ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2017/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, reclamanta SC O. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta P.H.L., restituirea sumei de 24.615,57 euro, reprezentând contravaloare marfă livrată și deteriorată; restituirea sumei de 1.172,17 euro, reprezentând cheltuieli de transport și plata daunelor interese în sumă de 12.865,50 euro, incluzând următoarele: 3.633,73 euro, cheltuieli efectuate de reclamantă cu expertizarea bunurilor livrate, 3.598,04 euro, cheltuieli de depozitare a mărfurilor stricate; 3.633,73 euro, cheltuieli de distrugere a bunurilor stricate după expirarea perioadei de garanție; 2.000 euro, daune cauzate reclamantei în relația cu colaboratorii reclamantei, constând în pierderea clienților și atingerea imaginii reclamantei, acestea incluzând discounturi acordate clienților ca despăgubiri pentru carențele de calitate și contravaloarea transporturilor dus/întors pentru mărfurile refuzate.

Prin sentința civilă nr. 7891 din 09 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a fost respinsă atât acțiunea principală, cât și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva chematei în garanție W.S.P.Z. privind plata sumei de 24.615,57 euro contravaloare marfă livrată și deteriorată, 1.172,17 euro cheltuieli de transport, 12.865,50 euro daune interese. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, probatoriul administrat nu a dovedit faptul că marfa livrată și recepționată era improprie consumului uman și nu a fost de natură a înlătura prezumția de conformitate în condițiile arătate pentru angajarea răspunderii pârâtei.

în cazul în care s-ar fi constatat produse necorespunzătoare calitativ, beneficiarul ar fi trebuit să înștiințeze de îndată pe furnizor despre intenția de expertizare a mărfii, în prezența reprezentantului acestuia și a unui delegat neutru, a autorităților sanitar-veterinare, prin inspectori autorizați. Nu s-a prezentat un proces verbal de constatare a stării produselor, a calității necorespunzătoare acestora la momentul livrării, pentru a răsturna prezumția de conformitate a mărfii potrivit art. 9 din Convenția C.M.R. și nici un înscris însușit de reprezentantul pârâtei, care s-a deplasat la sediul reclamantei la 21 septembrie 2009, în sensul că marfa supusă analizei ar fi fost cea livrată în condițiile în care aceasta invocă lipsa marcajului permanent de identificare.

Lipsa de certitudine privind identitatea mărfii livrate și cea din buletinul de analiză s-a menținut în condițiile în care expertizarea produselor s-a efectuat în lipsa reprezentanților pârâtei de către o societate comercială SC E.F. SRL și nu de autoritățile sanitar-veterinare sau de o companie de inspecție, cum s-a convenit la art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat intre părți. S-a reținut că pârâta a susținut că, din cele 18 loturi de marfă livrate, au fost verificate doar 3 mostre, iar reclamanta nu a dovedit că întreaga cantitate era improprie consumului uman încă de la livrare ori s-ar fi deteriorat pe timpul transportului sau la depozitare.

Totodată, s-a contestat faptul că marfa a fost distrusă după termenul de expirare, iar certificatul sanitar-veterinar datat 10 mai 2010, după expirarea mărfii, se referea doar la o parte din cantitatea livrată, situație în care produsele nu mai puteau constitui obiectul unei expertize judiciare, reclamanta neprecizând dacă și restul cantității a fost distrusă sau livrată spre consum. Prima instanță a arătat că părțile sunt obligate să execute întocmai obligațiile asumate prin contractul valabil încheiat, principiu ce rezultă din prevederile art. 969 C. civ., iar în cazul în care una dintre părți nu își execută întocmai sau la termen obligațiile, cealaltă parte poate pretinde angajarea răspunderii contractuale a debitorului obligației astfel neexecutate.

Pentru aceasta însă trebuie respectate condițiile cumulativ prevăzute, respectiv existența unei fapte ilicite constând în neexecutare, executare cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației, producerea unui prejudiciu cert, raportul de cauzalitate intre fapta ilicită și prejudiciu, culpa debitorului. Ori, din probatorii reclamanta nu a dovedit întrunirea acestor cerințe legale pentru a pretinde dezdăunări conform art. 1073 C. civ. În consecință, nefiind dovedite condițiile răspunderii contractuale în sarcina pârâtei a fost respinsă ca neîntemeiată și cererea de chemare în garanție, conform art. 60 din C. proc. civ. În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța de fond a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4.777 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu avocat.

Împotriva acestei soluții, reclamanta SC O. SRL a formulat apel, solicitând, în principal, anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, schimbarea în tot a sentinței în sensul admiterii acțiunii promovate. Prin Decizia civilă nr. 287 din 20 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta SC O. SRL împotriva sentinței civile nr. 7891 din 09 iunie 2011, în contradictoriu cu intimata - pârâtă P.H.L. și intimata - chemată în garanție W.S.Z., a fost respinsă ca nefondată cererea de aderare la apel și a obligat apelanta la plata către intimata - pârâtă a sumei de 1.535 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivare, instanța de control judiciar a apreciat că prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt relevantă pe baza probelor administrate în cauză, aplicând în mod judicios normele legale incidente. În ceea ce privește motivele de desființare a sentinței atacate (și nu de anulare, potrivit dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., forma anterioară Legii nr. 202/2010 aplicabilă litigiului), instanța de apel a reținut că hotărârea criticată cuprinde motivele pe care se sprijină, făcând posibilă verificarea argumentelor ce au stat la baza soluției primei instanțe, și că apelanta nu poate invoca nicio vătămare în raport de modalitatea de citare a chematei în garanție în fața instanței de fond.

Pe fond, instanța de apel a constatat că părțile au încheiat contractul de vânzare - cumpărare de mărfuri intracomunitară din 6 mai 2009 (fila 84 dosar fond), guvernat de dispozițiile Convenției Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare -internațională de mărfuri (Viena - 1980) și Regulile Incoterms 2000. Marfa a fost recepționată de reprezentanții cumpărătoarei la data de 12 mai 2009, fără nicio obiecție privind calitatea mărfii, a ambalajului sau a documentelor însoțitoare. Considerând întreaga marfă neconformă convenției părților și improprie consumului uman, apelanta - reclamantă s-a adresat instanței pentru recuperarea prețului plătit și a daunelor. Potrivit art. 36 alin. (1) din Convenția de la Viena, vânzătorul este răspunzător, în conformitate cu contractul și prezenta convenție, de orice lipsa de conformitate care exista în momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă aceasta lipsa nu apare decât ulterior.

în cazul constatării lipsei de conformitate a mărfii, cumpărătorul poate cere reducerea corespunzătoare a prețului, înlocuirea mărfii, rezolvirea contractului și/ sau daune interese, mijloace detaliate în art. 45-77 din Convenție, similare ca aplicație dreptului intern. În legătură cu petitul cererii de chemare în judecată, ținând cont de caracterul devolutiv al apelului, curtea a reținut în prealabil că reclamanta a solicitat restituirea tuturor prestațiilor efectuate în temeiul contractului de vânzare - cumpărare și daune interese fără a cere mai întâi rezoluțiunea contractului în condițiile în care aspectele invocate drept încălcare a contractului de către pârâtă (lipsa totală de conformitate a mărfii livrate) constituiau o neexecutare esențială, astfel cum este definită la art. 25 din Convenția de la Viena, și puteau justifica rezolvirea contractului conform art. 49 alin. (1) lit. a) din Convenție.

Pe cale de consecință, s-a apreciat că înlăturarea totală a efectelor contractului, cu sau fără daune interese, echivalând cu repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului nu se poate obține decât în urma desființării totale a contractului. Analizând probele administrate în cauză, în condițiile în care reclamantei îi revenea sarcina probei aspectelor invocate, s-a apreciat că instanța de fond a reținut în mod corect că acestea nu dovedesc deficiențele întregii cantități de marfă într-o modalitate obiectivă, opozabilă pârâtei. în acest sens, s-a avut în vedere că dispozițiile art. 3 din contract prevedeau că orice deficiențe privind calitatea mărfii vor fi determinate potrivit regulilor vânzătorului sau de către o autoritate sanitar veterinară sau companie de inspecție.

Coroborat cu obligația de examinare a mărfurilor într-un termen cât se poate de scurt prevăzută de art. 38 alin. (1) din Convenția de la Viena, procedura de examinare aleasă de părți impunea asigurarea realizării verificării calitative a mărfii de către organisme agreate de pârâtă sau prezentând, prin calitatea de autoritate sanitar veterinară sau companie de inspecție, garanții privind obiectivitatea și profesionalismul constatărilor efectuate. Or, buletinul de analiză întocmit la data de 13 iunie 2009 (la o lună de la data recepționării mărfii) de o societate comercială având același asociat cu societatea cumpărătoare, în absența pârâtei și fără posibilitatea de verificare a procedurii de analizare a mărfii, nu răspundea cerințelor privitoare la examinarea mărfii menționate în aliniatul anterior.

Cu atât mai mult, celelalte verificări/inspectări ale mărfii realizate la date ulterioare, chiar și după expirarea termenului de valabilitate a mărfii, nu răspund acestor cerințe ținând cont și de faptul că partea adversă contesta inclusiv furnizarea lotului de marfă examinat. Pe de altă parte, nu s-a putut omite faptul că recepționarea mărfii fără obiecțiuni crea o prezumție simplă a faptului că marfa și ambalajul corespundeau calitativ, revenind reclamantei sarcina de a proba contrariul. în acest cadru, a fost reținută de prima instanță o normă relevantă din Convenția C.M.R., având în vedere că procedura de livrare a mărfii implica și o operațiune de transport, fără ca aceasta să fie unica normă incidență în cauză.

Suplimentar, față de cele reținute de prima instanță privind fondul pretențiilor, instanța de apel a arătat că potrivit art. 39 alin. (1) din Convenția de la Viena, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsa de conformitate dacă nu o denunță vânzătorului, precizând natura defectului, într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care l-a constatat sau ar fi trebuit sa-l constate. Față de dispozițiile dreptului intern al reclamantului (art. 70 C. com.) care instituie un termen de 2 zile pentru denunțarea viciilor, termen care curge de la momente diferite după cum acestea sunt aparente sau ascunse, convenția internațională care guvernează raportul juridic dintre părți adaugă cerința constatării viciilor, chiar ascunse, într-un termen rezonabil raportat la specificul mărfii, al modalităților de livrare sau al altor elemente de fapt.

Or, în cauză, actele dosarului de fond au evidențiat o primă reclamație la data de 28 mai 2009 (fila 63 dosar de fond). Așa fiind, în raport de data de recepționare a mărfii și ținând cont de specificul acesteia, instanța de apel a apreciat că denunțarea lipsei de conformitate nu s-a realizat într-un termen rezonabil de la momentul la care un cumpărător profesionist și diligent, care vindea la rândul său marfa către populație prin intermediul clienților săi direcți, ar fi trebuit să constate asemenea deficiențe grave. Astfel, în temeiul art. 296 din C. proc. civ., curtea de apel a respins apelul ca nefondat, apreciind legală și temeinică sentința atacată și pentru aceleași considerente, a fost respinsă, ca nefondată, și cererea de aderare la apel.

În termen legal, împotriva acestei hotărâri reclamanta SC O. SRL a declarat recurs, solicitând in principal casarea cu trimitere spre rejudecare instanței de apel, iar, în subsidiar, a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată. Susține, în esență, că motivul de casare invocat îl reprezintă încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) cu referire la art. 129 alin (6) C. proc. civ.

și are în vedere trei situații: instanța de apel nu a hotărât asupra obiectului cererii de apel; instanța de apel nu a analizat primul capăt de cerere prin raportare la cauza cererii de chemare in judecata, respectiv neexecutarea obligației de a face, asumata de L.; instanța nu a pus în discuție părților nerespectarea de către reclamantă a unui termen rezonabil pentru a denunța calitatea mărfii, cu încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la un proces echitabil.

Cu privire la prima ipoteză, recurentul consideră ca instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce se raportează la obiectul cererii de chemare în judecată, reținând din eroare că recurenta ar fi solicitat toate prestațiile efectuate în temeiul contractului, în condițiile în care aceasta a invocat neexecutarea parțială a contractului de către pârâtă (pentru 11.700 kg din cele de 20.000 kg) și a solicitat o parte a prestațiilor efectuate în temeiul contractului, din 06 mai 2009, respectiv 24.615 euro din cei 42.000 euro achitați (Factura din 06 mai 2009. A doua ipoteză de încălcare a prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., o reprezintă împrejurarea că instanța de apel nu a analizat instituțiile de drept invocate de recurentă, rezumându-se doar să rețină că în raport cu pretențiile deduse judecății, ar fi fost necesară o cerere de rezolutiune a contractului.

în același sens, recurenta a arătat că obligația de a face este cuprinsă în art. 5 teza 3 din contract, potrivit căruia în ipoteza depistării unor neconformități necalitative, L. avea obligația de a rambursa/credita contravaloarea acestora către O.. Totodată, a mai susținut recurenta, prevederile Convenției de la Viena sunt supletive, prevăzându-se la art. 6 posibilitatea părților de a deroga de la prevederile art. 45-77 din Convenție. Acest articol permite, astfel, agravarea răspunderii sau extinderea răspunderii până la întreaga valoare a mărfii reclamate. Raportat la aceste prevederi, recurenta arată că a solicitat obligarea L. la plata sumelor aferente deficiențelor calitative, evaluate potrivit probatoriului administrat: deprecierea calitativă de 30%-40% determină scăderea valorii mărfii cu 24.615 euro din cei 42.000 euro achitați.

Cu privire la cea de-a treia ipoteză de incidență a dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta consideră că instanța de apel i-a încălcat dreptul la apărare, nesocotind și principiul contradictorialității, întrucât s-a pronunțat asupra nerespectării unui termen rezonabil pentru a denunța calitatea mărfii fără a pune în discuție caracterul rezonabil al unui termen de denunțare a mărfii cumpărate. Motivele de modificare a hotărârii atacate au fost subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., respectiv hotărârea nu cuprinde motivele de fapt si de drept pentru care s-au înlăturat cererile reclamantei și nici cele care au format convingerea instanței, precum și ale art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în sensul că instanța a aplicat greșit art. 8 alin (1) și art. 9 din Convenția C.M.R., art. 39 alin. (1) din Convenția de la Viena și a ignorat prevederile Regulamentului nr. 853/2004/CE. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel nu a analizat o parte a probelor administrate de aceasta, atât în fond cât și în apel, nu au examinat argumentele relevante ce tindeau la înlăturarea considerentelor instanței de fond, la înlăturarea apărărilor intimatei și la dovedirea propriilor pretenții și nu și-a expus punctul de vedere față de fiecare argument relevant. Astfel, recurenta apreciază că instanța de apel nu a arătat motivele pe care se sprijină respingerea următoarelor cereri: - este inaplicabila prezumția de conformitate aparentă a bunurilor, potrivit art. 8 alin (1) și art. 9 din Convenția C.M.R.

(reținută de instanța de fond); - netemeinicia susținerilor L. privind existența unei prezumții de conformitate a bunurilor ce decurge din "Certificatul de conformitate" eliberat de producătorul W.; - contradicția dintre mărturisirile extrajudiciare, susținerile pârâtei în timpul procesului și răspunsul la interogatoriu, din care rezultă neexecutarea cu rea-credință a obligației de rambursare a prețului.

- nu era necesară dovedirea deficiențelor întregii cantități de carne pentru a dovedi ca prejudiciul era constituit din valoarea celor 11.700 kg din lotul de 20.000 kg; - nu era necesară efectuarea unor expertize de către autoritatea veterinară ori o companie de inspecție cât timp părțile au inspectat impreuna marfa la 21 septembrie 2009, iar L. a recunoscut ca marfa le aparține, că marfa prezintă în proporție de 30%-40% carne de calitate proastă și că produsule de calitate bună nu puteau fi valorificate decât prin desprinderea straturilor de carne și valorificarea lor după reambalare (operațiune interzisă de Regulamentul nr. 853/2004/CE); Din perspectiva pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 8 alin. (1) și art. Din convenția C.M.R., a art. 39 alin. (1) din Convenția de la Viena, precum și nesocotirea prevederilor Regulamentului nr. 853/2004/CE.

Cu privire la prezumția cuprinsă în art. 8 alin. (1) și art 9 din convenția C.M.R., respectiv starea aparent bună a mărfii și conformitatea coletelor, a marcajelor și numerelor acestora cu mențiunile din scrisoarea de trăsură, recurenta consideră că este lipsită de relevanță în raport de obiectul și motivele cererii de chemare în judecată. Astfel, se arată că obiectul cererii de chemare în judecată poartă asupra viciilor ascunse ale mărfii, repectiv calitatea necorespunzătoare a cărnii aflate la interiorul pachetelor tip poly-block livrate, care nu puteau fi constatate la momentul recepției coletelor, ci doar ulterior, după îndepărtarea ambalajului și decongelarea produselor.

În ce privește art. 39 alin. (1) din Convenția de la Viena, recurenta-reclamantă apreciază că termenul rezonabil se aplică la posibilitatea rezonabilă a cumpărătorului de a depista viciul ascuns, în raport cu împrejurările speței, iar decăderea din dreptul de a se prevala de o lipsa de conformitate se produce în termen de 2 ani de la remiterea mărfii, nu de 16 zile, precum relevă datele speței. În acest context s-a arătat că verificarea mărfii pentru depistarea unor deficiențe la interiorul pachetelor poly block, ar fi presupus distrugerea amabalajului și decongelarea produselor, cu pierderea garanției producătorului W. și imposibilitatea recongelării și reambalării ulterioare, potrivit Regulamentului nr. 853/2004/CE, cu consecința distrugerii mărfii.

Arată că recurenta urma să redirijez pachetele poly-block unor cumpărători finali prin vânzare en-gros, aspect cunoscut de L. Doar cumpărătorii finali aveau aptitudinea de a distruge amabalajul și de a porționa carnea în vederea valorificării, astfel încât recurenta nu putea cunoaște deficiențele cărnii decât în urma reclamatiilor cumpărătorilor finali, survenite în termenul de 16 zile dintre primirea mărfii și denunțarea calității sale. Apreciază că termenul de decădere din dreptul de a se prevala de deficiențele calitative este de 2 ani, nu de 16 zile, așa cum a fost apreciat de instanța de apel. Recurenta a mai invocat nesocotirea dispozițiilor Regulamentului nr. 853/2004/CE, în sensul că nu era necesară dovedirea deficiențelor întregii cantități de carne pentru a dovedi că prejudiciul era constituit din valoarea celor 11.700 kg din lotul de 20.000 kg.

Alternativa propusă de L. - separarea produselor de calitate bună de produsele respinse - ar fi însemnat încălcarea prevederilor Regulamentului nr. 853/2004/CE și ale Ordinului A.N.S.V.S. nr. 10/2008 de către O. Aceasta operațiune ar fi presupus distrugerea ambalajului și a mărcii de identificare W., urmată de decongelarea produselor, separarea straturilor de carne și îmbinarea lor într-un nou poly-block, urmată de aplicarea unui nou marcaj de identificare. Cum însă O. nu este o unitate autorizată pentru prelucrarea cărnii, acest demers ar fi trebuit îndeplinit de o unitate autorizată și numai sub controlul medicului veterinar oficial ce ar fi aplicat o marcă de sănătate. Or, în condițiile în care carnea ar fi trebuit, în prelalabil, decongelată pentru ascunderea îmbinărilor straturilor de carne separate, o asemenea formă de procesare ar fi dus la deteriorarea cărnii și la reducerea termenului de valabilitate după decongelare.

Un asemenea procedeu nu doar că este interzis de Regulamentul nr. 853/2004/CE, dar în acest fel recurenta ar fi pierdut garanția acordată de W. și L. și ar fi dus, totodată, la scăderea prețului de vânzare pentru noua cantitate de carne astfel obținută. Recurenta consideră că este relevantă pentru evaluarea prejudiciului imposibilitatea legală de a valorifica doar straturile de carne de calitate bună, în condițiile în care în același pachet tip poly-block se găseau și straturi de carne de calitate proastă, situație în care întregul lot de 11.700 kg a fost compromis. În acest sens menționează prevederile pct. 2, 5, 6, 7, 10 din Secțiunea 1 Anexa II, respectiv pct. 3, Secțiunea III, Anexa 1 la Regulamentul nr. 853/2004/CE.

Intimata-pârâtă P.H.L. Polonia a formulat întâmpinare prin care ainvocat excepție nulității cererii de recurs, motivat de fătul că aceasta nu îndeplinește condițiile de regularitate prevăzute de art. 82 și art. 83 C. proc. civ., întrucât recursul este formulat de către avocat în numele recurentei-reclamante, fără a exista împuternicire avocațială. Intimata a solicitat în principal, admiterea excepției invocate și, în consecință, constatarea nulității cererii de recurs, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefundat. La termenul din 22 mai 2013, având în vedere că reprezentantul recurentei a depus un exemplar al cererii de recurs semnată și ștampilată de partea pe care o reprezintă, intimata prin avocat a precizat expres că renunță în susținerea excepției nulității, instanța luând act de acest aspect.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerente care succed: Potrivit dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea formelor de procedură încălcate este atrasă doar dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor, existența vătămării fiind presupusă doar în cazul nulităților exprese. Recurenta invocă nulitatea virtuală rezultată din nerespectarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., fără, însă, a indica în ce constă vătămarea suferită.

în plus, prin indicarea unui mijloc procedural de valorificare a pretențiilor reclamantei, respectiv rezoluțiunea contractului, nu este încălcat principiul disponibilității, în condițiile în care instanța de apel a analizat în mod exhaustiv probatoriul administrat în cauză, pronuntându-se asupra tuturor motivelor de apel și asupra tuturor capetelor de cerere din acțiunea introductivă. În speță, instanța de control judiciar, în temeiul efectului devolutiv al apelului a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-reclamantă, a avut în vedere apărările pârâtei, respectând prevederile art. 129 alin. (5) și alin. (6) și art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., stabilind situația de fapt sub toate aspectele sesizate și în raport de probele cauzei, iar faptul că soluția pronunțată de instanța de apel nu a corespuns voinței recurentei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casare decizie recurate, fiind nefondate criticile vizând nerespectarea dreptului la apărare și încălcarea principiului contradictorialității. Invocând acest motiv de recurs, recurenta îl asociază, în realitate, nemulțumirii sale cu privire la argumentele care au format convingerea instanței, ceea ce nu poate atrage incidența în speță a pct. 5 al art. 304 C. proc. civ.

Împrejurarea că instanța de apel a ajuns la concluzia că termenul în care a fost denunțată calitatea mărfii nu îndeplinește cerința de rezonabilitate prevăzută de art. 39 alin. (1) din Convenția de la Viena prin raportare la dreptul intern în materie, respectiv art. 70 C. com., nu poate conduce la concluzia că instanța ar fi încălcat principiile anterior menționate, în sensul pretins de recurentă, întrucât instanța și-a argumentat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute, în raport de regulile de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată. Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". Se constată că instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., decizia atacată conținând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară și concisă. Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat. Totodată, recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului sau a argumentelor de fapt și de drept invocate în fața instanței a cărei hotărâre se cere a fi cenzurată.

În condițiile în care coroborarea probelor administrate, restabilirea situației de fapt, la care tinde, în realitate, recurenta, exced competenței instanței de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de temeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate. Criticile vizând greșita aplicare a prevederilor art. 8 și 9 din convenția C.M.R., reluate în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vor fi analizate în cadrul acestui motiv de recurs. Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a fost învestită cu soluționarea apelului împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond într-o acțiune în pretenții cu petitul expus în debutul prezentelor considerente, astfel încât, nefiind chemată a soluționa atitudinea procesuală a niciuneia dintre părți.

Dincolo de acest aspect, din analiza actelor dosarului de apel nu rezultă că recurenta ar fi sesizat instanței vreo atitudine neconformă procedural a intimatei. Cu privire la necesitatea expertizării mărfii neconforme, amplu argumentat și bine motivat, instanța de control judiciar, în raport de probele administrate în cauză, a reținut cu justețe că se impunea verificarea acesteia de o autoritate sau instituție de contol sanitar-veterinară, cu atât mai mult cu cât societatea care a stabilit neconformitatea mărfii avea același acționariat cu recurenta. Dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurentă, reglementează două ipoteze: hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, dar, în cauză, recurenta-reclamantă nu au demonstrat niciuna dintre cele două ipoteze ale textului de lege invocat, în cauză nefiind incident acest motiv de nelegalitate.

Se constată că recurenta nu aduce o critică veritabilă modalității de interpretare sau de aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) și art. 9 din convenția C.M.R., ci este de acord, în esență, cu aspectele reținute de instanța de apel prin prisma dispozițiilor textelor legale precitate, menționând că nu a contestat niciodată aceste aspecte. Susținerile vizând natura ascusă sau aparentă a viciilor mărfii recepționate de recurentă, în raport de care ar fi putut sau nu să facă obiecțiuni la momentul recepționării, exced controlului de legalitate care nu poartă asupra reaprecierii probatoriului sau a temeiniciei hotărârii atacate. Nici criticile cu privire la nereținerea termenului de 2 ani pentru denunțarea neconformitătii mărfii recepționate, prevăzut de art. 39 alin. (2) din Convenția de la Viena, nu pot fi reținute.

Termenul de decădere de 2 ani menționat, vizează toate categoriile de mărfuri ce pot face obiectul unui contract de vânzare cumpărare internațional, prevăzute în art. 1, 2 și 3 din Convenția Națiunilor Unite asupra vânzării internaționale de mărfuri de la Viena din 1980. Este de reținut că acest termen de 2 ani reglementat de art. 39 alin. (2) din Legea nr. 24/1991 prin care România a ratificat Convenția de la Viena asupra vânzării internaționale de mărfuri, nu se referă la denunțarea neconformitătii mărfii, ci la termenul de formulare a pretențiilor.

Instanța de apel a aplicat în mod legal dispozițiile dreptului intern pentru a determina termenul rezonabil de denunțare a neconformitătii mărfii, respectiv art. 70 C. com., reținând că termenul rezonabil de denunțare a neconformitătii mărfii este de 2 zile de la momentul la care un cumpărător profesionist și diligent, care vindea la rândul său marfa către populație prin intermediul clienților săi direcți, ar fi trebuit să constate asemenea deficiențe grave. Cu privire la ignorarea dispozițiilor Regulamentului nr. 853/2004/CE, este de reținut că acest aspect nu vizează hotărârea atacată. Recurenta critică o situație de fapt, respectiv pretinsa propunere a pârâtei de a înlătura marfa deteriorată și a valorifica marfa de calitate corespunzătoare, fără ca aceată situație să fi făcut obiectul analizei instanței de apel.

În raport de elementele particulare ale speței, având în vedere neîndeplinirea condițiilor de notificare a neconformității mărfii recepționate, atât cu pirivire la dovada neconformității, cât și cu privire la termenul de notificare, nu prezintă relevanță în cauză Regulamentul nr. 853/2004/CE de stabilire a unor norme specifice de igienă care se aplică alimentelor de origine animală. Pentru toate argumentele care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC O. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 287 din 20 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de cererea formulată de către intimata-pârâtă, privind plata cheltuielilor de judecată în recurs, urmează, ca în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei SC O. SRL București la plata sumei de 2.000 euro cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat și cheltuieli de deplasare către intimata-pârâtă P.H.L. Polonia, conform înscrisurilor doveditoare 103-104 dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC O. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 287/2012 din 20 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, ca nefondat. Obligă recurenta-reclamantă SC O. SRL București la 2000 euro cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă P.H.L. Polonia. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 mai 2013.