtea de apel, prin decizia recurată.

Înalta Curte, analizând

actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs invocate și de

susținerile din întâmpinare, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 11 septembrie 2008, sub nr. 6536/86/2008 pe rolul

Tribunalului Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

reclamanta SC B.A. SRL Livezile a chemat în judecată pe pârâtele SC I. SRL

laslovăț și SC V.T. SRL Milișăuți solicitând instanței să dispună obligarea, în

solidar, a pârâtelor la plata sumei de 128.000 euro reprezentând contravaloarea

mărfurilor care nu au ajuns la destinație.

În motivare

acțiunii reclamanta susține că în fapt, la data de 11 mai 2007, între SC B.A.

SRL și SC I. SRL s-a încheiat contractul de transport concretizat în comanda din

11 mai 2007.

Ulterior

încheierii acestui contract, prim pârâta a avut o înțelegere cu SC V.D.T. SRL

Milișăuți, ca în numele acesteia și pentru aceasta să transporte bunurile ce

făceau obiectul comenzii de transport din 11 mai 2007.

SC V.T. SRL a

încărcat în data de 11 mai 2007, din Italia, din localitățile Verbania și San

Pietro, marfa pe care urma să o transporte, în România, până la sediul social

al reclamantei.

În data de 12

mai 2007, transportatorului i-au fost furate pe teritoriul statului italian

atât mijlocul de transport cât și marfa transportată. în urma sesizării

autorităților italiene de către șoferul care asigura transportul a fost

recuperat autovehiculul și semiremorca împreună cu o parte din marfa

transportată.

Furtul a fost

constatat de autoritățile italiene și din documentele emise rezultă că au fost

identificați autorii furtului.

Ca urmare a

furtului, reclamanta nu și-a recuperat următoarele bunuri:

- matriță scaun,

în valoare de 28.000 euro;

- matriță scaun,

în valoare de 14.000 euro;

- matriță scaun,

în valoare de 14.000 euro;

- model F.I.U.

B.M., în valoare de 7.500 euro;

- model F.I.U.B.M.,

în valoare de 7.500 euro;

- model din

rășină B.M., în valoare de 7.000 euro;

- excavator în

valoare de 50.000 euro.

Astfel, SC B.A.

SRL a suferit un prejudiciu în valoare totală de 128.000 euro.

SC V.T. SRL a

încheiat cu SA U. SA, la data de 05 ianuarie 2007, contractul de asigurare

facultativă a autovehiculelor, ce are ca obiect asigurare semiremorcă împreună

cu clauza asigurarea bagajelor/C.M.R. extern, pentru o sumă asigurată de

150.000 euro.

Conform

procedurii, după incident, SC V.D.T. SRL a întocmit înștiințare de daună, dar

SA U. SA a refuzat, în mod nejustificat, să-și execute obligațiile

contractuale.

Reclamanta și-a

întemeiat acțiunea în drept pe dispozițiile art. 969, art. 974, art. 998 C.

civ. și art. 3 și 6 din Convenția privind transportul internațional de mărfuri

(C.M.R).

La termenul din

15 decembrie 2008, pârâta SC V.T. SRL Milișăuți a formulat cerere de chemare în

garanție a societății de asigurare SC U. SA - Sucursala Suceava (devenită

ulterior SC U. SA) în temeiul poliței de asigurare facultativă încheiată la

data de 05 ianuarie 2007 cu valabilitate până la data de 04 ianuarie 2008.

Cu ocazia

rejudecării apelului de către Curtea de Apel Suceava, ca urmare a casării Deciziei

civile nr. 20 din 04 martie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal prin Decizia nr. 3914 din 30 noiembrie 2011 pronunțată

de secția a ll-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pârâtele au

solicitat administrarea probei cu înscrisuri și doi martori, la primul termen,

10 aprilie 2012.

Astfel,

pârâtele au depus la doar sentința penală a Tribunalului din Monza, secția

unică penală, pronunțată la data de 15 iunie 2010, susținând că potrivit

acestei sentințe a fost recuperată întreaga marfă ce a constituit obiectul

furtului de la data de 12 mai 2007 și că numitul C.A., în calitate de titular

la SC B.A. SNC din Italia (expediatorul mărfii) a confirmat că i s-a restituit

toată marfa, în valoare de 180.000 euro.

În raport de

probele solicitate, pârâtele au solicitat instanței să pună în vedere

reclamantei să facă dovada prejudiciului suferit.

Curtea de Apel

Suceava a dispus, prin încheierea de la data de 10 aprilie 2012, amânarea

cauzei la data de 17 mai 2012 când „se va pronunța asupra cererii formulată de

reprezentantul chematei în garanție, după analizarea înscrisurilor depuse

astăzi" (respectiv sentința penală a Tribunalului din Monza și hotărârii

judecătorești, cu titlu de jurisprudență).

La termenul din

17 mai 2012 curtea de apel amână cauza la data de 14 iunie 2012, precizând în

încheiere că se va pronunța cu privire la cererea de probe la termenul următor,

14 iunie 2012, însă nici la acest termen curtea nu se pronunță asupra cererii de

probe ci acordă termen la data de 14 septembrie 2012.

În fine, la

termenul din 14 septembrie 2012, curtea de apel „constată apelul în stare de

judecată și acordă părților cuvântul în dezbateri".

Astfel fiind

rezultă fără putință de tăgadă că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra

cererii pârâtelor cu privire la administrarea probelor cu martori și mai ales

înscrisuri, în principal sentința penală care reține recuperarea în totalitate

și predarea către furnizor a întregii cantități de marfă care a făcut atât

obiectul contractului de transport precum și a poliței de asigurare

facultativă, în temeiul cărora s-a formulat acțiunea și cererea de chemare în

garanție.

După

administrarea probatoriilor solicitate și asupra cărora curtea de apel a omis

să se pronunțe, deși a dispus amânarea cauzei la mai multe termene, curtea de

apel trebuia să analizeze excepțiile invocate de părți și să se pronunțe asupra

lor și apoi pe fondul cauzei, însă omițând să se pronunțe pe cererea de

probatorii este evident că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală,

producând părților o vătămare care nu se poate remedia decât prin rejudecarea

cauzei, cu respectarea dispozițiilor procedurale civile privind garantarea

dreptului la apărare prin administrarea probatoriilor necesare, pertinente și

utile cauzei.

Astfel fiind,

în vederea soluționării în mod unitar a cauzei, Înalta Curte constată în

motivele de recurs invocate de pârâte și chemata în garanție, în temeiul cărora

au solicitat casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare sunt

fondate și în consecință, în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ. urmează să

admită recursurile și să caseze decizia, cu trimiterea cauzei la aceeași curte

de apel.

Cu ocazia

rejudecării apelului, curtea de apel urmează să analizeze și să se pronunțe cu

privire la admisibilitatea probelor solicitate de pârâte, urmând să se pronunțe

apoi asupra excepțiilor privind calitatea procesuală a reclamantei, excepția

privind prescripția dreptului de a se introduce acțiunea și apoi pe fondul

cauzei, în condițiile în care, potrivit sentinței penale, pârâtele susțin că

prejudiciul nu există.

De asemenea, cu

ocazia rejudecării apelului, instanța de apel urmează să analizeze și celelalte

motive de recurs, precum și susținerile din întâmpinarea reclamantei, ca

apărări de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâtele SC I. SRL Iaslovăț și SC V.D.T. SRL Milișăuți și de

chemata în garanție SC U.A. SA București împotriva Deciziei civile nr. 54 din 2

octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a ll-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronuntatăjn

ședință publică, astăzi 25 septembrie 2013.