ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2017/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2017/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând

asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă,

reclamanta SC O. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta P.H.L.,

restituirea sumei de 24.615,57 euro, reprezentând contravaloare marfă livrată

și deteriorată; restituirea sumei de 1.172,17 euro, reprezentând cheltuieli de

transport și plata daunelor interese în sumă de 12.865,50 euro, incluzând

următoarele: 3.633,73 euro, cheltuieli efectuate de reclamantă cu expertizarea

bunurilor livrate, 3.598,04 euro, cheltuieli de depozitare a mărfurilor

stricate; 3.633,73 euro, cheltuieli de distrugere a bunurilor stricate după

expirarea perioadei de garanție; 2.000 euro, daune cauzate reclamantei în

relația cu colaboratorii reclamantei, constând în pierderea clienților și

atingerea imaginii reclamantei, acestea incluzând discounturi acordate

clienților ca despăgubiri pentru carențele de calitate și contravaloarea

transporturilor dus/întors pentru mărfurile refuzate.

Prin sentința

civilă nr. 7891 din 09 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a

Vl-a civilă, a fost respinsă atât acțiunea principală, cât și cererea de

chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva chematei în garanție W.S.P.Z.

privind plata sumei de 24.615,57 euro contravaloare marfă livrată și

deteriorată, 1.172,17 euro cheltuieli de transport, 12.865,50 euro daune

interese.

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, probatoriul administrat

nu a dovedit faptul că marfa livrată și recepționată era improprie consumului

uman și nu a fost de natură a înlătura prezumția de conformitate în condițiile

arătate pentru angajarea răspunderii pârâtei. în cazul în care s-ar fi

constatat produse necorespunzătoare calitativ, beneficiarul ar fi trebuit să

înștiințeze de îndată pe furnizor despre intenția de expertizare a mărfii, în

prezența reprezentantului acestuia și a unui delegat neutru, a autorităților

sanitar-veterinare, prin inspectori autorizați.

Nu s-a

prezentat un proces verbal de constatare a stării produselor, a calității

necorespunzătoare acestora la momentul livrării, pentru a răsturna prezumția de

conformitate a mărfii potrivit art. 9 din Convenția C.M.R. și nici un înscris

însușit de reprezentantul pârâtei, care s-a deplasat la sediul reclamantei la

21 septembrie 2009, în sensul că marfa supusă analizei ar fi fost cea livrată

în condițiile în care aceasta invocă lipsa marcajului permanent de

identificare.

Lipsa de

certitudine privind identitatea mărfii livrate și cea din buletinul de analiză

s-a menținut în condițiile în care expertizarea produselor s-a efectuat în

lipsa reprezentanților pârâtei de către o societate comercială SC E.F. SRL și

nu de autoritățile sanitar-veterinare sau de o companie de inspecție, cum s-a

convenit la art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat intre părți.

S-a reținut că

pârâta a susținut că, din cele 18 loturi de marfă livrate, au fost verificate

doar 3 mostre, iar reclamanta nu a dovedit că întreaga cantitate era improprie

consumului uman încă de la livrare ori s-ar fi deteriorat pe timpul

transportului sau la depozitare. Totodată, s-a contestat faptul că marfa a fost

distrusă după termenul de expirare, iar certificatul sanitar-veterinar datat 10

mai 2010, după expirarea mărfii, se referea doar la o parte din cantitatea

livrată, situație în care produsele nu mai puteau constitui obiectul unei

expertize judiciare, reclamanta neprecizând dacă și restul cantității a fost

distrusă sau livrată spre consum.

Prima instanță

a arătat că părțile sunt obligate să execute întocmai obligațiile asumate prin

contractul valabil încheiat, principiu ce rezultă din prevederile art. 969 C.

civ., iar în cazul în care una dintre părți nu își execută întocmai sau la

termen obligațiile, cealaltă parte poate pretinde angajarea răspunderii

contractuale a debitorului obligației astfel neexecutate. Pentru aceasta însă

trebuie respectate condițiile cumulativ prevăzute, respectiv existența unei

fapte ilicite constând în neexecutare, executare cu întârziere sau

necorespunzătoare a obligației, producerea unui prejudiciu cert, raportul de

cauzalitate intre fapta ilicită și prejudiciu, culpa debitorului. Ori, din

probatorii reclamanta nu a dovedit întrunirea acestor cerințe legale pentru a

pretinde dezdăunări conform art. 1073 C. civ.

În consecință,

nefiind dovedite condițiile răspunderii contractuale în sarcina pârâtei a fost

respinsă ca neîntemeiată și cererea de chemare în garanție, conform art. 60 din

C. proc. civ.

În temeiul art.

274 C. proc. civ., instanța de fond a obligat reclamanta la plata către pârâtă

a sumei de 4.777 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de

timbru, timbru judiciar și onorariu avocat.

Împotriva

acestei soluții, reclamanta SC O. SRL a formulat apel, solicitând, în

principal, anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare,

iar, în subsidiar, schimbarea în tot a sentinței în sensul admiterii acțiunii

promovate.

Prin Decizia

civilă nr. 287 din 20 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București a fost

respins ca nefondat apelul declarat de apelanta SC O. SRL împotriva sentinței

civile nr. 7891 din 09 iunie 2011, în contradictoriu cu intimata - pârâtă

P.H.L. și intimata - chemată în garanție W.S.Z., a fost respinsă ca nefondată

cererea de aderare la apel și a obligat apelanta la plata către intimata -

pârâtă a sumei de 1.535 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivare,

instanța de control judiciar a apreciat că prima instanță a reținut în mod

corect situația de fapt relevantă pe baza probelor administrate în cauză,

aplicând în mod judicios normele legale incidente.

În ceea ce

privește motivele de desființare a sentinței atacate (și nu de anulare,

potrivit dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., forma anterioară Legii nr.

202/2010 aplicabilă litigiului), instanța de apel a reținut că hotărârea

criticată cuprinde motivele pe care se sprijină, făcând posibilă verificarea

argumentelor ce au stat la baza soluției primei instanțe, și că apelanta nu

poate invoca nicio vătămare în raport de modalitatea de citare a chematei în

garanție în fața instanței de fond.

Pe fond,

instanța de apel a constatat că părțile au încheiat contractul de vânzare -

cumpărare de mărfuri intracomunitară din 6 mai 2009 (fila 84 dosar fond),

guvernat de dispozițiile Convenției Națiunilor Unite asupra contractelor de

vânzare -internațională de mărfuri (Viena - 1980) și Regulile Incoterms 2000.

Marfa a fost recepționată de reprezentanții cumpărătoarei la data de 12 mai

2009, fără nicio obiecție privind calitatea mărfii, a ambalajului sau a

documentelor însoțitoare.

Considerând

întreaga marfă neconformă convenției părților și improprie consumului uman,

apelanta - reclamantă s-a adresat instanței pentru recuperarea prețului plătit

și a daunelor.

Potrivit art.

36 alin. (1) din Convenția de la Viena, vânzătorul este răspunzător, în

conformitate cu contractul și prezenta convenție, de orice lipsa de

conformitate care exista în momentul transmiterii riscurilor către cumpărător,

chiar dacă aceasta lipsa nu apare decât ulterior. în cazul constatării lipsei

de conformitate a mărfii, cumpărătorul poate cere reducerea corespunzătoare a

prețului, înlocuirea mărfii, rezolvirea contractului și/ sau daune interese,

mijloace detaliate în art. 45-77 din Convenție, similare ca aplicație dreptului

intern.

În legătură cu

petitul cererii de chemare în judecată, ținând cont de caracterul devolutiv al

apelului, curtea a reținut în prealabil că reclamanta a solicitat restituirea

tuturor prestațiilor efectuate în temeiul contractului de vânzare - cumpărare

și daune interese fără a cere mai întâi rezoluțiunea contractului în condițiile

în care aspectele invocate drept încălcare a contractului de către pârâtă

(lipsa totală de conformitate a mărfii livrate) constituiau o neexecutare

esențială, astfel cum este definită la art. 25 din Convenția de la Viena, și

puteau justifica rezolvirea contractului conform art. 49 alin. (1) lit. a) din

Convenție. Pe cale de consecință, s-a apreciat că înlăturarea totală a

efectelor contractului, cu sau fără daune interese, echivalând cu repunerea

părților în situația anterioară încheierii contractului nu se poate obține

decât în urma desființării totale a contractului.

Analizând

probele administrate în cauză, în condițiile în care reclamantei îi revenea

sarcina probei aspectelor invocate, s-a apreciat că instanța de fond a reținut

în mod corect că acestea nu dovedesc deficiențele întregii cantități de marfă

într-o modalitate obiectivă, opozabilă pârâtei. în acest sens, s-a avut în

vedere că dispozițiile art. 3 din contract prevedeau că orice deficiențe

privind calitatea mărfii vor fi determinate potrivit regulilor vânzătorului sau

de către o autoritate sanitar veterinară sau companie de inspecție.

Coroborat cu

obligația de examinare a mărfurilor într-un termen cât se poate de scurt

prevăzută de art. 38 alin. (1) din Convenția de la Viena, procedura de

examinare aleasă de părți impunea asigurarea realizării verificării calitative

a mărfii de către organisme agreate de pârâtă sau prezentând, prin calitatea de

autoritate sanitar veterinară sau companie de inspecție, garanții privind

obiectivitatea și profesionalismul constatărilor efectuate.

Or, buletinul

de analiză întocmit la data de 13 iunie 2009 (la o lună de la data

recepționării mărfii) de o societate comercială având același asociat cu

societatea cumpărătoare, în absența pârâtei și fără posibilitatea de verificare

a procedurii de analizare a mărfii, nu răspundea cerințelor privitoare la

examinarea mărfii menționate în aliniatul anterior. Cu atât mai mult, celelalte

verificări/inspectări ale mărfii realizate la date ulterioare, chiar și după

expirarea termenului de valabilitate a mărfii, nu răspund acestor cerințe

ținând cont și de faptul că partea adversă contesta inclusiv furnizarea lotului

de marfă examinat.

Pe de altă

parte, nu s-a putut omite faptul că recepționarea mărfii fără obiecțiuni crea o

prezumție simplă a faptului că marfa și ambalajul corespundeau calitativ,

revenind reclamantei sarcina de a proba contrariul. în acest cadru, a fost

reținută de prima instanță o normă relevantă din Convenția C.M.R., având în

vedere că procedura de livrare a mărfii implica și o operațiune de transport,

fără ca aceasta să fie unica normă incidență în cauză.

Suplimentar,

față de cele reținute de prima instanță privind fondul pretențiilor, instanța

de apel a arătat că potrivit art. 39 alin. (1) din Convenția de la Viena,

cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsa de

conformitate dacă nu o denunță vânzătorului, precizând natura defectului,

într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care l-a constatat sau ar fi

trebuit sa-l constate. Față de dispozițiile dreptului intern al reclamantului

(art. 70 C. com.) care instituie un termen de 2 zile pentru denunțarea

viciilor, termen care curge de la momente diferite după cum acestea sunt

aparente sau ascunse, convenția internațională care guvernează raportul juridic

dintre părți adaugă cerința constatării viciilor, chiar ascunse, într-un termen

rezonabil raportat la specificul mărfii, al modalităților de livrare sau al

altor elemente de fapt.

Or, în cauză,

actele dosarului de fond au evidențiat o primă reclamație la data de 28 mai

2009 (fila 63 dosar de fond).

Așa fiind, în

raport de data de recepționare a mărfii și ținând cont de specificul acesteia,

instanța de apel a apreciat că denunțarea lipsei de conformitate nu s-a

realizat într-un termen rezonabil de la momentul la care un cumpărător

profesionist și diligent, care vindea la rândul său marfa către populație prin

intermediul clienților săi direcți, ar fi trebuit să constate asemenea

deficiențe grave.

Astfel, în

temeiul art. 296 din C. proc. civ., curtea de apel a respins apelul ca

nefondat, apreciind legală și temeinică sentința atacată și pentru aceleași

considerente, a fost respinsă, ca nefondată, și cererea de aderare la apel.

În termen

legal, împotriva acestei hotărâri reclamanta SC O. SRL a declarat recurs,

solicitând in principal casarea cu trimitere spre rejudecare instanței de apel,

iar, în subsidiar, a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate,

admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, cu consecința

admiterii cererii de chemare în judecată.

Susține, în

esență, că motivul de casare invocat îl reprezintă încălcarea formelor de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) cu referire

la art. 129 alin (6) C. proc. civ. și are în vedere trei situații: instanța de

apel nu a hotărât asupra obiectului cererii de apel; instanța de apel nu a

analizat primul capăt de cerere prin raportare la cauza cererii de chemare in

judecata, respectiv neexecutarea obligației de a face, asumata de L.; instanța nu

a pus în discuție părților nerespectarea de către reclamantă a unui termen

rezonabil pentru a denunța calitatea mărfii, cu încălcarea principiului

contradictorialității și a dreptului la un proces echitabil.

Cu privire la

prima ipoteză, recurentul consideră ca instanța de apel a pronunțat o hotărâre

ce se raportează la obiectul cererii de chemare în judecată, reținând din

eroare că recurenta ar fi solicitat toate prestațiile efectuate în temeiul

contractului, în condițiile în care aceasta a invocat neexecutarea parțială a

contractului de către pârâtă (pentru 11.700 kg din cele de 20.000 kg) și a

solicitat o parte a prestațiilor efectuate în temeiul contractului, din 06 mai

2009, respectiv 24.615 euro din cei 42.000 euro achitați (Factura din 06 mai

2009.

A doua ipoteză

de încălcare a prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., o reprezintă

împrejurarea că instanța de apel nu a analizat instituțiile de drept invocate

de recurentă, rezumându-se doar să rețină că în raport cu pretențiile deduse

judecății, ar fi fost necesară o cerere de rezolutiune a contractului. în

același sens, recurenta a arătat că obligația de a face este cuprinsă în art. 5

teza 3 din contract, potrivit căruia în ipoteza depistării unor neconformități

necalitative, L. avea obligația de a rambursa/credita contravaloarea acestora

către O..

Totodată, a mai

susținut recurenta, prevederile Convenției de la Viena sunt supletive,

prevăzându-se la art. 6 posibilitatea părților de a deroga de la prevederile

art. 45-77 din Convenție. Acest articol permite, astfel, agravarea răspunderii

sau extinderea răspunderii până la întreaga valoare a mărfii reclamate.

Raportat la aceste prevederi, recurenta arată că a solicitat obligarea L. la

plata sumelor aferente deficiențelor calitative, evaluate potrivit probatoriului

administrat: deprecierea calitativă de 30%-40% determină scăderea valorii

mărfii cu 24.615 euro din cei 42.000 euro achitați.

Cu privire la

cea de-a treia ipoteză de incidență a dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., recurenta consideră că instanța de apel i-a încălcat dreptul la apărare,

nesocotind și principiul contradictorialității, întrucât s-a pronunțat asupra

nerespectării unui termen rezonabil pentru a denunța calitatea mărfii fără a

pune în discuție caracterul rezonabil al unui termen de denunțare a mărfii

cumpărate.

Motivele de

modificare a hotărârii atacate au fost subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 7

C. proc. civ., respectiv hotărârea nu cuprinde motivele de fapt si de drept

pentru care s-au înlăturat cererile reclamantei și nici cele care au format

convingerea instanței, precum și ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul

că instanța a aplicat greșit art. 8 alin (1) și art. 9 din Convenția C.M.R.,

art. 39 alin. (1) din Convenția de la Viena și a ignorat prevederile Regulamentului

nr. 853/2004/CE.

Cu privire la

motivul de recurs prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a

arătat că instanța de apel nu a analizat o parte a probelor administrate de

aceasta, atât în fond cât și în apel, nu au examinat argumentele relevante ce

tindeau la înlăturarea considerentelor instanței de fond, la înlăturarea

apărărilor intimatei și la dovedirea propriilor pretenții și nu și-a expus

punctul de vedere față de fiecare argument relevant.

Astfel,

recurenta apreciază că instanța de apel nu a arătat motivele pe care se

sprijină respingerea următoarelor cereri:

- este

inaplicabila prezumția de conformitate aparentă a bunurilor, potrivit art. 8

alin (1) și art. 9 din Convenția C.M.R. (reținută de instanța de fond);

- netemeinicia

susținerilor L. privind existența unei prezumții de conformitate a bunurilor ce

decurge din "Certificatul de conformitate" eliberat de producătorul

W.;

- contradicția

dintre mărturisirile extrajudiciare, susținerile pârâtei în timpul procesului

și răspunsul la interogatoriu, din care rezultă neexecutarea cu rea-credință a

obligației de rambursare a prețului.

- nu era

necesară dovedirea deficiențelor întregii cantități de carne pentru a dovedi ca

prejudiciul era constituit din valoarea celor 11.700 kg din lotul de 20.000 kg;

- nu era

necesară efectuarea unor expertize de către autoritatea veterinară ori o

companie de inspecție cât timp părțile au inspectat impreuna marfa la 21

septembrie 2009, iar L. a recunoscut ca marfa le aparține, că marfa prezintă în

proporție de 30%-40% carne de calitate proastă și că produsule de calitate bună

nu puteau fi valorificate decât prin desprinderea straturilor de carne și

valorificarea lor după reambalare (operațiune interzisă de Regulamentul nr.

853/2004/CE);

Din perspectiva

pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a invocat greșita aplicare a

prevederilor art. 8 alin. (1) și art. Din convenția C.M.R., a art. 39 alin. (1)

din Convenția de la Viena, precum și nesocotirea prevederilor Regulamentului

nr. 853/2004/CE.

Cu privire la

prezumția cuprinsă în art. 8 alin. (1) și art 9 din convenția C.M.R., respectiv

starea aparent bună a mărfii și conformitatea coletelor, a marcajelor și

numerelor acestora cu mențiunile din scrisoarea de trăsură, recurenta consideră

că este lipsită de relevanță în raport de obiectul și motivele cererii de

chemare în judecată. Astfel, se arată că obiectul cererii de chemare în

judecată poartă asupra viciilor ascunse ale mărfii, repectiv calitatea

necorespunzătoare a cărnii aflate la interiorul pachetelor tip poly-block

livrate, care nu puteau fi constatate la momentul recepției coletelor, ci doar

ulterior, după îndepărtarea ambalajului și decongelarea produselor.

În ce privește

art. 39 alin. (1) din Convenția de la Viena, recurenta-reclamantă apreciază că

termenul rezonabil se aplică la posibilitatea rezonabilă a cumpărătorului de a

depista viciul ascuns, în raport cu împrejurările speței, iar decăderea din

dreptul de a se prevala de o lipsa de conformitate se produce în termen de 2

ani de la remiterea mărfii, nu de 16 zile, precum relevă datele speței.

În acest

context s-a arătat că verificarea mărfii pentru depistarea unor deficiențe la

interiorul pachetelor poly block, ar fi presupus distrugerea amabalajului și

decongelarea produselor, cu pierderea garanției producătorului W. și

imposibilitatea recongelării și reambalării ulterioare, potrivit Regulamentului

nr. 853/2004/CE, cu consecința distrugerii mărfii.

Arată că

recurenta urma să redirijez pachetele poly-block unor cumpărători finali prin

vânzare en-gros, aspect cunoscut de L. Doar cumpărătorii finali aveau

aptitudinea de a distruge amabalajul și de a porționa carnea în vederea

valorificării, astfel încât recurenta nu putea cunoaște deficiențele cărnii

decât în urma reclamatiilor cumpărătorilor finali, survenite în termenul de 16

zile dintre primirea mărfii și denunțarea calității sale.

Apreciază că

termenul de decădere din dreptul de a se prevala de deficiențele calitative

este de 2 ani, nu de 16 zile, așa cum a fost apreciat de instanța de apel.

Recurenta a mai

invocat nesocotirea dispozițiilor Regulamentului nr. 853/2004/CE, în sensul că

nu era necesară dovedirea deficiențelor întregii cantități de carne pentru a

dovedi că prejudiciul era constituit din valoarea celor 11.700 kg din lotul de

20.000 kg.

Alternativa

propusă de L. - separarea produselor de calitate bună de produsele respinse -

ar fi însemnat încălcarea prevederilor Regulamentului nr. 853/2004/CE și ale

Ordinului A.N.S.V.S. nr. 10/2008 de către O.

Aceasta

operațiune ar fi presupus distrugerea ambalajului și a mărcii de identificare

W., urmată de decongelarea produselor, separarea straturilor de carne și

îmbinarea lor într-un nou poly-block, urmată de aplicarea unui nou marcaj de

identificare. Cum însă O. nu este o unitate autorizată pentru prelucrarea

cărnii, acest demers ar fi trebuit îndeplinit de o unitate autorizată și numai

sub controlul medicului veterinar oficial ce ar fi aplicat o marcă de sănătate.

Or, în condițiile în care carnea ar fi trebuit, în prelalabil, decongelată pentru

ascunderea îmbinărilor straturilor de carne separate, o asemenea formă de

procesare ar fi dus la deteriorarea cărnii și la reducerea termenului de

valabilitate după decongelare. Un asemenea procedeu nu doar că este interzis de

Regulamentul nr. 853/2004/CE, dar în acest fel recurenta ar fi pierdut garanția

acordată de W. și L. și ar fi dus, totodată, la scăderea prețului de vânzare

pentru noua cantitate de carne astfel obținută.

Recurenta

consideră că este relevantă pentru evaluarea prejudiciului imposibilitatea

legală de a valorifica doar straturile de carne de calitate bună, în condițiile

în care în același pachet tip poly-block se găseau și straturi de carne de

calitate proastă, situație în care întregul lot de 11.700 kg a fost compromis.

În acest sens

menționează prevederile pct. 2, 5, 6, 7, 10 din Secțiunea 1 Anexa II, respectiv

pct. 3, Secțiunea III, Anexa 1 la Regulamentul nr. 853/2004/CE.

Intimata-pârâtă

P.H.L. Polonia a formulat întâmpinare prin care ainvocat excepție nulității

cererii de recurs, motivat de fătul că aceasta nu îndeplinește condițiile de

regularitate prevăzute de art. 82 și art. 83 C. proc. civ., întrucât recursul

este formulat de către avocat în numele recurentei-reclamante, fără a exista

împuternicire avocațială. Intimata a solicitat în principal, admiterea

excepției invocate și, în consecință, constatarea nulității cererii de recurs,

iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefundat.

La termenul din

22 mai 2013, având în vedere că reprezentantul recurentei a depus un exemplar

al cererii de recurs semnată și ștampilată de partea pe care o reprezintă,

intimata prin avocat a precizat expres că renunță în susținerea excepției

nulității, instanța luând act de acest aspect.

Analizând

decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile

formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru considerente care succed:

Potrivit

dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea formelor de procedură

încălcate este atrasă doar dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce

nu se poate înlătura decât prin anularea lor, existența vătămării fiind

presupusă doar în cazul nulităților exprese. Recurenta invocă nulitatea

virtuală rezultată din nerespectarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., fără, însă, a indica în ce constă vătămarea suferită.

în plus, prin

indicarea unui mijloc procedural de valorificare a pretențiilor reclamantei,

respectiv rezoluțiunea contractului, nu este încălcat principiul

disponibilității, în condițiile în care instanța de apel a analizat în mod

exhaustiv probatoriul administrat în cauză, pronuntându-se asupra tuturor

motivelor de apel și asupra tuturor capetelor de cerere din acțiunea

introductivă.

În speță,

instanța de control judiciar, în temeiul efectului devolutiv al apelului a

verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele

motivelor de apel formulate de apelanta-reclamantă, a avut în vedere apărările

pârâtei, respectând prevederile art. 129 alin. (5) și alin. (6) și art. 295

alin. (1) C. proc. civ., stabilind situația de fapt sub toate aspectele

sesizate și în raport de probele cauzei, iar faptul că soluția pronunțată de

instanța de apel nu a corespuns voinței recurentei, nu reprezintă un motiv de

nelegalitate care să conducă la modificarea sau casare decizie recurate, fiind

nefondate criticile vizând nerespectarea dreptului la apărare și încălcarea

principiului contradictorialității.

Invocând acest

motiv de recurs, recurenta îl asociază, în realitate, nemulțumirii sale cu

privire la argumentele care au format convingerea instanței, ceea ce nu poate

atrage incidența în speță a pct. 5 al art. 304 C. proc. civ.

Împrejurarea că

instanța de apel a ajuns la concluzia că termenul în care a fost denunțată

calitatea mărfii nu îndeplinește cerința de rezonabilitate prevăzută de art. 39

alin. (1) din Convenția de la Viena prin raportare la dreptul intern în

materie, respectiv art. 70 C. com., nu poate conduce la concluzia că instanța

ar fi încălcat principiile anterior menționate, în sensul pretins de recurentă,

întrucât instanța și-a argumentat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul

situației de fapt reținute, în raport de regulile de drept pe baza cărora s-a

fundamentat soluția pronunțată.

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii".

Se constată că

instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia atacată conținând elementele care

fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară și

concisă.

Este de reținut

că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de

către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi

asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat.

Totodată,

recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate

critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul

de nemulțumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză a

probatoriului sau a argumentelor de fapt și de drept invocate în fața instanței

a cărei hotărâre se cere a fi cenzurată.

În condițiile

în care coroborarea probelor administrate, restabilirea situației de fapt, la

care tinde, în realitate, recurenta, exced competenței instanței de recurs, se

impune respingerea de plano a criticilor de temeinicie, care nu satisfac

exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de

atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătorești

recurate.

Criticile

vizând greșita aplicare a prevederilor art. 8 și 9 din convenția C.M.R.,

reluate în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., vor fi analizate în cadrul acestui motiv de recurs.

Contrar

susținerilor recurentei, instanța de apel a fost învestită cu soluționarea

apelului împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond într-o acțiune în

pretenții cu petitul expus în debutul prezentelor considerente, astfel încât,

nefiind chemată a soluționa atitudinea procesuală a niciuneia dintre părți.

Dincolo de acest aspect, din analiza actelor dosarului de apel nu rezultă că

recurenta ar fi sesizat instanței vreo atitudine neconformă procedural a

intimatei.

Cu privire la

necesitatea expertizării mărfii neconforme, amplu argumentat și bine motivat,

instanța de control judiciar, în raport de probele administrate în cauză, a

reținut cu justețe că se impunea verificarea acesteia de o autoritate sau

instituție de contol sanitar-veterinară, cu atât mai mult cu cât societatea

care a stabilit neconformitatea mărfii avea același acționariat cu recurenta.

Dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurentă, reglementează două

ipoteze: hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a

fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, dar, în cauză,

recurenta-reclamantă nu au demonstrat niciuna dintre cele două ipoteze ale

textului de lege invocat, în cauză nefiind incident acest motiv de

nelegalitate.

Se constată că

recurenta nu aduce o critică veritabilă modalității de interpretare sau de

aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) și art. 9 din convenția C.M.R., ci

este de acord, în esență, cu aspectele reținute de instanța de apel prin prisma

dispozițiilor textelor legale precitate, menționând că nu a contestat niciodată

aceste aspecte.

Susținerile

vizând natura ascusă sau aparentă a viciilor mărfii recepționate de recurentă,

în raport de care ar fi putut sau nu să facă obiecțiuni la momentul

recepționării, exced controlului de legalitate care nu poartă asupra

reaprecierii probatoriului sau a temeiniciei hotărârii atacate.

Nici criticile

cu privire la nereținerea termenului de 2 ani pentru denunțarea neconformitătii

mărfii recepționate, prevăzut de art. 39 alin. (2) din Convenția de la Viena,

nu pot fi reținute. Termenul de decădere de 2 ani menționat, vizează toate

categoriile de mărfuri ce pot face obiectul unui contract de vânzare cumpărare

internațional, prevăzute în art. 1, 2 și 3 din Convenția Națiunilor Unite

asupra vânzării internaționale de mărfuri de la Viena din 1980.

Este de reținut

că acest termen de 2 ani reglementat de art. 39 alin. (2) din Legea nr. 24/1991

prin care România a ratificat Convenția de la Viena asupra vânzării

internaționale de mărfuri, nu se referă la denunțarea neconformitătii mărfii,

ci la termenul de formulare a pretențiilor.

Instanța de

apel a aplicat în mod legal dispozițiile dreptului intern pentru a determina

termenul rezonabil de denunțare a neconformitătii mărfii, respectiv art. 70 C.

com., reținând că termenul rezonabil de denunțare a neconformitătii mărfii este

de 2 zile de la momentul la care un cumpărător profesionist și diligent, care

vindea la rândul său marfa către populație prin intermediul clienților săi

direcți, ar fi trebuit să constate asemenea deficiențe grave.

Cu privire la

ignorarea dispozițiilor Regulamentului nr. 853/2004/CE, este de reținut că

acest aspect nu vizează hotărârea atacată. Recurenta critică o situație de

fapt, respectiv pretinsa propunere a pârâtei de a înlătura marfa deteriorată și

a valorifica marfa de calitate corespunzătoare, fără ca aceată situație să fi făcut

obiectul analizei instanței de apel.

În raport de

elementele particulare ale speței, având în vedere neîndeplinirea condițiilor

de notificare a neconformității mărfii recepționate, atât cu pirivire la dovada

neconformității, cât și cu privire la termenul de notificare, nu prezintă

relevanță în cauză Regulamentul nr. 853/2004/CE de stabilire a unor norme

specifice de igienă care se aplică alimentelor de origine animală.

Pentru toate

argumentele care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la

adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta SC O. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 287 din 20 iunie

2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, menținând

decizia instanței de apel, ca fiind legală.

Constatând

culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de

cererea formulată de către intimata-pârâtă, privind plata cheltuielilor de

judecată în recurs, urmează, ca în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să

fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei SC O. SRL București

la plata sumei de 2.000 euro cheltuieli de judecată reprezentând onorariu

avocat și cheltuieli de deplasare către intimata-pârâtă P.H.L. Polonia, conform

înscrisurilor doveditoare 103-104 dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta SC O. SRL București împotriva Deciziei civile nr.

287/2012 din 20 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

Vl-a civilă, ca nefondat.

Obligă

recurenta-reclamantă SC O. SRL București la 2000 euro cheltuieli de judecată

către intimata-pârâtă P.H.L. Polonia.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 22 mai 2013.